FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Games for Girls


Statistics:
Visits: 1,334
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Amintiri din copilarie

Tag-uri Populare


comentariu   poezie   referat   istorie   antichitate   personalitati   roman   mihai eminescu   opera   camil petrescu   caracterizare   lucian blaga   mihail sadoveanu   enigma otiliei   george calinescu   literatura   o scrisoare pierduta   nuvela   rezumat   marin preda   ion luca caragiale   tudor arghezi   ioan slavici   liviu rebreanu   balada   pamant   geografie   ape   continent   poet   morometii   personaj   crima   otrava   omor   investigatie  

All Tags

Famous Forum

 

Amintiri din copilarie

 Q:   Intreaba despre Amintiri din copilarie       
Amintiri din copilarie Ion Creangă este unul dintre mării clasici ai literaturii române care s-au afirmat în cercul literar al Junimii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi, un foarte talentat povestitor. El a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat nici până astăzi.

"În Creangă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului... - scria Ibrăileanu. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoven i; al sufletului omului de la munte între ţăranii moldoveni". Opera lui literară este alcătuită din poveşti (Soacra cu nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Harap 1b, Fata babei şi fata moşneagului ş.a.), povestiri (Acul barosul, Inul şi cămeşa, Moş Nechifor Coţcariul) şi din :cartea,. constituită ca un roman ce urmăreşte formarea unui personaj, Amintiri din copilărie.

Geneza operei.

Humuleşteanul îi povesteşte bunului său prieten, Mihai Eminescu, în iarna anului 1876-1877, în bojdeuca sa de la Ţicău, episoade savuroase din amintirile din copilărie. Creangă nu are de spus despre vârsta fericită a omului mai mult decât alţii, însă, "chiotul lui mai plin, sonor ca o voce minunată, distinsă într-o gloată" şi se rezumă la: "Şi, Doamne, frumos era pe atunci!". Impresionat, Mihai Eminescu îl îndeamnă să aştearnă toi pe hârtie. Aşa se face că, începând de prin 1880, învăţătorul din Ţicău, care era tot mai bolnav, începe să scrie primele pagini din cea mai importantă operă a sa, stăpânit de un sentiment de profundă melancolie, dar şi de plăcerea de a se cufunda în impresiile luminoase şi tainice din vârsta tot mai îndepărtată.

Amintiri din copilărie este o operă compusă din patru părţi, care apare în cea mai prestigioasă revistă a timpului' Convorbiri literare, între anii 1881-1882, excepţie făcând partea a IV-a, scrisă în 1888, şi apărută postum, în 1892. Publicarea în volum a Amintirilor s-a făcut la Iaşi, în anul 1892.
Cartea cuprinde o imagine luminoasă a vieţii satului, a obiceiurilor şi a tradiţiilor poporului, având în centru întâmplările şi peripeţiile lui Nică al lui Ştefan a Petrii, de când "a făcut ochi" şi până când ajunge la Iaşi, scos cu greu din lumea satului, "ca ursul din bârlog".

Eroul central apare, aşadar, înfăţişat de autor, din copilărie până în pragul adolescenţei. Intr-un prim plan, sunt zugrăvite procesul de formare a lui Nică şi evoluţia lui spirituală, strâns legate de mediile f)e care le străbate. Cel de-al doilea plan reconstituie universul vieţii ţărăneşti, atmosfera patriarhală a satului, cu instituţiile sale: familia, şcoala, biserica, armata.

Ca în povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul român are câteva puncte comune, în acest "prim roman al copilăriei ţărăneşti din literatura noastră" sunt evocate isprăvile unui copil de 13-14 ani, petrecute de mult şi devenite frumoase prin ceaţa amintirii. Farmecul cărţii se află, între altele, în totala dezinvoltură cu care omul matur îşi povesteşte propria copilăria, identificându-se, până la un punct, cu mentalitatea vârstei respective, dar privind-o cu nemărginită simpatie şi umor. întâmplările sunt reprezentate scenic, iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele, pentru că povestitorul îşi "joacă" rolul de copil şi ne invită, cu bonomie, să gustăm farmecul vârstei de aur a omului dintotdeauna şi de pretutindeni.

Amintirile din copilărie sunt împărţite în patru capitole distincte, cu povestiri ce pot fi privite şi ca independente, datorită unităţii şi rotunjimii lor perfecte. Asta înseamnă că diferitele episoade ale cărţii decurg unele din altele, scriitorul povestind la persoana I şi dintr-o perspectivă subiectivă întâmplările de care-şi aduce aminte.

