"Pornind de la izvoarele istorice, Sadoveanu izbuteşte să se ridice deasupra datelor materiale, să le învăluie într-o atmosferă de irealitate legendară, să le dea un suflet şi o poezie ce stăruie adânc în amintire".
Perpessicius Izvoare. Structură

Romanul Fraţii Jderi a apărut între anii 1935-l942.

Scriitorul şi-a ales cadrul istoric în epoca maximei stabilităţi a statului moldovenesc din lunga domnie a lui Ştefan cel Mare, timp în care ţara a cunoscut înflorirea şi gloria.
Mihail Sadoveanu a studiat cronicile lui Grigore Ureche şi Neculce; pe Vasile Alecsandri (Altarul mănăstirii Putna; Dumbrava Roşie); Eminescu (Muşatin şi codrul); Delavrancea (Apus de soare), precum şi motive carac teristice ale basmelor şi ale baladelor, ale credinţelor vechi, obiceiuri care vorbesc de viaţa moldovenilor.

Romanul este alcătu't din trei părţi (publicate iniţial în volume distincte): Ucenicia lui Ionuţ - 1935, Izvorul Alb -l936, care cuprind evenimente pe o perioadă de trei ani, şi Oamenii Măriei Sale, care narează întâmplări pe o perioadă de doi ani.
Problematica romanului

Sadoveanu evocă epoca pregătirii şi a începerii luptei pentru independenţă, pentru scuturarea vasalităţii faţă de turci, starea în care se află Moldova din timpul lui Petru Axon.

Viaţa feudală românească este cuprinsă între doi poli: descrierea hramului de la mănăstirea Neamţ, simbol al înţelepciunii, al vitalităţii poporului, al voinţei de a dăinui, şi se încheie cu victoria de la Vaslui, din 1475, a eroismului naţional.
In centrul romanului stă familia lui Manole Păr Negru, formată din cinci membri: Ionuţ, Simion, Nicoară, Manole, Cristea.

S-a spus că Fraţii Jderi este " un roman de romane": al domniei lui Ştefan, al Cetăţii, al epocii, al îndrăgostiţilor

Cartea se organizează pe două planuri: evenimentele domniei; evenimentele familiei Jderilor - viaţa şi soarta oamenilor. Toate converg şi sunt polarizate de marea personalitate a Voievodului.

Subiectul

Primul volum, Ucenicia lui Ionuţ, prezintă formarea lui Ionuţ Jder, fiul cel mai mic al lui Manole Păr Negru, ca ostaş, ucenicia lui în slujba lui Alexandrel-Vodă, dorind să-şi împlinească visul de a ajunge la "lume", la Suceava. Cu prilejul hramului mănăstirii Neamţ, Ionuţ este cunoscut de Ştefan-Voievod.

După hram, Ştefan cel Mare se opreşte pe la grajdurile domneşti din Timiş, îngrijite de comisul Manole Păr Negru. Aici se afla Catalan, armăsarul de rasă cu păr alb, adus de departe de hoţii de cai.

Ionuţ, ajuns la jupâniţa Nasta, care-i arăta iubire; află că mama acesteia, Tudosia, se afla în legătură cu duşmani care pun la cale un complot împotriva domnitorului. El ştie din vreme de cele ce se urzeau şi îl salvează vitejeşte pe Alexandrei-Vodă.
In aceeaşi noapte, la Timiş, Manole Păr Negru împiedică furtul armăsarului Catalan.
In lupta de la Lipnic, cu tătarii, (1469), se arată pu- terea fraţilor Jderi, Simion şi Ionuţ, geniul strategic al Voievodului Ştefan, prinderea feciorului hanului tătar.
Nasta, iubita lui Ionuţ, este răpită de tătari, vândută lui Suleiman Bey, aflându-se într-o întăritură turcească, pe malul Dunării. Ionuţ pleacă în căutarea fetei, riscându-şi viaţa.

Trece prin numeroase peripeţii, dar îl salvează fraţii şi părintele său, plecaţi pe urmele lui. Ionuţ află că Nasta se omorâse, aruncându-se în valuri de pe corabia care o ducea în robie. Uciderea hanului tătar de către Gheorghe Botezatu, slujitorul credincios al lui Ionut, încheie episodul.

