"Romanul nu ne-a dat însă numai fresca unei epoci, ci ne-a creat şi un erou (Dinu Păturică) reprezentativ epocilor de formaţiune." Eugen Lovinescu
N. Filimon a fost un autodidact, cu înclinaţii muzicale şi o memorie puţin obişnuită, preocupat de cultură. A avut tinereţea unui boem, cu o fire originală, veselă şi blândă.
Ocupă funcţii administrative modeste, călătoreşte în Germania şi Italia şi scrie apoi impresii de călătorie pe care le publică în volum sub titlul Excursiuni în Germania meridională.
Desfăşoară o activitate bogată şi diversă, fiind un spirit cultivat şi activ: schiţe monografice, studii de istorie a muzicii, lucrări de folclor, pamflete satirice. Este considerat primul nostru cronicar muzical şi dramatic, însufleţit de un patr iotism cald, pledând pentru alcătuirea unui repertoriu naţional.
Opera literară. N. Filimon este un romantic dublat de un realist, notă specifică multor scriitori români ai secolului al XlX-lea.

Nuvele romantice: Mateo Cipriani, Friederich Staaps sau atentatul de la Shoenbrunn în contra vieţii lui Napoleon I - povestiri proiectate pe fundalul ideilor generoase ale luptei pentru libertate şi independenţă naţională, cu eroi exaltaţi, pasionali. Realism: nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala (1861) - prima lucrare de critică socială a lui Filimon, o evocare a moravurilor şi a unor tipuri sociale caracteristice societăţii româneşti dinaintea Unirii Principatelor, conturând prin Mitică Râmătorian tipul parvenitului, al şarlatanului politic (din familia spirituală a lui Clevetiri - V. Alecsandri şi a lui Rică Venturiano - I. L. Caragiale). Romanul Ciocoii vechi şi noi a apărut întâi în Revista română a lui Alexandru Odobescu din 1862, apoi în volum, în 1863.

Ciocoii vechi şi noi (1863), cu caracter realist dominant, consti tuie un pas important spre ieşirea din sfera imitaţiei.

Romanul continuă şi dezvoltă critica din Nenorocirile unui slujnicar, fără a se îndepărta de procedeele romantice.
N. Filimon îşi propune să contureze artistic o anumită categorie socială, caracteristică secolului al XlX-lea, tipul ciocoiului, definit în Dedicaţie şi Prolog.
Compoziţia - Romanul este alcătuit din treizeci şi două de capitole cu titluri sugestive, la început cu o Dedicaţie şi un Prolog, care conturează portretul moral al ciocoiului (fişa fiziologică) şi un Epilog, o construcţie strânsă, geometrică.

Scriitorul îşi propune să urmărească ciocoiul "în deosebitele faze prin care el a trecut, de la ciocoiul cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici, până la ciocoiul cu frac şi cu mănuşi albe din zilele noastre."

Prin romanul Ciocoii vechi şi noi, Filimon realizează doar ciocoiul din prima fază, al "timpilor fanariotici", pe fundalul Bucureştiului aflat la finele epocii feudale şi de avânt a burgheziei (1814-l825). Este un roman citadin, întâiul nostru "romanţ original" (N. Filimon), o cronică a moravurilor din vremea lui Caragea şi până la Grigore Ghica.
Conflictul romanului este prefigurat chiar în Dedicaţie: "Vouă, dar, străluciţi luceferi ai vicielor, care aţi mâncat starea stăpânilor noştri şi v-aţi rădicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat sa muriţi în mizerie".

Frescă a epocii - sfârşitul domniilor fanariote şi începutul domniilor pământene; N. Filimon prezintă o varietate neobişnuită de aspecte ale vieţii bucureştene de la începutul secolului trecut, cu toate mecanismele:
Străbatem vechea topografie a capitalei, înaintea focului de la 1847, între uliţa Colţii şi Sfântul Gheorghe cel Nou; descrierea mahalalelor, mahalaua Oţetarilor; Biserica Albă de pe Podul Mogoşoaiei, clădiri şi interioare, împrejurimi (descrierea palatului banului C). Filimon este un adevărat pictor al tuturor claselor sociale.

Aflăm astfel modul de viaţă, moravurile protipendadei de altădată; ceremonialul căftănirii în ranguri boiereşti; petrecerile locuitorilor din clasa de mijloc în grădinile de vară, petrecerea la iarbă verde, hora strămoşească şi "danturile" vesele; plimbarea boierilor în caleşti şi butci pe podul Mogoşoaiei şi al Târgului de Afară, ş.a., petrecerile îmbelşugate şi luxoase, amestec de viaţă orientală şi apuseană etc, viaţa ţăranilor, aspecte culturale ale vremii, toate grupate în capitole speciale: Scene de viaţă socială; Muzica şi coregrafia în timpul lui Caragea; Teatrul în Ţara Românească; Cochii Vechi (licitaţia); Cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap. Descrierea clădirilor şi a împrejurimilor, a unui cartier sau a unei uliţi, îmbrăcămintea personajelor reconstituie epoca şi individualizează personajele (tehnică balzaciană), înainte de Ion Ghica, N. Filimon este un neîntrecut cronicar al moravurilor bucureştene.