I. Partea întâi începe cu evocarea plină de duioşie a satului natal, a primei şcoli pe la care a trecui - chilioara de sub zidul bisericii - ridicată prin strădania părintelui Ioan, cu descrierea primilor dascăli (bădiţa Vasile "un hol; tei frumos şi voinic” - care sfătuia pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură), a metodelor primitive de educaţie ("calul Bălan", "Sfântul Nicolai", procitania de sâmbătă); sunt evocate, de asemenea, o serie de năzdrăvănii copilăreşti, ca, de pildă, prinderea muştelor cu ceasloavele unse. Tot în această parte facem cunoştinţă cu primii colegi ai lui Nică: cu monitorul clasei, cel "înaintat la învăţătură până la genunchiul broaştei" - Nică a lui Costache; cu Toader a Catincăi, "alt hojmălău", sau cu Dumitru, fratele mai mic al mamei sale.

Asistăm la numeroasele discuţii purtate între părinţii lui Creangă, cu privire la învăţătura copilului lor mai mare; facem cunoştinţă cu David Creangă, bunicul din' spre mamă al povestitorului, care-1 sfătuieşte, cu înţelepciune, pe Ştefan a Petrei: "Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băietul tău oleacă de carte; nu numaidecât pentru popie, cum chiteşte Smaranda... Dar cartea îţi aduce şi oarecare mângâiere... Din cărţi culegi şi multă înţelepciune; şi la drept vorbind, nu eşti numai aşa o vacă de muls pentru fiecare". Capitolul se încheie cu descrierea şcolii din Broşteni, îmbolnăvirea de râie, de la caprele Irinucăi, şi prăvălirea bolovanului de pe coastă, care dărâmă bordeiul "babei" şi omoară două capre.

II. Partea a doua se deschide cu reluarea descrierii satului natal, făcută cu multă duioşie, în special când înfăţişează casa părintească: "Nu ştiu' alţii cum sunt, dat eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părinţească din Humuleşti, (...), parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie" - mărturiseşte scriitorul. Capitolul e plin de lirism şi ne pregăteşte pentru a introduce în centrul amintirilor chipul scump al mamei, pe care autorul, după trecerea vremii, o vede într-o lumină deosebit de frumoasă.

După ce mărturiseşte cu veneraţie dragostea nesfârşita faţă de mamă, scriitorul dezvăluie cu durere motivele ce-1 fac să se-ntoarcă spre trecut: "Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată" Sau: "Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când e lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."

Autorul trece apoi la povestirea succesivă a unor întâmplări hazlii: nebuniile şi jocurile din casa părintească, obiceiurile de Anul Nou, mersul cu pluguşorul, furatul cireşelor din grădina mătuşii Mărioara, încercarea de a vinde pupăza din tei, la scăldat, smântânitul oalelor, cearta cu moş Chiorpec, ciubotariul...

Capitolul se încheie cu o amară autocaracterizare: "Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost".

III. Partea a treia ne poartă pe urmele şcolilor pe la care a mai învăţat Creangă: şcoala din Târgu-Neamţ, "fabrica de preoţi din Fălticeni", prilej de a prezenta alte metode primitive de învăţătură, dar şi desele petreceri de la gazda humuleştenilor, Pavel ciubotariul.

IV. Partea a patra şi ultima este mai scurtă decât celelalte şi Creangă evocă aici despărţirea de satul său drag, de Humuleştii anului 1855, când e obligat, după stăruinţele mamei sale, să plece la seminarul de la Socola, de unde avea să iasă preot. Ca şi în partea întâi, revine imaginea locurilor natale, a oamenilor, a flăcăilor şi a fetelor din sat, de care trebuie să se despartă, aşa cum va trebui să o facă, pentru totdeauna, de copilăria sa fericită.

Din cartea lui Creangă se desprinde o puternică dragoste faţă de popor, de viaţă şi de obiceiurile satului moldovean. Amintiri din copilărie rămâne, sub acest aspect, o vastă monografie a satului de munte din Moldova.

Ion Creangă mânuieşte cu pricepere monologul şi dialogul, întâmplările sunt înscenate parcă, iar autenticitatea trăirii merge până la identificarea cu personajele, pentru că autorul regizează scenele sau participă la "jucărea" lor.
Fragmentul din manual aparţine părţii a patra şi se referă la plecarea din Humuleşti a lui Nică, împreună cu Zaharia lui Gâtlan, la Socola, în căruţa lui Moş Luca, trasă de "doi cai ca nişte zmei".