Ionut revine la curtea domnească si va deveni oştean adevărat.
Al doilea volum, Izvorul Alb, este un poem al "iubirii matrimoniale". Simion Jder se îndrăgosteşte de Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici, care este răpită şi dusă în Ţara Leşească.

Cu învoirea domnului, merge în Polonia şi o aduce. Se fac pregătiri de nuntă. Se descrie o vânătoare la care Jderii îşi dovedesc virtuţile; are loc primirea viitoarei doamne a voievodului, Maria de Mangop; alt episod al romanului prezintă căutarea unui bour vestit, care ar fi fost îmblânzit de un sihastru, în munţii Ceahlăului, pe Valea Izvorului Alb.

Primele două volume alcătuiesc o cronică de familie, a vieţii de toate zilele, cu obiceiuri şi practici tradiţionale, şi una socială, prezentând noile rânduieli ale societăţii sub semnul dreptăţii lui Ştefan, domnul.

Volumul a III-lea, Oamenii Măriei Sale, cuprinde evenimente petrecute între 1471 şi 15 ianuarie 1475. Romanul e luminat de una dintre cele mai impresionante şi de neuitat bătălii: lupta de la Vaslui. Se povesteşte căsătoria lui Simion Jder cu Maruşca, care este adusă la Timiş.

Turcii se pregăteau de un nou război contra Moldovei. Ionuţ este trimis de Ştefan-Vodă să aducă veşti de peste Dunăre, din Grecia - şi de la muntele Athos. In drumul său aventuros aflăm despre întâlnirea lui Ionuţ cu înţeleptul şi viteazul său frate Nicodim şi sfaturile primite, despre trecerea peste munţi, în Transilvania şi în Ţara Românească, întovărăşit de credinciosul Gheorghe Botezatu-tătarul, de alte peripeţii trăite în inima imperiului turcesc, despre prinderea şi decapitarea unor boieri trădători. Asistăm la primirea solilor veneţieni de către Ionuţ, în târg la Roman, apoi la curtea domnească.

Cartea se încheie cu lupta de la Vaslui, unde Ştefan a obţinut o strălucită victorie, cu pierderi grele de vieţi omeneşti. Insuşi Ştefan cel Mare îi plânge pe oamenii lui iubiţi care au pierit în această luptă, bătrânul comis Manole Păr Negru, Simion Jder, Căliman şi fiul său Samoilă, toţi devotaţi cu credinţă, până la moarte, domnitorului.

Realitate. Legendă. Mit

Scriitorul aduce date reale ale societăţii moldoveneşti, lupta domnitorului cu duşmanii interni - boierii -, care se opuneau centralizării puterii, în detrimentul intereselor ţării, şi cu duşmanii externi, - turcii, tătarii, - care râvneau la bogăţiile ei. Toate acţiunile voievodului sunt subordonate victoriei luptei pentru independenţă, pentru supravieţuire ca popor.

Incetul cu încetul, raporturile dintre boieri şi domn se schimbă, căci Ştefan se baza mai ales pe răzeşi, pe mica boierime, târgoveţi şi pe biserică, pe ţărani, după vrednicia şi credinţa fiecăruia. In aceasta va sta puterea şi autoritatea voievodului.
Discuţia domnului cu părintele Amfilohie Şendrea e plină de tâlc şi înţelepciune: trebuiau boieri şi dregători tineri, ostaşi vrednici, căci "calul vechi nu se învaţă buies-traş, cei tineri cunosc frâul".

Este o epocă agitată, în care se realizează unitatea naţională.
Viaţa ţării la venirea lui Ştefan Voievod era puternic măcinată şi frământată de "lupte lăuntrice, trădări, omoruri între fraţi şi neamuri". însuşi părintele său, Bogdan-Vodă, fusese tăiat de un frate; voievodul va centraliza puterea, considerând că nu trebuie să fie "decât un stăpân".

