Marchiza de Brinvilliers, prin popularitatea procesului său, a determinat ivirea unei adevărate şcoli de imitatori şi otrăvirile misterioase, survenite în aşa-zisa „înaltă societate", s-au propagat într-un ritm fulgerător.

Aceasta a condus, pe data de 11 ianuarie 1630, la crearea în Paris a unui Tribunal denumit „La chambre ardente", care a fost însărcinat să stăvilească flagelul ivit. Acest tribunal a judecat intre anii 1630-1632 circa 226 otrăvitori, dintre care 38 au fost femei. Cu puţin timp mai înainte, în 1670, a avut loc, după cum menţionează documentele vremii, moartea ducesei de Orleans, bănuită a fi fost otrăvită. Această crimă a zguduit opinia publică franceză într-u n moment în care ţara era în plină ascensiune politică şi prosperitate economică.

Un şir de decese suspecte, la care se adăuga emoţia provocată de recentul proces al marchizei de Brinvilliers, ca şi dezvăluirea unui plan de otrăvire a regelui şi a delfinului (fiul regelui şi moştenitorul tronului), au dus la descoperirea unor asociaţii de alchimişti, falsificatori de monede, magicieni şi vrăjitori.

Tribunalul, înfiinţat cu această ocazie, a rămas cunoscut în istorie sub numele de „Camera de Justiţie", „Camera Otrăvirilor" .sau „Camera Inchiziţiei de la Arsenal" după numele localului în care îşi ţinea şedinţele. In decursul existenţei sale, el a prilejuit să defileze prin faţa sa unele din cele mai importante personaje ale regatului
În fruntea lui, Ludovic al XIV-lea a numit ca preşedinte, procuror general şi raportor, pe Reynie, un sever locotenent de poliţie. Se menţionează, printre altele, că au fost citate la bară şi persoane care-erau în dizgraţia regelui. Cu ocazia interogatoriului luat ducesei de Bouillon, aceasta a fost întrebată dacă, cu prilejul întrevederilor sale cu vrăjitoarele, nu a zărit pe diavol. Ducesa de Bouillon i-a răspuns : „îl văd în acest moment, iar imaginea sa este foarte diformă, fiind deghizat în consilier de stat". In ceea ce priveşte pe contesa de Soissons, aceasta se văzu pusa în situaţia de a i se imputa lucruri atat de grave, încat o găsit că este mai prudent să fugă la Bruxelles. Doamna de Sevigne a scris privitor la acest subiect : „Ducesa de Houillon a mers la ghicitoarea la modă a epocii, Voisin, cerandu-i puţină otravă pentru a omora un soţ bătran şi supărător, precum şi un filtru pentru a fi luată în căsătorie de un bărbat tanăr pe care-l iubea".

Mareşalul de Luxemburg a fost încarcerat la Bastilia, fiind supus unui interogatoriu îndelungat şi rămanand închis acolo timp de patrusprezece luni.

„La Chambre ardente" şi-a reluat şedinţele la 19 mai 1631, dar cu condiţia, impusă de rege, de a înlătura declaraţiile în care era vorba de marchiza de Montespan, Această condiţie a fost suficientă pentru a îngădui ca nenumăraţi vinovaţi să fie sustraşi de la pedeapsa meritată şi. în fapt, pentru a împiedica tribunalul să-şi desfăşoare activitatea normala.Acţiunea întreprinsă ia sfarşit prin apariţia, la 30 august 1632, a unui edict emis de Ludovic al XIV-lea împotriva ghicitorilor şi vrăjitorilor, care erau alungaţi din Franţa, precum şi prin reglementarea fabricării şi vanzării otrăvurilor necesare industriei. Aceste măsuri au avut ca urmare rărirea cazurilor de otrăvire criminală în Franţa.

In acelaşi timp cu zvonurile care circulau pe seama otrăvirilor, a început să se vorbească de substanţe misterioase, de otrăvuri subtile, care ucideau prin emanaţiile lor ; se citează obiecte ca mănuşi, cămăşi şi stofe preparate după „metoda italiană" care trebuiau să omoare pe cel care le purta. Nu se ştia, pe drept cuvant, cărei cauze trebuiau atribuite aceste pretinse otrăviri, şi este probabil că vrăjitorii din acea vreme, profitand de credulitatea şi ignoranţa oamenilor, le mascau prin diverse căi, atribuindu-le unor toxice nenaturale extrem de puternice.
Pe de altă parte, după unii autori, în „La Ghambre ardente" nu trebuie să vedem altceva decat teama pe care o resimţea regele de a nu fi, la randul lui, otrăvit. Fără aceasta s-ar fi preocupat mai puţin şi ar fi dat o mai mică atenţie procesului otrăvitorilor.

Decretul din 1682, după cum am văzut, şi-a atins scopul într-o foarte mare măsură, otrăvirile scăzand brusc în Franţa, iar cei rămaşi din banda lui Sainte-Croix şi Glaser, trecuţi prin mainile lui Fouquet şi prin faţa faimosului tribunal, s-au împrăştiat sau exilat în ţările vecine, unde şi-au continuat opera macabră. Aşa s-a întamplat că contesa de Soissons, în timpul unui voiaj pe care îl făcea în Spania, a otrăvit pe regina Spaniei, Măria Louisa d'Orleans. Mijlocul folosit era arsenicul, preparat după reţeta lui Sainte-Croix. Un alt caz de otrăvire criminală este acela al Jeannei d'Albret, care moare datorită intoxicării cu acid tianhidric.

Printre ultimele căpetenii de asociaţi otrăvitori este citat un anume Barenton. Acesta era un simplu muncitor in Beance, care, prin faima ce şi-o crease singur, era considerat vrăjitor. Barenton cumulase, fără a-i cunoaşte pe Sainte-Croix sau Glaser, atat cunoştinţele de magie cat şi cele de manipulare şi de preparare a otrăvurilor. El oficia, pentru vizitatorii veniţi din Paris, liturghii negre pe corpul servitoarei sale, utilizată drept altar, aşa cum cerea ritualul. Vindea femeilor arsenic pentru a-1 introduce soţilor lor în mancare, bărbaţilor pentru soţiile lor, iar îndrăgostiţilor le vindea muşte de amor (cantaride), iar celor geloşi preparate destinate să le amorţească simţurile.

În secolul al XVII-lea, din cate ne-au parvenit, otrăvurile întrebuinţate au fost în majoritate minerale, cele mai cunoscute fiind : vitriolul, arsenicul şi sublimatul corosiv, iar dintre organice, opiumul.

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---