(1808 - 1868)
"Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi devine primul scriitor epic de seamă al literaturii noastre."
Tudor Vianu

Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneşti, neegalată până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, "un clasic al romantismului". (Al. Piru)
C. Negruzzi trăieşte şi se formează într-o perioadă de renaştere naţională, fiind alături, în acţiunile culturale şi literare, de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al Russo.

Scrierile publicate în periodicele remii (Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propăşirea ş.a.) au fost adunate în volumul Păcatele tincreţelor (1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale şi traduceri orânduite în patru cicluri: Amintiri de juneţe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică şi un basm localizat - Toderică); Fragmente istorice; Neghină şi pălămidă (poezii), Negru pe alb - Scrisori la un prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova şi întemeietorul nuvelei istorice.

Negruzzi este iniţiatorul unor specii literare inedite în acei moment în literatura română, cum ar fi: primul model de literatură memorialistică (fragmentul Cum am învăţat româneşte); nuvela romantică (Zoe: O alergare de cai); "anecdotul istoric Aprodul Purice" (apărut în 1837, înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Ştefaniada): prin schiţa portretistică din Reţetă şi Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri Fabulosul şi proverbialul din poveştile lui Creangă sunt prefigurate în Scrisoarea XII (Păcală şi Tandală, 1842), ca şi caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sado veanu.' Teatru - Cârlanii, Doi ţărani şi cinci cârlani, Muza de la Burdu-jeni jucată pe scena Teatrului Naţional din laşi.

Negruzzi a fost preocupat şi de problemele limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate Critică, pe temeiul cunoaşterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat şi de creaţia folclorică (Păcală şi Tândală). a grupat proverbele pe teme (ca şi A Pann în Povestea vorbei).

Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt prezente ironia şi umorul, vorbirea în sentinţe şi aforisme ca la clasici.

Aflat la temelia literaturii moderne, în opera sa se reflectă mo dalităţile artistice ale epocii, clasice şi romantice.

Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.
Nuvela a apărut în I840 în revista Dacia literară, în primul număr, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lăpuşneanul confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogălniceanu în articolul-program (Introducţiae).
Nuvela prezintă un episod din istoria Moldovei, în fragmente sime trice, cu o gradaţie dramatică şi de o maximă concentrare cei cinci ani ai celei de a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-l569).

Păstrând liniile generale ale cronicii lui Grigore Ureche, Negruzzi a operat unele modificări (amplifică acţiunea, personaje care se integrează firesc în operă).
Toate acţiunile lui Alexandru Lăpuşneanu sunt puse în slujba menţinerii şi creşterii autorităţii domnitorului, în interesul ţării, împotriva marii boierimi feudale frământate de intrigi şi de lupte pentru domnie.

Cele patru capitole ale nuvelei, prin motourile cu titluri semnificative, rezumă subiectul: I - Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu; II - Ai să dai samă, Doamnă!; III - Capul lui Motoc vrem...; IV - De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu.
Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă şi o clasică evoluţie a momentelor.
In centrul nuvelei, scriitorul îl aşază pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje, ca şi acţiunile prezentate fiind orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Apreciat constant drept un erou romantic, prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, eroul lui Negruzzi este un personaj complex, bine individualizat?

George Călinescu aprecia, că "Lăpuşneanul apare ca orice om viu şi întreg şi impresia ultimă a cititorului e mai puţin a unui portret romantic cât a unei puternice creaţii pe deasupra oricărui stil de şcoală", precum şi faptul că "echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului e minunea creaţiei lui Negruzzi."
Toţi cercetătorii operei lui Negruzzi au relevat arta compoziţiei, dramatizarea acţiunii, depăşind simpla narare a faptelor din cronica lui Ureche.
Negruzzi se distanţează de cronică utilizând dialogul, prin care pune în lumină mişcarea psihologică a personajului.

Faptele voievodului, ajuns din nou pe tronul Moldovei, campania de exterminare a boierilor trădători, iertarea pe care o cere, cu pocăinţă, boierilor, leacul de frică oferit gingaşei şi miloasei doamne, aruncarea lui Motoc în mâinile mulţimii furioase pun în lumină un domn absolut, un tiran al epocii medievale, care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea boierilor. Negruzzi a înţeles astfel "spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi" (G. Călinescu)

Negruzzi împinge în prim-plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a mimicii, se dezvăluie toată adâncimea omenească, toată mişcarea psihologică a viitorului tiran încă din primul capitol. Scena dialogată a întâlnirii dintre Alexandru Lăpuşneanu, hotărât să vină pe tronul Moldovei pentru a doua oară, şi solia de boieri alcătuită din vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici conturează conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători, evidenţiind trăsătura fundamentală a Lăpuşneanului, voinţa neclintită de a domni, impunându-şi ferm autoritatea.

Dialogul exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii (care asigură caracter scenic).

Lăpuşneanu îi primeşte protocolar şi rezervat, "silindu-se a zâmbi" (expresia feţei). Atitudinea boierilor exprimă o oarecare independenţă, căci "se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala, după obicei"(gest semnificativ).