Ţara Moldovei cunoaşte sub Ştefan inflexibilitatea legilor, puterea lor stă în aşezarea vieţii pe adevăr şi dreptate, răspândeşte credinţa, curmă dezordinea, jafurile, comploturile. In ţară-i "pace şi belşug" cum n-au mai fost. De aceea ţara întreagă ia parte la război, rezistând împotriva invaziilor: oamenii părăsesc satele şi se trag sub munte ori sub păduri cu bunurile lor; fântânile din calea duşmanilor sunt otrăvite cu măselariţă şi cucută.
Unul din solii veneţieni observă cu uimire: "particularitatea oamenilor acestora e că ei socotesc războiul cu Păgânul ca o afacere personală", ca o datorie "sacră". Este o epocă de Renaştere naţională.

Mănăstiri, cetăţi (Suceava, Vaslui, Cetatea Albă, Chilia ş.a.), munţi, păduri, biserici, peisaje sunt o lume reală.

Scriitorul alcătuieşte o viaţă complexă ce se desfăşoară pe două planuri: cel eroic (în tabere militare, pe câmpul de luptă) şi cel al vieţii civile, cotidiene, în familie.
La temelia societăţii feudale moldoveneşti din romanul istoric sadovenian stă familia, - (Nicolae Manolescu) în toate structurile ei: ţara, clanul. Domnul ţării este ca un tată pentru supuşii săi, iar aceştia, la rândul lor, îi -sunt devotaţi ca unui părinte. Domnul îşi ocroteşte supuşii, se interesează de soarta celor vrednici şi credincioşi. La nivelul clanului Jderilor, rolul tatălui-şef al familiei este exercitat de comisul Manole Păr Negru. La nivelul ţării, toţi îl slujesc pe domn şi politica sa.

Toate sunt rânduite şi stau sub ochiul voievodului şi al lui Dumnezeu, şi oamenii sunt pătrunşi de măreţia acestor rânduieli: "Noi n-avem alta de făcut, decât să murim pentru legea noastră", spune un răzeş.

"Ca şi poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul adânc al specificităţii noastre" (G. Călinescu).

Scriitorul are vocaţia rememorării vieţii arhaice, păstrată din vremuri imemoriale.
Rânduielile străvechi trebuie urmate neabătut, viaţa de zi cu zi se împleteşte cu credinţe, practici şi o filosofie arhaică, având putere de lege. Oamenii se conduc după semnele naturii, visele explică şi preîntâmpină faptele, duhuri, fantasme, descântece, vrăji alcătuiesc o întreagă mitologie populară transmisă din generaţie în generaţie, prin care ne recunoaştem ca popor.

în aceeaşi direcţie, Tudor Vianu sublinia: "în M Sadoveanu culminează curentul naţional şi popular al literaturii române".

Observator atent al legilor pământului şi al oamenilor, Sadoveanu reconstituie spiritualitatea străveche a poporului nostru, în care datina se moşteneşte din vremuri îndepărtate şi se respectă neabătut, manifestată în momente cruciale ale vieţii: la nunţi, botezuri, înmormântări.

Toate obiceiurile sunt comentate de solii veneţieni. Ceremonialul epocii feudale se desfăşoară ca la curţile cele mai înalte.

Unul din solii veneţieni, părintele dominican Geronimo della Rovere, ia şi el cunoştinţă de Ţara Moldovei, de oamenii săi, de specificul vieţii de la munte.
Veneţianul cunoaşte sufletul ţăranului, existenţa lui arhaică, rituală; este cucerit de disciplina şi meşteşugul trupelor, de sufletul oştenilor-răzeşi care slujesc fără simbrie pentru ţară, rezistând împotriva invaziilor. Din cuvintele lui se desprinde o înaltă admiraţie pentru acest popor vechi de la Dunăre şi Carpaţi, un popor cu o morală şi o filosofie arhaică.

Prin introducerea opiniilor acestor soli străini, scriitorul amplifică obiectivitatea notării.
Răzeşii însisi mărturisesc că "în afară de Dumnezeu si de Vodă, noi nu cunoaştem pe cineva mai mare". Cinstea, generozitatea, loialitatea şi credinţa sunt puse în slujba ţării şi a domnului. Credinţa în cauza comună şi dăruirea pentru victoria ei unesc voinţele individuale ale oamenilor. Acesta este mesajul romanului.