Prima unitate compoziţională cuprinde o imagine luminoasă a satului moldovean de munte. El este evocat (în primele trei părţi) cu nostalgie şi duioşie.
Avea dreptate Nică să nu plece din Humuleşti, "cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale",., pentru că satul natal constituie un spaţiu ideal pentru o copilărie ideală. Nică a lui Ştefan a Petrii nu mai este copilul care fură cireşe sau prinde pupăza pe ouă, ci este acum un "holtei, din păcate". în acest caz, imaginea satului natal apare ca loc al primelor iubiri: "pâşlind-o aşa cam pe după toacă, şi tot înainte, sară pe lună,- cu tovarăşii mei la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinând tot o fugă, ca telegarii. Şi după ce jucam cât jucam, furam câte-un sărutat de la cele copile sprinţare"...

Nu există ceva apropiat sufletului său care să nu aibă legătură cu Humuleştii (cuvântul acesta apare ca o formulă magică), iar această legătură cu satul natal este mult mai strânsă. Comunitatea humuleşteană este văzută prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău: hore, "petreceri pline de veselie", toate având ca fundal cântecul de dor ce se revarsă din strunele viorii lui Mihai "scripcarul", în "puterea nopţii".

Stăruinţa mamei de a-1 trimite pe Nică la Socola izvorăşte din dorinţa ei de a-şi vedea copilul învăţat: "mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu este aceasta"; desprinderea de sat devine, pentru tânărul adolescent, o adevărată dramă. Mărturisirile lui sunt pline de afectivitate, capabile să-i pună în evidenţă dragostea pentru întregul univers în care s-a format - peisajul, oamenii şi obiceiurile acestora:
"Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie (...)! Asemenea, dragi-mi erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire!..." spune scriitorul.

Observăm, în pasajele citate, că, la realizarea viziunii nostalgice, contribuie enumerarea (construită în cadrul repetiţiei). Exclamaţia retorică delimitează treptele narative şi' este susţinută' de o formulare cu un potenţat caracter imperativ.

Evocarea nostalgică a peisajului nu se rezumă la Ozana în care se oglindeşte Cetatea Neamţului "cu mâhnire". Printr-un cumul de complemente directe, însoţite de atributele lor, Ion Creangă completează peisajul Humuleştiului:... "cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri"... Natura nu ocupă un loc important în opera lui Ion Creangă, nu este un obiect de contemplat. Ea este însăşi viaţa ţăranului şi, de cele mai multe ori, apare însoţită de scene de muncă. Descrierea se opreşte la suprafaţă şi degenerează în enumerare. Tehnica la care apelează povestitorul este cea a inventarierii.

Sobrietatea dictată de o asemenea tehnică este în deplină concordanţă cu tonul nostalgic al evocării, în concordanţă cu starea de spirit a celui sortit înstrăinării, se află şi cântecul scripcarului din Humuleşti, pe care autorul lui Harap Alb îl inserează naraţiunii:
"Frunză verde de cicoare, Astă noapte pe răcoare, Cânta o privighetoare (...) Şi cânta cu glas duios, De picau frunzele jos, Şi cânta cu glas subţire Pentru-a noastră despărţire; Şi ofta şi ciripea, Inima de ţ-o rupea!"
Durerea celui despărţit de iubită este împărtăşită de mediul natural... ("picau frunzele jos") şi, de asemeni, ("Şi ofta şi ciripea,/ Inima de ţ-o rupea").

Argumentele invocate într-o doară de Nică, pentru a sprijini "pârdalnica de inimă", care nu-1 lăsa să-şi părăsească "satul, cu tot farmecul frumuseţilor lui..." înfăţişate în cea de-a doua unitate compoziţională - nu sunt luate în seamă de Smaranda lui David Creangă din Pipirig ("Şi doar mă şi sileam eu, într-o părere, s-o .fac a înţelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei... şi să mor printre streini", îl auzim spunând, printre oftaturi, pe Nică.). Mama este "ahotnică" şi-şi "chihăie" şi soţul să-şi dea copilul la şcoală. Ca să fie mai convingătoare, ea apelează la elemente ale paremiologiei populare. Modul de expunere este acum dialogul:

" - Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gâlceava!"
- Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! ziceam eu, plângând cu zece rânduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii şi fără popie
- Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se căştii tu moarea mea. Să nu mă faci, ia acuşi, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd cât eşti de mare."
Tatăl lui Nică zice şi el "posomorât": "Are să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său". El se luptă cu gândul cum "să-i poarte de cheltuială", căci "banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele"; speră că prin învăţătură fiul cel mare va deveni sprijin pentru "iştialalţi" copii (şase).

