FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,705
Votes: 2
Fame Riser
          
Fame Rank
7.5
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Despre opera literara Padurea Spanzuratilor de Liviu Rebreanu

Tag-uri Populare


comentariu   poezie   referat   istorie   antichitate   personalitati   roman   mihai eminescu   opera   camil petrescu   caracterizare   lucian blaga   mihail sadoveanu   enigma otiliei   george calinescu   literatura   o scrisoare pierduta   nuvela   rezumat   marin preda   ion luca caragiale   tudor arghezi   ioan slavici   liviu rebreanu   balada   pamant   continent   ape   geografie   poet   morometii   omor   investigatie   personaj   crima   otrava  

All Tags

Famous Forum

 

Despre opera literara Padurea Spanzuratilor de Liviu Rebreanu

 Q:   Intreaba despre Despre opera literara Padurea Spanzuratilor de Liviu Rebreanu       
Despre opera literara Padurea Spanzuratilor de Liviu Rebreanu In 1922. Rebreanu dă o altă măsură a talentului său de excepţie prin Pădurea Spânzuraţilor, roman realist, psihologic (G Călinescu) şi "al conştiinţei morale" (N. Manolescu)
Din punct de vedere tematic, problema războiului, cu toate implicaţiile şi consecinţele asupra omului, cu analiza unor cazuri de conştiinţă, fusese abordată de scriitor mai întâi în unele din nuvelele sale. Apostol Bologa, eroul din Pădurea Spânzuraţilor este prefigurat în nuvela Catastrofa de personajul David Pop.

Romanul are o construcţie circulară. începe şi se, încheie cu scena executării prin spânzurare. Conflictul esenţial se dezvoltă în planul conştiinţei, între datorie şi sentiment, ca în clasicism. Drama lui Apostol Bologa vine din situaţia sa de cetăţean şi o staş al Imperiului Austro-Ungar şi sentimentul naţional. De fapt, Pădurea Spânzuraţilor este romanul unui destin individual.
Personajul central este Apostol Bologa.

Critica literară a relevai tragismul eroului, măcinat de două obsesii infiltrate adânc în conştiinţa sa: vocea interioară a tatălui său, din care rezultă principiile morale superioare, fundamentale în care a fost crescut: "Să năzuieştî mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi.

De aceea sufletul tău sa fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român". Conflictul psihologic în care se află Apostol Bologa, între conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc şi datoria către statul austro-ungar în condiţiile limită ale războiului, justifică prima obsesie; a doua se conturează în momentul executării sublocotenentului ceh Svoboda, ordin pe care îl îndeplineşte exemplar, deşi nu intră în atribuţiile sale.

Scena executării lui Svoboda, scenă-cheie, va declanşa criza de conştiinţă a lui Bologa, care va evolua pe tot parcursul romanului.

Referindu-se la acest pasaj, care se întinde, aproximativ, pe şapte pagini, N. Manolescu îl califică drept "bologi-zat", fiindcă el este impregnat de starea sufletească a tânarului locotenent: orgoliu, certitudinea datoriei împli nite, ruşine şi umilinţă, mulţumire de sine, imputare chi nuitoare, teamă, "scâncet de bolnav". Se anunţă astfel, de la început, "un personaj dilematic şi indecis".

Privirea condamnatului, înaintea execuţiei sale sub ştreang, nu-l va părăsi până la moarte, revenind obsesiv şi zdruncinându-i echilibrul sufletesc.

Această scenă va anticipa hotărârea finală a lui Apostol de a nu lupta împotriva fraţilor săi români şi a muri. Imaginea condamnării la moarte prin spânzurare va deveni simbolică, imagine care revine în finalul romanului, când Bologa are viziunea spânzurării multiplicate a lui Svoboda şi a privirii lui.

Simbolistica romanului este bogată, însă unele ele-mente-simbol au devenit laitmotiv: spânzurătoarea, privirea, lumina (şi altele, precum timpul, vântul, ceaţa). Tehnica artistică asigură unitatea acţiunii şi o evoluţie în spirală a dramei conştiinţei lui Bologa (Minei Ghiţă-Mateucă).

Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al autorului, dialogul şi monologul interior, coborând cu analiza până în zonele cele mai adânci ale conştiinţei individuale şi ale subconştientului, cu sinuozităţile lor.

Vorbind de caracterul obiectiv al romanului lui Rebrea nu, N. Manolescu observă că în -Pădurea Spânzuraţilor scriitorul aduce un alt tip de obiectivitate, înlocuind total perspectiva auctorială cu ceea ce personajele însele pot vedea şi înţelege observând, asigurându-se astfel mai multe puncte de vedere, relativizarea imaginii despre personaj.