Deşi personajele sunt construite în alb-negru, bune şi rele, aceste forţe umane nu intră în conflict, ele având o existenţă paralelă. Dinu Păturică este în antiteză cu Andronache Tuzluc, ciocoi consolidat, în devenirea sa, ruinându-şi propriul stăpân. Scriitorul urmăreşte simultan efortul gradual spre parvenire depus cu luciditate de eroul său şi distragerea sistematică a postelnicului.

Portretul lui Dinu Păturică se conturează în cursul naraţiunii, scriitorul urmărind de aproape fişa fiziologică. Tehnica portretistică este realist-balzaciană. Trăsăturile fizionomice dezvăluie aspecte intime, gesturile, mimica, vestimentaţia, interioarele vorbesc despre starea socială, nivelul economic şi cultural al personajului.
In capitolul I, dedicat lui Dinu Păturică, scriitorul înregistrează în amănunţime trăsăturile fizice care implică şi pe cele morale: "scurt la statură, cu faţa oacheşă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică ambiţiunea şi mândria grosolană".

Ţinuta vestimentară a lui Dinu Păturică vorbeşte de sărăcia sa, de condiţia lui umilă: "îmbrăcat cu un anteriu de samalagea rupt în spate", "...cu picioarele goale băgate în nişte iminei de saftian, care fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră culoarea din cauza vechimei." Ca scriitor ce vrea să moralizeze, să îndrepte, Filimon. previne cititorul asupra intenţiilor personajului: "trăsăturile feţei sale lăsau să se vază până la evidenţă că gândirea ce-l preocupa nu erau decât planuri ambiţioase",
Filimon procedează ca un scriitor realist; prin descrierea îmbrăcămintei el fixează epoca şi viaţa socială a personajului său.

Sub aspectul deplorabil al tânărului se ascunde însă o forţă puternică dominată de ambiţie, de setea de a se înălţa cât mai sus. Fizionomia descrisă, "nasul drept şi cu vârful cam ridicat în sus" este pentru scriitor indiciul sigur ai unei trăsături morale de esenţă, ce-i defineşte eroul.

Antipatia scriitorului este evidentă. Trei trăsături sunt precizate de la început: viclenia (ochii), ambiţia şi mândria grosolană. Portretul moral se va adânci şi îmbogăţi cu alte trăsături, pe măsură ce va urca treaptă cu treaptă în drumul său între ascensiune şi cădere.
Scriitorul urmăreşte în detaliu evoluţia personajului, dezvăluiridu-i trăsăturile diabolice. La început îndeplineşte treburi umilitoare: ca ciubucciu îşi freca stăpânul pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi da de spălat, îi aducea dulceaţă, cafea şi ciubuc. Linguşitor cu celelalte slugi ale boierului fanariot, "se silea să-ntreacă pe toţi în zel şi activitate". Perseverent în atingerea ţelurilor sale, el învaţă tehnica hoţiei de la alţi servitori, fiind pe rând, de la ciubucciu, iscoadă a boierului, ca să se asigure de fidelitatea Duducăi, logofăt, sluger, pitar, sfetnic de taină al postelnicului, aliat al cherei Duduca, vătaf de curte, sameş de hătmănie ş.a.

Camera de ciubucciu, a primei slujbe la curtea postelnicului Andronache Tuzluc, pune în lumină modesta şi umila condiţie de la care pleacă Dinu Păturică. în descrierea ei se relevă grija scriitorului pentru amănuntul semnificativ (un ibric colosal, o mulţime de ciubuce, feligene pentru cafea, chisele de dulceaţă, un lighean de argint, un mizerabil pat de scânduri). Dinu Păturică nu este deloc dezolat de sărăcia camerei, ci, dimpotrivă, aruncând "o privire repede şi dispreţuitoare", se simte mobilizat cu toată energia, sigur pe sine: "Iată-mă în sfârşit ajuns în pământul făgăduinţei; am pus mâna pe pane şi pe cuţit", arătând şi mijloacele pe care le va folosi: "curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi iuşchiuzărlâc şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot".

Construit în scopul demonstrativ - evident - de a ilustra o categorie socială care îi repugnă, deci polemic, personajul, tip al ciocoiului, e fundamental negativ, de la început până la sfârşit.

El va folosi un evantai larg de mijloace în spolierea stăpânului său: se va instrui în arta ipocriziei şi a intrigii, "aceste două mijloace ale parvenirii, conştient că-i trebuiesc cărţi care să-i subţieze mintea", să-l înveţe mijlocul de a se ridica "la mărire". Dinu Păturică se dovedeşte şi un maestru al disimulării, cucerind încrederea deplină a naivului Tuzluc.

Accentul scriitorului cade însă pe studiul şi dezvăluirea fizionomiei ca expresie a stărilor interioare ale personajului.