Eroul se obişnuieşte, în cele din urmă, cu gândul plecării. Acceptarea este exprimată tot prin intermediul unei exclamaţii: "Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinţilor, începui a mă gândi la pornire, zicând în sine-mi cu amărăciune: «Ce năcaz pe capul mieu!»... prea mult mi se cere!"

Pline de sarcasm sunt aluziile la cei ce îmbrăcau rasa monahală. Nică se gândeşte că ar fi mai bine să se ducă la călugărie, "în Neamţ, călugăr la Secu". între preoţi şi călugări nu există mari deosebiri: "Preuţii noştri din sat -se gândeşte el - n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului! nu-i încape cureaua de pântecoşi ce sunt": Dar nici călugărilor, o "adunătură de zamparagii duglişi, din toată lumea, cuibăriţi prin mănăstiri", nu le merge rău... "Şi cu câtă carte ştiu, cu câtă nu ştiu, - spune povestitorul - peste câţiva ani pot s-ajung di chiu la vrun mitoc şi să strâng un ştiubei de galbeni, ca părintele Chirilaş de la jugărit, din Vânătorii Neamţului. Ş-apoi atunci... pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche şi, cu sabia Duhului în mână şi pletele în vânt, ia-o la papuc, peste «Piciorul Rău», spre «Cărarea Afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal". Cu deosebită subtilitate este văzută, în final, moralitatea călugărilor de la Secu şi a călugăriţelor de la Agapia din Deal.

Punctul culminant al naraţiunii este cel al plecării de-acasă, plecare însoţită de durerea despărţirii de sat: "Şi, scurtă vorbă,' ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moş Luca, sărutăm noi mâna părinţilor, luându-ne rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi, şi, după ce ne suim în căruţă, supăraţi şi plânşi, ca vai de noi, Luca Moşneagu, harabagiul nostru, dă biciu cailor."

Observăm că fraza este amplă, cadenţată, cu părţi simetrice care îi conferă sonoritate. Acţiunea este adusă în prim plan de abundenţa verbelor la prezent. Ceea ce caracterizează fraza, în fragmentul analizat, este folosirea frecventă a propoziţiei temporale înaintea regentei, cu accentul pe propoziţia regentă, principală: "...când eram hotărât a spune mamei aceste, iaca şi soarele răsare..."; "Când să-ţi petreci şi tu tinereţea, apucă-te de cărturărie..."; "Când auzeam noi pe moş Luca pomenind cu drag de casă şi când vedeam cum rămân satele şi locurile frumoase în urmă..., supărarea noastră creştea la culme" etc.

Ce-a de-a treia secvenţă narativă prezintă drumul spre Socola. care dezvăluie o realitate de-acum un secol şi jumătate, felul cum se realizau aceste călătorii din mediul rural spre oraş. în prima parte a călătoriei, descrisă prin verbe la imperfect ("când mai vedeam cum rămân satele... supărarea noastră creştea" (...) "pentru fiecare fântână... ce lăsam în urmă-ne scoteam câte-un suspin"), se consemnează o întoarcere permanentă, cu gândul, a celor care pleacă, la ceea ce lasă în urmă, ca apoi despărţirea să fie definitivă, băieţii nemaiauzind şi nemaivăzând nimic din acest univers atât de fermecat al copilăriei: "Apoi, din vârful acestui codru (al Paşcanilor), mai aruncăm, nimernicii de noi, câte-o căutătură jalnică spre munţii Neamţului: urieşii munţi, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele şi se revarsă pâraiele cu repejune, şopotind tainic, în mersul lor neîncetat, şi ducând, poate, cu sine multe-multe patimi şi ahturi omeneşti, să le înece în Dunărea măreaţă".

După cum se poate constata, este foarte bine precizată j imaginea peisajului natal, cu elementele lui specifice, dl imagine panoramică a peisajului de munte. Trăirile eroilor se contopesc cu mişcarea naturii; contopirea este atât de strânsă, încât avem sentimentul integrării lor în circuitul cosmic: "- Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Paşcani: de-acum munţii i-am pierdut din vedere şi înstrăinarea noastră este hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme."

