Originea si dezvoltarea limbii romane

ROM

		USA
		CAN

Statistics:
Visits: 1,118
Votes: 0

Fame Riser

Fame Rank

N/A

Fame Riser

"Limba română e singura în Europa care se vorbeşte aproape în acelaşi chip în toate părţile locuite de români."
M. Eminescu

I. Idei preliminare
Afirmaţia lui M. Eminescu scoate în evidenţă originea, unitatea şi con tinuitatea limbii române, în strânsă legătură cu istoria poporului român. Tot Eminescu afirma: "...da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi • din Dacia Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă am transmis-o din buchiile noastre ghebuşite de bătrâneţe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile' Sublinia, în observaţiile sale despre limbă, importanţa fonetismului în Transilvania: "Acesta' e

ste un puternic mijloc pentru a păstra vechea noastră avere naţională: unitatea în limbă şi o normă unică în pronunţie? A remarcat rolul lui Friedrich Diez (1794-l876, lingvist şi filolog germen creatorul lingvisticii romanice, autor al primei gramatici şi al primului dicţionar a! limbilor romanice) - la demonstrarea pentru prima dată, în plan european a latinităţii limbii române, explicând pe baze ştiinţifice caracterul latin al limbii noastre: "în privinţa limbii româneşti, Diez are meritul de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbii româneşti, precum acele care erau susţinute cu patimă de filologi de şcoală veche, slavonă şi combătute în acelaşi mod nedibaci de şcoala veche a filologiei româneşti".

M. Eminescu a fixat în timp rolul literaturii populare, al tipăriturilor bisericeşti, al lui I. Heliade-Rădulescu în cultivarea şi emanciparea limbii: "El scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil Prin el limba s-a dezbărat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor eclesiastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricărei idei moderne. Din acest punct de vedere, Eliade a fost cel dintâi scriitor modern al românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus' de el în 1828 pentru încetăţenirea termenilor tehnici, a termenilor noi pentru idei nouă, se urmează şi se recomandă şi astăzi ca ce! potrivit. Dacă mai târziu, el, omul practic al bunului simţ şi al experienţei, a început a croi sisteme apriori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s-a ţinut în timpurile sale cele bune (1826-l848) şi a lăsat deoparte- erorile '' Istoria oricărei limbi, deci şi a limbii române, este legată de isto-ria poporului său.

"Este natural - spunea Timotei Cipariu (în anul 1867) despre istoria limbii româneşti - ca nu numai istoria în genere, dar şi istoria în specie care are mai mulţi rami, să înceapă odată cu existenţa naţională a fiecărui popor, cu atât mai vârtos istoria limbii; fiindcă în viaţa unui popor pot foarte multe să lipsească la început: cultura, industria, ştiinţa, arta şi altele, dar limba nu poate să lipsească nici unui popor.
Ea se naşte odată cu el, creşte şi se dezvoltă, înfloreşte şi se veştejeşte, îmbătrâneşte şi moar; odată cu poporul. Toate evenimentele câte trec peste viaţa unui popor, toate îmbunătăţirile şi calamităţile ce întâmpină o naţiune, toate fazele prin care trece, toate se revarsă asupra limbii acelui popor, acelei naţiuni.(...)
Din aste consideraţiuni, Domnii mei, dacă noi suntem romani adevăraţi iar nu un amestesc de gloate străine după originea lor, dacă suntem ceea ce simţim cu toţii, ceea ce ne arată toate urmele şi monumentele autentice şi necontestabile - şi dacă nu. suntem ceea ce vor şi doresc inamicii noştri să fim - atunci istoria limbii române este o istorie foarte lungă, istorie ce cuprinde aproape 2000 de ani, istorie interesantă, istorie demnă din tot punctul de vedere de a fi studiată prin toate fazele, evenimentele, împrejurările prin care a trecut limba românească, şi a căutat să treacă împreună cu naţiunea, căreia i-a fost interpreta cugetelor, bucuriei şi durerilor sale...

Putut-a trăi românul fără limbă? Şi dacă (...) elementul lui e roman şi nu schiau, putut-a să vorbească cândva în altă limbă decât în limba română?
Inamicii naţionalităţii române au venit pană a ne călca şi cele mai sacre proprietăţi, întâi originea romană, apoi şi însăşi limba. Ei nu pot combina cu trecutul şi cu prezentul lor, cum să mai existe astăzi o adevărată descendentă romană în părţile orientului. Au pierit goţii, hunii, avarii şi toate câte alte popoare obscure şi barbare, cari nu au lăsat după sine decât ruine şi nume de blestem, cari în aste părţi, ca şi aiurea, nu au făcut alta decât au stins civilizaţiunea ce o programase elementul latin, - pieriră toate cu sunet şi fără sunet iar elementul roman tot să mai existe până astăzi? Se poate? - Nu, zic ei, nu se poate, neagă cu ostinaţiune, închid ochii să nu vadă, şi-şi astupă urechile să nu audă adevărul.

Noi, cu elementul nostru roman, cu limba romană suntem o enigmă neesplicabilă înaintea minţii lor. Nu că doară nu ar putea să o esplice -atâta ignoranţă nu voi, nu pot a presupune -, ci pentru că nu vor să admită esplicaţiunea naturală, care decură din studiul faptelor, documentelor şi a limbii: pentru că nu decură după cum ar dori inima lor.