Utilizarea relaţiilor amoroase şi a alianţelor în scopul parvenirii sale constituie o nouă etapă în ascensiunea sa, fiindcă postelnicul era deja ruinat. Păturică îşi ia aliaţi pe măsură: pe chera Duduca, ţiitoarea postelnicului, stăpână pe "arsenalul vicleniilor femeieşti", iubind "luxul cu deosebire", punând la cale, împreună, ruinarea sistematică a postelnicului. Celalalt aliat, cămătarul şi bogasierul chir Costea Chiorul, era şi el pe măsura celorlalţi; pentru el, "a trămite la ocnă un nevinovat sau a fura cu paraua de la marfă… era totuna"

Discursul lui Păturică ţinut când ajunge vătaf de curte ilustrează că "ţinta lui era să mănânce starea postelnicului, înregistrând toată averea acestuia sub pretextul stabilirii ordinei". Foloseşte orice mijloc pentru a se îmbogăţi prin ruinarea boierului: scoate funcţiile la mezat, vinde postul de ispravnic pentru judeţul Teleorman, astfel încât, ajuns vătaf, "ospăţul slugei întrecea în toate pe al stăpânului", folosind principiul "fă-te om de lumea nouă, să furi cloşca de pe ouă"

Ruinându-şi stăpânul sistematic, Dinu Păturică ajunge posesorul moşiilor Răsucita, Plânsurile şi Chinuielile din sud de Buzău, al viilor din Valea Călugărească. Păturică este sameş al hătmăniei, mare stolnic, cu o casă în care se adunau "toţi paraziţii Bucureştilor", căsătorit cu chera Duduca; îşi reneagă chiar şi părintele: "Daţi-l afară pe brânci... Eu nu am tată."

In timpul mişcării lui Tudor Vladimirescu se angajează să-l trădeze pe acesta în schimbul isprăvniciei a două judeţe: Prahova şi Săcuieni.
Pentru a stoarce cât mai mult, foloseşte cele mai brutale metode pentru a obţine birurile de la ţărani: pentru oierii, ierbărit, tutunărit, vinărit. şi când sătenii nu mai aveau cu ce să plătească îi ungea cu păcură şi îi lega de copaci, ca să-i înţepe viespele şi ţânţarii,... după ce-i sărăcea cu desăvârşire, îi închidea în coşare ca să nu poată reclama la stăpânire.

Aspiraţiile lui D. Păturică sunt impresionante: el râvneşte să fie caimacamul Craiovei şi chiar domn.

Urcuşul lui Dinu Păturică arată un personaj activ, întreprinzător. Toată atenţia scriitorului se concentrează asupra lui Dinu Păturică şi a grupului de personaje care acţionează împreună pentru doborârea lui Tuzluc. Plasate într-un fundal social realist, N. Filimon îşi construieşte personajele antitetic (procedeu specific creaţiei romantice), în concordanţă cu intenţia, oarecum ostentativă, de a educa: personaje negative - Dinu Păturică, chera Duduca, chir Costea Chiorul - şi pozitive - Gheorghe, Banul C, Maria.

Alături de tehnica realist-balzacianâ (amănuntul semnificativ, vestimentaţie, interioare, gesturi, mimică), Filimon este atent la modul de a se exprima al personajelor, mijloc prin care dezvăluie structura lor morală, gândurile şi sentimentele acestora. Forţei descriptive a scriitorului i se adaugă arta dialogului, care asigură multor episoade un caracter scenic, tensiune dramatică. El realizează o sinteză a tehnicii narative şi teatrale, care dă relief şi mişcare naraţiunii epice.
Animat de idei generoase, de îndreptare, autorul intervine deseori cu paranteze discursive, comentarii polemice ş.a., simţindu-se subiectivismul acestuia. Din aceleaşi intenţii moralizatoare, scriitorul îşi sancţionează-ferm personajele, finalul spectaculos aducând izbânda binelui.

Prin simbolismul onomastic (Pingelescu, Mână Lungă, Calicevschi, Neagu Rupe-Piele, numele moşiilor - Plânsurile, Chinuielile, Răsucita, Păturică - metaforă a parvenitului ş.a.), Filimon se înscrie în seria scriitorilor ce au folosit această tehnică (V. Alecsandri, I. L. Caragiale).

Ciocoii vechi şi noi este primul roman tipologic, cu eroi complecşi. Prin Dinu Păturică, tipul ciocoiului, al arivistului epocii zugrăvite de Filimon, scriitorul deschide drum lui Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu), lui Ion Marin Sadoveanu (Sfârşit de veac în Bucureşti) Şi lui G. Călinescu (Enigma Otiliei) care completează seria tipologică a arivistului.

Dinu Păturică rămâne un personaj de referinţă, căci 'nu este în literatura noastră, pe măsura deplasării orizontului, un erou cu acte mai solide de stare civilă" (G. Călinescu).

---

Tag-uri: ciocoii vechi si noi, nicolae filimon, roman

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---