Romanul implică prelucrări subtile ale motivelor din basme şi balade, ale credinţelor vechi, pendulând permanent între real si fabulos.

Oamenii se conduc după rânduieli vechi, nescrise şi trăiesc laolaltă cu tradiţiile, păstrate cu sfinţenie, dar şi după semnele naturii (ca' şi în Baltagul). Aflăm, astfel, că iarna are să înceapă foarte devreme, fiindcă "cerbii-au boncăluit, mai departe în ist an; cocoarele au plecat înainte de Ziua Crucii, şoarecii de câmp şi-au făcut cuiburile sus în spinării, la două palme de pământ; splina porcilor înjunghiaţi şi desfăcuţi se arată mai plină unde începe...".

Natura a pătruns în om integral, cu cele mai secrete rânduieli ale ei (Edgar Papu).
Schivnicul de la Izvorul Alb "punea urechea la pământ ca s-audă glasul pământului", "avea cunoştinţă ascunsă despre mersul stelelor şi al soarelui".

"Animalele dau semne oamenilor: îmbolnăvirea harma-sarului Vizir nu-i atâta boală, cât semn şi prevestire"; Catalan cel bătrân, când a început Măria sa Vodă Ştefan războaiele sale, a dat semn: "într-una se frământa şi bătea cu copitele în pardoseala grajdului şi rupea cu dinţii din iesle".

Oamenii se conduc după vise, vrăji, descântece, duhuri. Femeile încearcă să influenţeze destinul (prin vrăji, bobi); fiecare om are un "urs" al său (destinul omului) slab sau gras, harnic sau leneş, după cum e şi norocul omului (zice comisoaia Ilisafta).

Circulă tot felul de poveşti miraculoase: Onofrei Căli-man povesteşte de un câmp lung în care umblau mistreţi negri în ciurde; în urma lor erau călăreţi fără cap; când Catalan a nechezat de trei ori, bătălia de la Baia a fost câştigată, când a pierit în secuime Aron-Vodă, iarăşi a nechezat Catalan tot de atâtea ori.

Oamenii cred în puterea supranaturală a bourului alb (simbol al Moldovei, metaforă pentru vechimea timpului). E năzdrăvan, miraculos, apare deasupra prăpăstiilor în locuri necunoscute chiar şi vânătorilor încercaţi. Are putere asupra oilor, de aceea oamenii îi lăsau daruri să nu se ivească primejdia de "vârtejuri" ori o "bolişte". E stăpânit de demon, de un mare vrăjitor: un părinte schivnic, din vremuri străvechi, nevăzut de nimeni.

Ştefan are un vis prevestitor de război: i se arată schivnicul înălţat pe munte şi binecuvântând un "pojar uriaş care cuprinde satele". Jupâneasa Ilisafta are şi ea semnele ei. "Mai ales visele sunt vestitoare", şi alte elemente rău prevestitoare: i-a venit să strănute de trei ori şi n-a putut, s-a împiedicat în prag, i se bate pleoapa stângă ş.a.

Oamenii trăiesc dintr-o mitologie străveche pe care au moştenit-o şi cred în ea. Relatarea despre cutremure imprimă un aer de legendă şi realitate. Cutremurul de la cetate e pus în legătură cu "peştele cel mare peste care stă aşezat pământul şi care bate din coadă".

Se simte mereu o existenţă pe două tărâmuri: real şi fantastic, o atmosferă miraculoasă şi legendară în care se proiectează o lume vitează, măreaţă, care dezvăluie tainele naturii şi ale oamenilor. O spiritualitate autohtonă trăieşte în preajma pădurii, cu practici primitive, în care istoria e proiectată în fantastic şi monumental într-o viziune unitară.

Prin complexitatea vieţii, prin solemnitatea ritualurilor şi ceremoniaiurilor (ce amintesc de vechile epoci), prin exaltarea unei lumi eroice, romanul Fraţii Jderi este o epopee.