Replicile se succed viu, într-un ritm alert, încrucişîndu-se, punând în evidenţă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i face pe duşmanii săi să-şi dezvăluie ostilitatea şi intenţiile adevărate. ("Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui, ştiu că ţara m-aşteaptă cu bucurie.") Ultima parte a replicii declanşază răspunsul învăluit în viclenie al lui Motoc şi răspunsul dur, ferm, autoritar, încărcat de furie şi ură abia stăpânită a Lăpuşneanului, dar exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină trăsăturile esenţiale ale acestuia: impulsivitatea, firea violentă, fără scrupul în politică, neîngăduinţa în înfruntarea cu boierii. Cuvintele au rămas memorabile, devenind sentenţioase: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu,... şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră."

Negruzzi însoţeşte replicile de observaţiile asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului ("...a cărui ochi scânteiară ca un fulger"). Interogaţiile şi exclamaţiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare a răspunsurilor Lăpuşneanului exprimă ritmul stării sufleteşti a personajului. Vorbirea lui devine dramatică, trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti.

Cu o intuiţie psihologică notabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o furie şi o mânie gâlgâitoare, dezvăluind paroxismul momentului trăit prin amănunte fizionomice: "Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau".
Lăpuşneanu dovedeşte o cunoaştere sigură asupra oamenilor, dar şi o abilitate politică remarcabilă, cruţându-l pe Motoc, pentru că îi este "trebuitor", ca să se mai uşureze de "blestemurile norodului". Scena aceasta adaugă alte trăsături ale domnitorului: duritatea, luciditatea, ironia necruţătoare.

Partea a IlI-a, cea mai dramatică din nuvelă (punctul culminant), începe într-o linişte şi o atmosferă cuvioasă, la mitropolie, unde domnul şi boierii ascultau sfânta liturghie. Scena e pregătită minuţios, într-o gradare ascendentă de amănunte, pregătind contrastul cu uciderea celor 47 de boieri (antiteza romantică).
Scriitorul îşi avertizează cititorul: "împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească... Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi, cu plăselele de aur, iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă".
Lăpuşneanu, ca un mare actor, îşi va regiza cu mare rigurozitate, urmărind efectele, mişcările, ca pe o scenă din care răzbate viaţa.

Folosirea verbului impersonal amplifică proporţiile reale, tensionând momentul, învăluind totul într-o atmosferă miraculoasă: "Spun că în . minutul acela el era foarte galben la faţă, şi că racla sfântului ar fi tresărit."

Este momentul în care Lăpuşneanu se domină magistral, stăpân desăvârşit al artei disimulării. Personajul este un excelent actor, dovedind inteligenţă, tact, un echilibru interior desăvârşit. El foloseşte, în scopul câştigării încrederii totale a boierilor ce-l urau şi se temeau de el argumente' hotărâtoare: nu numai gesturile, mişcările, expresia feţei, dar mai ales extrase din Biblie, anume alese. Scriitorul îşi lasă eroul să se mişte singur, fără nici o intervenţie, obiec tivând total acţiunile personajului.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lăpuşneanu şi Motoc, retraşi "lângă o fereastră", capătă viaţă într-un tablou plin de mişcare ce se derulează aievea (verbe la imperfectul durativ). Cinismul, luciditatea, sângele rece, tonul sarcastic în faţa scenei sângeroase, comportamentul faţă de Motoc, dispreţuitor şi cinic, dezvăluie o structură diabolică.

Observator pătrunzător, autorul are "intuiţia sufletului colectiv; momentul psihologic, al descumpănirii maselor, întrebate de armaş despre dorinţele lor, e mai puternic prins decât scenele «tari»" (Şerban Cioculescu). .

Pentru prima dată în literatura română, C. Negruzzi surprinde psihologia colectivă. Mulţimea, adunată la poarta curţii domneşti, "burzuluită", "se întărâta din mult în mai mult". Dezorientată, neştiind să-şi exprime doleanţele, "prostimea rămase cu gura căscată... Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea. Incepu a se strânge în cete, cete, şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară."

Apoi, ca într-un şuvoi, toate glasurile "se făcură un glas" şi el striga: "Capul lui Motoc vrem." '

Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu câte un calificativ ("mârşavul" curtezan, "ticălosul"). Predomină naraţiunea şi dialogul pe fondul realist al acţiunii. Prin reconstituirea istorică, prezentarea unui erou de excepţie, utilizarea antitezei, nuvela aparţine romantismului. Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatării, concizia sunt trăsături clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factură populară, este plastic şi expresiv (a şugui, gloată, norod, "sărind ca un om ce calcă pe un şarpe"). Ridicându-se peste stilul cronicăresc, Negruzzi reţine numai atmosfera scrisului arhaic (plecară de fugă, dasă larmă, burzuluiseră, să nu ne zapciască); culoarea locală: descrierea sălii de ospăţ, a veştmintelor.

Numele lui Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul, care "ar fi devenit o scriere celebră ca şi Ham-let, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale." (G. Călinescu)

---

Tag-uri: alexandru lapusneanul, costache negruzzi, scriitor epic

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---