Şi atunci existenţa noastră, în tot respectul, rămâne neexplicata, enigmă
Ci să-i lăsăm, Domnii mei, să abundeze în sensul lor: să ne măngăiem că, dacă avem inimici mulţi, inimici naţionali şi persoane inimice, dar avem şi amici încă şi mai mulţi, naţiuni şi indivizi pre cari nu i-au orbit şi nu i-au putut orbi sentimente invidioase, ci recunosc adevărul, ştiu să esplice enigma nedescifrată a inimicilor şi ne întind mâna zicându-ne frate!

Să lăsăm pre inimicii invidioşi să se rostogolească în enigmele lor, esplice-le, nu le esplice: ei şi le-au făcut, ei şi le deznoade: e treaba lor, noi avem alte trebi cu cari să ne ocupăm",

Incheiem aceste succinte note preliminare care susţin tema dezbătută de noi printr-o însemnare a lui Constantin Noica, pusă sub semnificativul titlu La ce bun limba română? sau Caietele lui Eminescu: "în anul 1863 apărea în Franţa o carte, Du principe des nationalites, în care autorul Louis Joly scria textual în paginile 58-59: «La ce bun o limbă nouă ca limba română? Ce opere există în ea?»

Probabil că autorul era oarecum iritat de stăruinţa câtorva contemporani de-ai săi, între ei Edgar Quinet, pe care-l menţiona, de a cere drepturi de existenţă şi afirmare pentru popoarele <> ce stăteau să se ivească în istorie Şi probabil că Joly nu era un lingvist (necum un istoric), spre a se bucura ca există încă un «dialect» romanic, dacă nu o adevărată limbă care să intereseze în chip deosebit pe învăţaţi, asupra acelor limbi ro manice abia de puţină vreme supuse cercetării ştiinţifice", căci, continuă filosoful: "..în spaţiul românesc de astăzi, la Histria, de pildă, erau citiţi în manuscrise, fără îndoială frumos copiate, presocraticii; sau din coace de Dunăre, în spaţiul geto-dacic şi în centrele lor statale, se făceau calendare solare ceva mai rafinate sub raport ştiinţific şi se practicau tehnici spirituale sau credinţe care impresionau pe atât de luminaţii greci".

Şi, mai departe Noica notează: "Dar iubim şi admirăm prea mult cei 1200 de ani de afirmare istorică franceză - în fond mira colul francez - ca să ne îngăduim, nu fără puţin ridicol, a ne lăuda peste măsură cu cei 2500 de ani ai civilizaţiei noastre, din păcate săteşti, cum spunea Pârvan..."

Vicisitudinile vremii nu au putut opri istoria poporului nostru şi evoluţia limbii sale: "Pe vremea când Louis Joly rostea vorba aceasta continuă Noica în eseul său - Eminescu nu avea decât 12 sau 13 ani; folclorul nostru nu ieşise la iveală destul de timpuriu ca să cucerească prin lirismul său pe Goethe, poate mai mult decât cel neogrec şi cei sârbesc, care-l surprinseseră; învăţăturile lui Neagoe... erau ca şi neştiute; cronicarii noştri, uneori mai adânci în felul lor, cu filosoficeas ca lor înţelepciune, (...) nu erau cunoscuţi; personalităţile creatoare de prim rang ale veacului al XVII-lea românesc erau ca şi absorbite de alte culturi; Academiile domneşti de la Bucureşti şi Iaşi erau preluate de greci astfel încât, ia începutul veacului al XlX-lea a trebuit să înce pem de la alfabet şi măsurători de teren, cu Gheorghe Lazăr, spre a urca spre cultură şi a face abia apoi. după câteva decenii, cultură ridicată".

Vorbind despre influenţa altor culturi asupra noastră, dând exemplu pe Brâncuşi şi Blaga, Noica se întreabă: "Ce mai e al nostru?" Şi îşi răspunde: "Al nostru este câte un zbucium spiritual sau câte o căutare în spiritul universal, dar în cuvânt românesc, aşa cum le-ar putea vedea şi ar trebui să le vadă orice cuget românesc în Caietele lui Eminescu".

Fiindcă afirma Noica: "manuscrisele acestea, cu lecţia lor unică, nu sunt «de văzut», sunt de răsfoit filă cu filă, de străbătut până te dor ochii, aşa cum cele două fişiere de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, cu lucrările lui N. Iorga, sunt de răsfoit fişă cu fişă până ce te ustură degetele". Fiindcă, continua Noica: "Cultura nu e numai desfătare şi un fel de creaţie în lumină; ea este şi o suferinţă surdă în adâncul sufletelor şi al popoarelor. Acest lucru nu-l ştia Joly şi poate că nu-l ştie nici câte un alt Joly de astăzi. Iar dacă ne-ar spune cineva, după modelul lui: la ce bun să mai facsimilăm Caietele lui Eminescu, de vreme ce s-a tipărit aproape totul din ele, şi în orice caz tot ce era valabil «literar» -, atunci am răspunde: duceţi-vă în producţie, fie şi în producţie culturală, oameni buni! îndărătul ei, într-o lume de care voi nu vreţi să ştiţi, este creaţia - sau ceea ce face cu putinţă creaţia. Pentru aşa ceva e bună limba română şi sunt bune Caietele lui Eminescu.

Tag-uri: limba romana, europa