Iti multumesc pentru fiecare clipa de azi, in care te-am putut strange in brate sau doar privi la acel zambet minunat; iti sunt recunoscator pentru fiecare atingere a mainii tale catifelate; admir fiecare privire fericita si inocenta, chiar daca au trecut cateva ore de atunci...
Zambesc, pentru fiecare sarut de-al tau, observand ca nu am destule zambete; tac, pentru fiecare sunet placut si parca tot nu e de ajuns; desenez inauntrul meu gesturile tale si devin tot mai dependent de inocenta.
Sper sa iti placa scurta scurta descriere a primei noastre intalniri...

Era toamna, 17 Noiembrie prin 2009. Tu, ai intarziat (oarecum surprinzator) aproximativ o ora si doua minute. Ai ajuns ins ape la 12:02 (Muzeul de Arta) si eu te-am luat de mana, spunandu-ti ca nu vei ajunge la prima ora. Am aj uns printr-un trafic aglomerat, dupa 10-15 minute in Romanescu si am urcat pasajul pavat in piatra cubica din partea stanga a intrarii, pana in mijlocul parcului.
Intre locul de joaca al copilariei, frunze aramii, cazande, animale, la o inaltime ideala, de unde se putea observa frumusetea lacului si diversitatea culorilor toamnei se afla azi, poate si pe viitor... unul din cele mai frumoase si romantice locuri din parc. Ne-am apropiat , te-am strans in brate si ti-am soptit usor : "Dansam..." .

Bronzul in care era vopsita "refugiul" aducea liniste, pe fondul unei paduri imbatranit. Pana sa ne dam seama "prietenul lui Alex" plecase alaturi de bunica, astfel ca am ramas singuri. Ne-am asezat pe singura banca din interior si am inceput sa privim frunzele si copacii. Am vorbit, ne-am cerut scuze (mai mult sau mai putin ironic) , ne-am leganat (noi credeam ca dansam, sau ceva in genu'), am zambit, am visat, am tacut, am ras si mai mult, chiar m-ai si gadilat, dar timpul a trecut repede, asa ca ne-am ridicat sa plecam. Te-am luat de mana si ti-am spus ca nu iti aratasem inca tot.Te-am trecut in brate peste un mic gard, dupa care am sarit si eu. Am mers cativa metri si, in fata unui rondel de flori - roz-albe - ti-am pus intrebarea copilariei si a inocentei: "Alexandra, vrei sa fii prietena mea?" . M-ai strans in brate si ochii tai s-au inchis intr-un linistitor abis. Mi-ai soptit apoi “Vreau, da…vreau” si eu am inceput sa zambesc copilareste. Ne-am sarutat usor, ca pentru clasa a 5-a, asa , apoi, dupa cateva minute pe banca, ne-am asezat pe cea mai frumoasa banca din intreg parcul.

Ti-am spus vise, dorinte si ganduri, ai zambit, ai ascultat, le-ai continuat. Ador copilaria ta, e divina...am iesit la fel de singuri si neobservati si am coborat vorbind prin parcul linistit. Inainte sa iesim, ai ales o funza si ai tinut-o in mana pana la scoala. Promiteai ca o s-o tii pe banca, asa ai si facut, se pare...

Asa a inceput totul…

Autor: Vancea Catalin

---

Tag-uri: muzeu, fericire, timp

---

Categorie: Diverse  - ( Diverse - Archiva)

Data Adaugarii: 08 December '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---