Personajele
Ştefan domină totul; el polarizează în jurul său energiile. El reprezintă o sinteză de patriotism naţional.

Proiectat între mit, istorie şi legendă, voievodul Ştefan reprezintă un simbol al dragostei de ţară, al dreptăţii şi al responsabilităţii faţă de popor, pentru că lupta pentru independenţa naţională, credinţa nestrămutată în izbândă au constituit liantul care l-a unit pe voievod de poporul ce l-a urmat cu credinţă şi jertfă.

Personajul e conceput în două ipostaze: real, ca om, şi simbolic. Omul Ştefan cunoaşte îndoiala, teama, are slăbiciuni lumeşti, pentru care se roagă de iertarea păcatelor, care aparţin umanului, efemerului.

In concepţia lui Ştefan, domnul trebuie să dea "lumină, fără a primi nimic în schimb".
Apariţia voievodului la începutul romanului, într-un moment cu totul deosebit, hramul Mănăstirii Neamţ, la care e adunată întreaga suflare omenească, e simbolică.
Scriitorul dovedeşte o mare artă a cuvântului, a mis-carii scenice a mulţimii; duhul legendei, atmosfera de ireal învăluie totul.

Proiectat cinematografic, voievodul Ştefan apare în toată măreţia lui monumentală: S-a arătat asupră-i "călare pe cal alb" (calul alb - simbolul puterii politice); reacţia, efectele asupra lui Matiaş-Crai sunt ridicate la puterea miraculosului: "Acel crai a căzut la pat din acel cutremur, zăcând trei luni. I s-au risipit ostile, a prăpădit puştile cele mari" (hiperbolizare).

Ştefan stă sub semnul legendei şi al mitului. Circulă poveşti multe, "cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din Muntele Atonului, ca să aibă puteri mari şi să bată război cu spurcaţii ismai-liteni"; se vorbeşte prin sate "că-i om nu prea mare la stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana": "O femeie naşte de emoţie", "slobozind din măruntaiele ei un prunc".
Modalităţile de caracterizare a personajului sunt variate.

Portretul direct al voievodului este sumar: "călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei", avea obrazul "ars proaspăt" de vântul de primăvară; se purta tas, cu mustaţa uşor cărunţită; avea "o puternică strângere a buzelor" (semn al' voinţei) şi "o privire verde, tăioasă", deşi scund la statură, "cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau a se uita la el de jos în sus" - subliniind personalitatea copleşitoare a voievodului.

Domnitorul este surprins în momente caracteristice: călătorind prin ţară, făcând judeţe, întâlnindu-se cu dregătorii, conducând oştirea, stând de vorbă cu sine însuşi, în clipe de linişte, examinându-şi conştiinţa.

O caldă şi deplină comuniune între domn şi oameni, uniţi prin idealul luptei şi al jertfei pentru ţară, îi impresionează pe solii veneţieni: ei văd în această "comunicare caldă şi iluminare sufletească dintre prinţ şi oamenii săi încă una din tainele acestui colţ de pământ".

Părintele dominican Geronimo della Rovere vorbeşte de fascinaţia pe care o exercită Ştefan asupra supuşilor, de autoritatea acestuia izvorâtă din identitatea totală cu idealurile poporului său.

Ştefan a câştigat dragostea şi încrederea acestuia, care l-a urmat cu credinţă şi jertfă. Rânduiala ţării, clădită pe înţelepciune şi justiţie, duce la înflorirea economiei, încât par a asculta' de domn şi stihiile: "Ploile cad la timp, iernile au omături îmbelşugate, iazurile stau liniştite, morile şi pâraiele cântă, prisăcile se înmulţesc în poiene".

Nici catastrofele naturale, ca seceta şi cutremurul, nu strică buna rânduiala.
Ştefan face dreptatea - mult dorită de norod: "a prigonit pe lotri, a bătut peste fălci pe duşmani, a grăbit sfârşitul vicleniilor"; face dreptate lui Nechifor Căliman, a cărei ocină fusese răpită de pârcălabul Ciopei; ridică la ranguri ostăşeşti pe cei mai merituoşi, indiferent de originea lor. Agresivităţii tătarilor îi răspunde prin pedepsirea exemplară a prinţului Mamac, fiul lui Mamac Han. Ştefan îi dă astfel o lecţie necruţătoare, care îl impune în faţa duşmanilor.

Ştefan este mitizat. El este alesul divinităţii în conducerea luptei împotriva păgânătăţii. Lui i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a poruncit aşa: "Scoală Ştefane-Voie-voade, şi apucă sabia pentru fiul meu preaiubit!".

Ştefan are şi el o "nălucă de urs" care trebuie să fie "spaimă fiarelor slabe", el poartă însemnele divinităţii, are şi-o "pajură" care-l priveghează; arhimandritul Şendrea spune că măria sa are pecete, pe braţul său drept, şi legământ sfânt...

In faţa străinilor uimiţi, Ştefan' apare ca un mare cărturar, iubitor de cultură si artă, un adevărat om al Renas-terii. Ştefan intuieşte rolul său şi al Moldovei în lupta pentru apărarea creştinătăţii, împotriva pericolului turcesc. Oamenii îl respectă, îl admiră, se înfricoşează, îl ascultă şi-l urmează cu credinţă, jertfindu-se.

Finalul romanului, încheiat apoteotic cu strălucita victorie de la Vaslui, proiectează în prim-plan, ca şi la hramul Mănăstirii Neamţ, aceeaşi imagine monumentală a voievodului, cu aceleaşi cuvinte de legendă: "s-a arătat pe un pripor, măria-sa Ştefan călare" (din perspectiva înălţimii, imaginea e măreaţă şi simbolică).

Reacţia celor din jur exprimă aceeaşi înfiorare la vederea sa: "în jurul măriei sale se aflau, stând cu încremenire şi cu inimile îngheţate, unii dintre boieri". Slujitorii săi iubiţi, rămaşi pe câmpul de luptă, au fost strânşi din nămoluri, la dorinţa voievodului.
Sadoveanu notează cu grijă: domnul s-a trezit "c-un suspin de gânduri" şi a poruncit "zi de post şi de rugăciune pentru toţi morţii noştri" (noştri - la pers. I pi. în care se implică şi voievodul).

Voievodul apare monumental, călare pe Vizir şi împresurat de curteni. Scriitorul îi urmăreşte mişcările: "a dat ocol bătăliei" şi s-a oprit în locul unde morţii Moldovei fuseseră adunaţi. Durerea voievodului si evlavia creştinească sunt tul-burătoare. Apoi, s-au citit "stâlpii morţilor".

Domnul şi oştenii săi sunt una în durere ca în bătălie: "Din îngenuncherea sa, Voievodul ridică în răstimpuri privirile, chemat de acea tăcere îngheţată a oştenilor săi. Stăteau cu faţa spre cer, înseninaţi de alinarea din urmă şi luminăţia sa îşi simţea inima înnegurată de jale".-

Notaţiile, acumulate cu grijă, sugerează legătura dintre domn si oştenii săi, ei sunt puterea voievodului către care-şi ridică privirea cu aceeaşi durere ajunsă la dimensiuni cosmice.

Natura e pătrunsă şi ea de aceeaşi suferinţă: "După ce a tăcut măria sa, a sunat vântul mai cu tărie... şi pluteau în văzduh până la auzul măriei sale bocete ale muierilor, care se şi înfăţişează să-şi petreacă morţii".

Prin dragostea de ţară, eroism, spirit justiţiar, Ştefan este ridicat la forţa naturii şi la rangul de zeitate, ca în epopeile antice.

El este exemplar prin faptele lui, un model, un arhetip, pentru că domn şi supuşi sunt uniţi prin acelaşi ideal al dorinţei de libertate şi credinţă în izbândă.

Celelalte personaje

Oamenii Măriei Sale sunt modele de credinţă şi de jertfă faţă de ţară şi voievod.
Ionuţ Jder, mezinul adoptiv al clanului Jderilor, este a doua mare proiecţie către fantastic, după voievod.

Plin de farmec, inteligent, el întruchipează "viclenia lui Ulise şi vitejia lui Ahile" (Al. Piru).

El este urmărit în două momente: ucenicia, în care învaţă, se formează să fie ostaş, să crească cai, să vâneze, să se poarte în lume, să se ferească de jupânese, să iubească.

Inzestrat de la natură cu spirit aventurier, bun de şotii, freamătă de tinereţe, proteguit de puteri ascunse, asemeni eroilor din basme, el scapă din situaţiile dificile, maturizându-se.

Incursiunile aventuroase în Pocuţia, la Muntele Athos, prinderea căpitanului Gogolea, toate vorbesc de curajul, nesăbuinţa, sinceritatea şrcinstea firii sale.
Perioada următoare înregistrează vocaţia sa de oştean, om al faptei (călătoria în Turcia, pregătirea ostăşească, eroismul de la Vaslui).

Jder cel Mititel nu cunoaşte piedici naturale sau omeneşti, trăieşte mai ales sub semnul vitejiei şi al curajului neînfricat. E o armonie a naturii.

Taciturnul şi timidul Simion Jder cade şi el eroic alături de tatăl său, pe câmpul de luptă de la Vaslui.

Inţeleptul Nicoară - retras în tihna chiliei şi adânc cunoscător în cărţi, sinteză a valorilor şi a virtuţilor neamului Jderilor - îi ajută pe toţi cu mintea şi cu sufletul, rămas în sinea sa mai mult oştean; neguţătorul Damian, realist şi întreprinzător, săritor la nevoie; vorbăreţul Cristea; dar în fruntea clanului, tatăl familiei, bătrânul şi viteazul fără pereche Manole Păr Negru, aprig şi copilăros. Toţi sunt credincioşi cu trup şi suflet marelui voievod, până la sacrificiul suprem.

Peste ei veghează dragostea maternă a comisoaiei Ili-safta, "cel mai complex personaj feminin din proza lui Sadoveanu", o "Junonă dublată de o Minervă" (Perpessi-cius); adevărat "geniu matrimonial", impresionează mai ales prin bunătatea şi dragostea ce o revărsa din belşug asupra clanului său, prin înţelepciunea ei maternă şi devotamentul familial.

Samoilă Căliman, supranumit de Ionuţ "Strâmbă-Lemne", Onofrei Căliman, zis şi "Sfarmă-Piatră", sunt adevărate forţe ale naturii prin vitejie şi devotamentul faţă de voievod.

Nechifor Căliman, aflat la vârsta senectuţii, staroste al vânătorilor, moare şi el eroic, alături de voinicul său fecior, Samoilă Căliman, în lupta de la Vaslui.
"Intemeind romanul istoric românesc modern, monumental, M. Sadoveanu e un Tolstoi al nostru" (Z Sângeorzan).

Elemente specifice romanului istoric sadovenian

Proiectare în fantastic şi monumental; mitizarea istoriei; încadrarea în folclor; natura - istorizantă şi stare sufletească; readucerea vieţii arhaice; epicul se îmbină cu liricul, dominant este sentimentul mândriei şi al demnităţii naţionale; poezia scrisului.
"Cea mai uimitoare izbândă a lui M. Sadoveanu este aceea cu privire la limbă" (G. Călinescu).

Scriitorul construieşte un nou grai, istoric, o simbioză a vorbirii din cronici, de limbă ţărănească, mai ales moldovenească, verosimil şi uşor arhaic; o limbă de sinteză care exprimă înţelepciunea, blândeţea, sfătoşenia şi dulceaţa vorbirii populare, a filosofiei populare, dar şi tonul solemn, grav, ceremonios, creator de atmosferă al unor epoci istorice îndepărtate.

Mihail Sadoveanu exprimă la un nivel artistic superior particularităţile proprii poporului român în timp şi spaţiu, opera lui fiind înrădăcinată adânc în existenţa noastră spirituală. Sadoveanu este o sinteză a literaturii de până la el.

---

Tag-uri: fratii jderi, mihail sadoveanu, opera literara

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---