Numeroase pasaje realizează profunde pătrunderi în zonele conştientului şi ale subconştientului. Scena tragică a pregătirii şi a execuţiei de la începutul cărţii, la care participă cu zel, convins că îşi face datoria, discuţia scurtă cu căpitanul Otto Klapka pe tema vinovăţiei sau nu a condamnatului îi provoacă lui Bologa gânduri chinuitoare şi retrospectiva biografică, o reconstituire cronologică obiectivă care va fi un "eveniment de conştiinţă" (N. Manolescu).

Astfel aflăm că Apostol este fiul avocatului memoran-dist Iosif Bologa, condamnat la doi ani închisoare, din oră şelul transilvănean Parva.

Crescut într-o atmosferă excesiv religioasă de mama sa, la şase ani are viziunea divinităţii în biserică.

Fire sensibilă, aflat la cursurile liceului din Nasaud, se simte "părăsit, izgonit, străin şi neputincios", îşi regăseşte echilibrul interior văzând în peretele odăiţei o icoană cu Isus Hristos răstignit pe cruce.

Moartea neaşteptată a tatălui său îi declanşează prima criză de conştiinţă: "a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului.

"Am pierdut pe Dumnezeu, îi fulgeră prin minte... Avea impresia foarte clară că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund şi nu se poate opri, nu se poate agăţa de nimic.”
Aceasta însă a ţinut numai un moment, sau poate nici atâta, iar pe urmă â rămas cu o groază crâncenă în inimă, ca şi când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să ştie încotro să apuce... Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrenţuit (subl. n.) de îndoieli şi sigur că şi-a pierdut rostul în lume".
Apostol Bologa trăieşte o succesiune de crize morale şi după fiecare din ele îese "primenit". Astfel, Pădurea Spânzuraţilor este romanul "unei stări de urgenţă interioară", al revelaţiilor succesive şi al momentelor excepţionale" (N. Manolescu).
Personajul se autoiluzionează de fiecare dată, trăind intens stări de înflăcărare a spiritului şi de deznădejde. Student la Facultatea de Filosofie din Budapesta, "descoperă" o concepţie nouă de viaţă, de care se entuziasmează: "omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme... Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă... Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile".

Dar din nou echilibrul interior se clatină, pentru că acasă, în Parva, autorităţile erau privite ca vrăjmaşe.

Fragmentul retrospectiv al vieţii sale trăite până la experienţa frontului se încheie cu logodna lui cu Marta, "o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă", pentru care, din orgoliu, gelozie, exaltare tinerească, se înrolează ca voluntar pe front.
Găsim în roman şi un portret direct al lui Apostol Bologa: "Acuma era aproape de douăzeci de ani, înăltuţ, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu lung şi dat pe spate, având ceva din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor.

Pe cât inima îi clocotea de o poftă de viaţă năprasnică, pe atât mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind ori de câte ori, în căutarea explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfârşitului între care e mărginită cunoştinţa omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărâri încăpăţânate".
In doi ani de front a fost rănit de două ori, decorat de trei ori, înaintat locotenent.
Trăieşte o nouă experienţă de viaţă, războiul ocupând acum locul de frunte în concepţia lui de viaţă: "Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii şi numai primejdia îi oţeteşte sufletul", descoperind un nou' crez moral: "numai războiul e adevăratul generator de energii".

Certitudinea "datoriei" faţă de stat se clatină şi ea, căci au urmat: Curtea Marţială care a judecat pe Svoboda (din care a făcut parte şi a fost de acord cu pedeapsa); a fost apoi executarea prin spânzurătoare a condamnatului, cântatul doinei de către ordonanţa sa, care nu mai înce tează, "ca o mustrare". Toate certitudinile sale eşuează, sunt infirmate de viaţă, judecate şi evaluate de el însuşi, cu luciditate, după fiecare etapă, trăind între stări total opuse, între exaltare şi cădere: certitudinea evadării este spulberată de rănirea suferită; iubirea pentru Marta si sentimentul naţional înlocuite şi împăcate cu dragostea pentru Ilona, certitudinea iubirii pentru Marta înlăturată de evadarea nereuşită.

Intelectual avid de găsirea de certitudini, de soluţii pentru întrebările care-l frământă, trăieşte dureros de acut in sine însuşi.

"Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!... Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu... Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpastiilor... la tiecare poticnire!... Şi aşa a fost totdeauna... De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză sigură, şi totuşi mereu am încercat!... Dar drumul vieţii e plin de răscruci, si la fie-care rascruce am fost silit sa ma opresc si sa chibzuiesc, si niciodata n-am niemrit calea cea dreaptă, si m-am întors inapoi, si nici inapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers... (s.n.).

De fapt tanarul Bologa, intelectualul cu studii de filo-sofie, este un om care gândeşte, care vrea să opteze liber, prin decizii proprii, lucide, ale conştiinţei sale, asupra a trei întrebări fundamentale care apar succesiv în existenţa sa: datoria faţă de stat, credinţa - iubirea în Dumnezeu, ideea naţională. De aceea el este un suflet chinuit, torturat de propria-i conştiinţă, care se vrea lucidă şi responsabilă.

G. Călinescu, de altfel, considera Pădurea Spânzuraţilor "un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare, în afară de orice consideraţii politice".

Faptele pun în lumină mişcarea sufletească a personajului: condamnarea ofiţerului ceh Svoboda, discuţiile de la popota ofiţerilor despre conştiinţă, datorie, despre trădători, dezertări, despre om, stat, convorbirile cu camarazii lui - Gross, Klapka - îi provoacă lui Bologa adânci momente de introspecţie.

Are revelaţia frăţiei creştine şi a celei de neam stând alături, clipă de clipă, cu Petre, ordonanţa sa, care îi vorbeşte despre suferinţă şi despre Dumnezeu. Trăieşte acum o nouă "primenire" sufletească, zicându-şi în liniştea nopţilor: "viaţa fiinţează numai prin inimă şi că, fără inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte". El trăieşte iarăşi la cotele superioare ale simţirii.

"în sfârşit mi-am găsit calea... Au trecut şovăirile şi îndoielile".
Dar liniştea sufletului său e curmată de vestea, adusă de Klapka, că vor trece pe frontul românesc în Transilvania. De fapt, două evenimente sunt hotărâtoare pentru destinul personajului: plecarea pe frontul românesc a diviziei sale şi numirea a doua oară ca judecător la Curtea Marţială, când trebuia să participe la condamnarea unor civili români.

Doborârea reflectorului rusesc nu-l salvează de trimiterea pe frontul românesc. Lumina orbitoare a reflectorului inamic e asociată cu lumina strălucitoare din ochii lui Svoboda, eliberându-l de întunericul vinovăţiei.

Incercarea de dezertare îl duce la un destin similar cu al lui Svoboda: condamnarea la moarte prin spânzurătoare.

Conflictul său interior se rezolvă prin iubire universală. In numele dragostei de oameni, Apostol îşi va găsi fericirea în ispăşirea prin suferinţă. El se simte înălţat, de aceea refuză sprijinul lui Klapka, camaradul său: "Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici. în odăiţa 'aceasta..'. 6 respir în fiecare clipă...
E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului... Cine n-o simte nu trăieşte aievea, cine o simte trăieşte în eternitate... Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexistente...".

Complexitatea personajului e surprinsă în momentul-limită al spaimei de moarte, atât de omenească:

"- Voi muri negreşit peste... Peste cât oare?
Atunci îl îmbrăţişa groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatec, îngheţându-i sângele.

Şi în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu «inexorabilitatea morţii», cu «dezgustul» de viaţa aceasta pe care el însuşi, conştiinţa lui împăcată a azvârlit-o, cu credinţă în viaţa de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu... Dar toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şop-tindu-i în suflet un singur cuvânt, în faţa căruia se sfarmă tot: moartea.

"Ii venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiazi...". Timpul apare obsedant, ca simbol tragic al morţii.

In căutarea continuă a unui echilibru sufletesc, a unui acord între lumea lui interioară, a opţiunilor proprii, cu lumea exterioară, Apostol Bologa este un inadaptat superior. El caută, stăruitor, echilibrul său .individual, în lumea lui "cea mică, unde îşi descoperă "sinele". Prea conştient ca să mai poată crede în iluzia datoriei, ca un "bun" cetăţean al Imperiului Austro-Ungar, prea şovăielnic pentru a acţiona decis ca patriot român, Bologa devine martir (Gh. Lăzărescu).

Scena executării sale, într-un cadru mioritic, este tragică, dar de o linişte cosmică:
"Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul tintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi.

Drept in fata lucea tainic luceafarul vestind răsăritul soarelui. Apostoi îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare, îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului.."


Tag-uri: opera literara, padurea spanzuratilor, liviu rebreanu



Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :