"Baltagul se menţine în zona aceea superioară de mister şi de poezie începută cu Hanu-Ancuţei şi continuată în bună pane de Zodia Racului."

Perpessicius

Acţiunea romanului are ca punct de plecare balada populară Mioriţa, după cum se vede din versul-moto, aşezat la începutul cărţii: "Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă s-un câne...". "Preluând viziunea mioritică a morţii, Sadoveanu realizează o nouă interpretare, adăugând o viziune tot mioritică a vieţii, a existenţei duale." (Z. Sângeorzan)

Subiectul este simplu; sunt păstrate (fără oaia năzdrăvană) toate elementele baladei: cei trei ciobani, omorârea celui mai avut, însuşirea oilor, câinele; în lo cul măicuţei bătrâne, apare nevasta oierului, femeie energică şi curajoasă.

Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XlX-lea - începutul secolului XX, înfăţişând o societate patriarhală, arhaică, care trăieşte schimbările aduse de pătrunderea unei noi civilizaţii (în roman auzim despre tren, telefon etc), moderne.
Titlul romanului este simbolic. In sensul basmului, baltagul este unealta magică şi simbolică însuşită de răufăcător şi redobândită de erou, care rămâne nepătată de sânge. (Gheorghiţă ia baltagul răufăcătorilor).

Compoziţia e determinată de semnificaţia cărţii: înfăţişarea unei societăţi de tip vechi şi un individ reprezentativ al ei, o lume esenţializată, lumea oamenilor de la munte si exponentul ei, Vitoria Lipan.

Aşa cum a observat criticul George Gană, noată arta scriitorului, în ce priveşte compoziţia, stă în firescul întrepătrunderii continue a acestor doi termeni" (lumea satului arhaic şi eroina).

Romanul începe cu prezentarea succintă, cu infuzii romantice, a vieţii păstorilor (vechimea, felul de viaţă, psihologia) fixată într-o cosmologie populară:

"Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.
Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: Tu să scrii o lege; şi, când a veni vremea, să pui pe farisei să-l răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.
A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale îţi dau botfori şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii.

S-a înfăţişat şi turcul: Tu să fii prost: dar să ai putere asupra altora, cu sabia.
Sârbului i-a pus în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai beţiv dintre toţi si să se dovedească bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.

A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea. Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în desmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri.

La urmă au venit şi muntenii ş-au înghenunchiat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:
- Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?
- Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm în prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.
- Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-un adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe."

Naraţiunea simplă ar putea fi reţinută schematic în trei părţi: partea întâi, până la plecarea Vitoriei în căutarea lui Lipan (cap. VII): prezentarea vieţii de la munte, a lui Nechifor Lipan, gospodăria familiei; întoarcerea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţă, coborât la vale, cu oile, asinii şi dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, în apropiere de târgul Ieşi; neliniştile Vitoriei pentru întârzierea bărbatului, peste obicei, cunoaşterea semnelor naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i "cetească"; semnele care i se arată Vitoriei îi întăresc bănuiala "care intrase în ea ca viermele"; mersul la baba Maranda, care avea "unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri"; drumul la Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; drumul la autorităţi pentru a-şivspune necazul.

Partea a doua, începută cu cap. VII, când Vitoria "are într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric"; părintele Dănilă îi scrie jalba către autorităţi; trimite fata, pe Minodora, cu zestrea la mănăstirea Văraticului, la călugăriţa Melania, soră a mamei Vitoriei; slujba făcută de preotul Dănilă la biserică pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta; lăsarea gospodăriei în grija lui Mitrea; pregătirea de plecare.

Firul naraţiunii urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului despre bărbatul ei: la Bistriţa, la Bicaz, la han la Donea la Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, la crâşma lui Iorgu Vasiliu, la Cruci, la Vatra Dornei şi înapoi; găsirea câinelui Lupu, în sat la Sabasa; aflarea rămăşiţelor lui Nechifor Lipan între Sabasa şi Suha.

A treia, şi ultima parte, stă sub semnul actului justiţiar, prezintă acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi pentru cinstirea mortului; cercetarea despre vinovaţi; întoarcerea acasă, la Măgura-Tarcăului, pentru rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort; dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor; îndeplinirea actului justiţiar "încărcat de semnificaţii moral-religioase, datoria faţă de norma morală colectivă" (N. Manolescu).

Insă tregedia - moartea lui Lipan - nu este scopul cărţii, ci numai pretextul ei: "obiectul e lumea de tip arhaic a muntenilor" (George Ganâ).
Monografia satului românesc de munte de tip arhaic. Realismul romanului. Structura mitică-simbolică.

Mihail Sadodveanu prezintă o lume esenţializată. Spaţiul cel mai larg revine satului de munte: peisajul, datinile şi oamenii. Viaţa exprimă "un înalt nivel al spiritualităţii mitice româneşti, un cod moral şi filosofic unde guvernează adevărul"' (Z. Sângeorzan).
Ritmul existenţei păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumantei, iar acesta urmăreşte mişcarea marilor cicluri naturale: "păstori, turme, câini migrează în cursul anului, calendaristic, în căutare de păşune şi adăpost, întorcându-se la munte la date fixe" (G. Călinescu).

Nicolae Manolescu combate această apreciere a lui G. Călinescu, afirmând: "G. Călinescu se însală când limitează Baltagul la transhumantă. (...) Existenţa unui calendar al vieţii păstorilor e lucru cert, dar nu mişcarea lor milenară este aici elementul esenţial, ci mişcarea Vitoriei, care nu urmăreşte traseul transhumantei (Nechifor pierise într-un loc unde nu mai fusese decât o singură dată înainte), şi care este o ieşire din spaţiul consacrat, deci mitic. (...) Motivul ieşirii din spaţiul consacrat şi acela al căutării sunt caracteristicile romanului. Vitoria vrea să ştie de la început ce s-a întâmplat cu bărbatul ei... acesta rămâne mobilul principal".

Scriitorul dovedeşte o extraordinară cunoaştere a pământului şi a oamenilor, el este un observator al legilor, scrutând vremea. Sadoveanu surprinde trăsăturile ce definesc această colectivitate, oamenii de la munte, fără lirism. Baltagul e "un roman realist în sensul cel mai propriu. (...) Nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă obiectivitate şi mai puţin sentimentalism" (N. Manolescu).

"Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele,' ca vremea; nerăbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru - mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum lipsea". Ei au o existenţă simplă, dar aspră.

"Munteanului i-i dat să-şi câştige pânea cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa. Cei cu toporul dau jos brazii din pădure şi-i duc la apa Bistriţei; după aceea îi fac plute pe care le mână până la Galaţi, la marginea lumii. Cei mai vrednici întemeiază stâni la munte. Acolo stau cu Dumnezeu şi cu singurătăţile, pană ce se împuţinează ziua. Asupra iernii coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălti. Acolo-i mai uşoară viata s-acolo ar fi dorit ea să trăiască, numai nu se poate din pricină că vara-I prea cald ş-afară de asta, munteanul are rădăcini la locul lui, ca si bradul."

Modul de viaţă s-a păstrat din moşi-strămoşi: "Izolate din lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor, toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră; aşa încât se cuvenea ca şi copiii să-şi aibă partea lor".

Evenimentele fundamentale din viata omului si ceremo-nialurile lor sunt prezente şi descrise în roman: la Borca "au căzut într-o cumătrie. Vitoria a trebuit să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin (dar) sub pernă un coştei de bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. S-a închinat cu paharul de băutură cătră nânaşi, a sărutat mâna preotului"; la Cruci a dat de nuntă, în care spectacolul tradiţional e plin de strălucire:

"Fugeau săniile cu nuntaşii pe ghiaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în ca-trinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oameni străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc."

Dar Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul unui "suflet de munteancă". Vitoria Lipan, de la Măgura-Tarcăului, trăieşte viaţa aspră a oamenilor de la munte. în timp ce bărbaţii îşi câştigau pâinea cu toporul ori cu caţa, foarte pricepuţi în meşteşugul oieritului, cunoscând "taina laptelui acru ş'-a brânzei de burduf", femeile "trăgeau lâna în fuşalăi".

Uneori, Vitoria se ducea singură la câmpie şi încărca făina de păpuşoi în desagi "pe cinci căluţi". Pe cel din frunte, călărea "bărbăteşte".
Viaţa femeilor de la munte este grea, uneori "stau văduve înainte de vreme", ca dânsa.

"Vitoria, eroina principală a romanului, nu e o individualitate, ci un exponent al speţei" (G. Călinescu). Ea se înscrie în principiile etice fundamentale ale poporului român, prin calităţile ei: cultul adevărului, al dreptăţii, al legii strămoşeşti şi al datinei.
Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorată întârzierii (şaptezeci şi trei de zile) peste obicei, a lui Nechifor Lipan, "dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani", plecat la Dorna să cumpere oi.

Aşteptarea Vitoriei se transformă în bănuială, bănuiala în nelinişte, neliniştea în presimţire şi de aici decurg acţiunile ei.

Manifestările exterioare ale femeii vorbesc de frământările ei: "Ochii ei căprii, în care se răsfrângea lumina castanie a pârului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur. (...) în singurătatea ei, femeia cerca să pătrundă până la el. Nu putea să-i vadă chipul; dar îi auzise glasul".

Mergând la părintele Dănilă pentru sfat, ea aduce în sprijinul grijii şi al neliniştii sale. dragostea ei statornică pentru bărbatul căruia ajunsese să-i ştie "drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi o zi, ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui.

Ştie că-l doresc si nici nu i-am fost urâtă".
Munteanca îşi cunoaşte soţul aşa cum ştie semnele vremii, în aceste ceasuri de nelinişte, marea descoperire a Vitoriei este păstrarea tinereţii dragostei. Călătorind după semnele ei, Vitoria Lipan "trăieşte retrospectiv taina iubirii" (Z. Sângeorzan).
Tema fundamentală, axul romanului, în jurul căruia sunt polarizate timpul şi spaţiul, este căutarea adevărului în labirintul său interior (labirintul - metaforă a căutării). Tensiunea lăuntrică de care e cuprinsă Vitoria o face să descopere un timp şi un spaţiu numai al ei; din labirintul ei interior răzbat toate hotărârile şi mişcările ei (Marin Mincu).

Pentru Vitoria, timpul "stătu"; îl însemna însă cu "vine-rele negre, în care se purta de colo-colo fără hrană, fără apă, fără cuvânt, cu broboada cernită peste gură"; e un chip al durerii, căci Vitoria "se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine."

Plină de "gânduri", de "patimă şi durere", ea se socotea "moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa" (...) "se curătise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit." Ea pare aceeaşi în exterior, dar viaţa ei interioară se adânceşte. Işi adaptează comportamentul în funcţie de stările interioare. Acolo, în sine, se hotărăşte totul.

Intreaga strategie a Vitoriei se desfăşoară între două coordonate fundamentale ale cunoaşterii: ştiinţa semnelor, "vocea anotimpului", în deplin acord cu "vocea experienţei morale (intuitivă şi profetică), care se completează şi se desfăşoară paralel" (Z. Sângeorzan).

Primele arătări rău prevestitoare sunt visele. Cel dintâi care "a împuns-o în inimă ş-a tulburat-o" i-l arată pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors către ea"; altă dată l-a visat rău, "trecând o apă neagră... Era cu faţa încolo". Un semn este şi glasul lui Lipan, venit din memoria ei afectivă, "dar nu putea să-i vadă chipul", deci sincronizarea nu are loc. Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci "cu semnele cerului" (G. Călinescu).

Elementele şi fenomenele naturii îndeplinesc o funcţie simbolică: ploaia, vântul, ceaţa, zăpada etc. au un rol hotărâtor în cunoaşterea intuitivă. Mai ales vântul dă semne: "trecu şuşuind prin crengile subţiratice ale mestecenilor"; pădurea de brad "dădu şi ea zvon"; brazii sunt "mai negri decât de obicei".

"Are să vremuiască, pentru că dumbrăvencile zboară în cârduri sub soare"; dar mai ales "nourul către Ceahlău e cu bucluc - de-acu vine iarna; oamenii spun că promoroaca în ziua de bobotează arată an îmbelşugat". Şi alte fapte vin din vremuri imemoriale: cucoşul, aşezat pe prag, se întoarce cu pliscul spre poartă, dă semn de plecare, deci Lipan nu va veni.

Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă neabătut datina moştenită de demult, manifestată în viaţa cotidiană, cu automatîsmele ei, sau la evenimente cruciale (nunţi, botezuri, înmormântări).

Toate acţiunile ei poartă pecetea ceremonialului, au un caracter solemn, sacru: Vitoria îşi lasă fata la mănăstire, se mărturiseşte preotului, ia sfânta împărtăşanie, sfinţeşte baltagul pentru Gheorghiţă, feciorul său ş.a.

Proiectată în realitatea contingenţă, monografică şi mitică a romanului, Vitoria este, aidoma eroilor baladeşti şi epopeici, un "om al acţiunii, neproblematizant" (Z. Sângeorzan).

Tot efortul eroinei, adică acţiunile ei, constă în a restabili ordinea normală a lucrurilor, căci crima a tulburat echilibrul lumii.

Pornind de la semnele ce i "se arată" şi pe care le "citeşte", Vitoria caută, în drumurile ei, confirmări în lumea din jur. Sadoveanu regizează magistral "invazia derutei feminine" (Z. Sângeorzan).

Cuvintele-cheie în jurul cărora se concentrează discursul narativ al romanului au valoare simbolică, definind eroina: rânduială, semn, întuneric, lumină.

Vitoria regizează magistral scena demascării vinovaţilor. Ea împlineşte judecata dreaptă, fără de care sufletul ei n-ar fi avut odihnă.

Deznodământul ilustrează reacţiile etice fundamentale ale sufletului ţărănesc patriarhal. Vitoria îşi îngroapă bărbatul după datină. Restabilirea justiţiei se împlineşte cu o măreţie rituală. O dată împlinită datoria către cel ucis, totul reintră în tiparul vieţii ţărăneşti. Timpul îşi poate relua cursul:

"Ş-apoi, după aceea, ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat." Liniştea si ordinea vieţii au fost restabilite.

"Descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit armonia lumii: află ceva mai mult decât pe făptuitorii omorului, şi anume că lumea are o coerenţă pe care moartea lui Lipan n-a distrus-o" (N. Manolescu).

In comportamentul eroinei se cuprinde o întreagă filo-sofie de viaţă (ca şi ciobanul din Mioriţa), un echilibru şi o măsură în toate, fără nici o tânguire, moştenite din asprimea vieţii din vremuri imemoriale.

Dramă omenească, povestea din Baltagul poartă totuşi un pronunţat accent de mare "baladă romanţată, de mister cosmic, aici rezolvându-se epic, după cum în Hanu-Ancuţei se rezolvă feeric." (Perpessicius)

---

Tag-uri: baltagul, mihail sadoveanu, opera literara

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---