La Blăgeşti, peste Şiret, unde au făcut popas de noapte, pe drumeţi "i-au coşit ţânţarii", deşi, "de cu seară şi până după miezul nopţii", au stat "numai într-o fumăraie de baligi ca la carantină".

Cu acest prilej, autorul face o fermă antiteză între condiţia omului de la munte - categorie căreia îi aparţin atât Luca moşneagu, cât şi Creanga însuşi - şi aceea a celor ce trăiesc la şes: "Cum treci Şiretul, apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de căldură, şi ţânţarii te chinuiesc amarnic, N-aş trăi la câmp, Doamne fereşte! Halal pe Ia noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai puternici, mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la câmp, sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viaţa lor".

Viziunea folclorică trece opera lui Ion Creangă din zona realizărilor obiective în fabulos, forţând soarta prin soluţii imaginare sau acceptând-o vesel şi optimist, făcând haz de necaz. O sursă a râsului în fragmentul analizat o constituie chiar prezenţa autorului în desfăşurarea naraţiunii, jucând propriul rol. Râsul face să treacă neobservată duioşia generată de reflecţiile privind destinul său, referitoare la mama sau la satul natal.

Este un râs egal, un râs sprijinit pe episoade întregi, ca la Homer.
De aceea, la Ion Creangă, bucuria povestirii este, nu o dată, covârşită de ispita taifasului. Trecerea de la naraţiune la dialog se realizează în mod firesc, uneori fără nici un "protocol" scriitoricesc.

Descoperim la personajele Amintirilor (poate nu în aceeaşi măsură ca în Poveşti) o vervă, o exuberanţă verbală nemaipomenită, din care se alcătuiesc farmecul şi savoarea fără pereche a dialogului. în replici străbate tumultul vieţii afective a eroilor. Suspensiile, exclamaţiile, imprecaţiile, interjecţiile, particulele demonstrative, ameninţările şi "zicerile" împânzesc textul, conferindu-i o vibraţie puternică şi neîntreruptă...

În fragmentul analizat, Nică dialoghează cu .marna, cu Zaharia lui Gâtlan, cu moş Luca. Vom observa mai întâi că dialogul zvâcneşte tot timpul datorită imprecaţiilor (figură tic stil care cuprinde un blestem), în a căror alcătuire lingvistică recunoaştem lesne suculenta vorbirii populare.

Resemnat cu soarta ce le-a fost hărăzită, Zaharia lui (Gâtlan zice cu înţelepciune: "Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile cele, tocmai acum în vremea noastră!... Când să-ţi petreci şi tu tinereţea, apucă-te de cărturărie: parcă are omul zece vieţi! Tot umblând noi din şcoală în şcoală, mai mult, ia, aşa, «de frunza frăsinelului», mâine, poimâine avem să ne trezim nişte babalâci gubavi şi oftigoşi - numai buni de făcut popi, ieşiţi din Socola."'

Râsul lui Creangă este unul sănătos, de origine populară. Şi trebuie precizat că în Amintiri sunt prezente principalele categorii ale umorului, atât cel de situaţie (izvorâţi din fapte, întâmplări) sau cel de caracter (provenit din felul de a fi al unor personaje), cât şi cel de limbaj - prezent mai ales în ultimele două capitole (adolescentul mânuieşte mai bine limba, nu-1 mai interesează, în primul rând, faptele, este capabil de ironie şi autoironie).

O întâmplare hazlie este aceea în care povestitorul insistă, cu mijloace diferite, asupra precarităţii fizice a "zmeilor" lui Luca moşneagu:
"Rogu-te mână mai tare, moş Luca, zic eu, să nu mai uite satul ca la urs la noi!
Luca moşneagu, însă, mâna cum ştia el, căci smârţoagele; lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară şi slabi şi ogârjiţi ca nişte mâţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama, care nu ştia cum să mă urnească mai degrabă din casă".

Observăm că epitetele, relativ sinonime, sunt trei: "vlăguiţi", "slabi", "ogârjiţi". Primul şi ultimul sunt însoţite de determinante cu valoare de indici ai superlativului, realizaţi fie cu ajutorul unei comparaţii ("ca nişte mâţi"), fie printr-o locuţiune adverbială ("din cale-afară"). O dată constituit, şiragul sinonimelor sporeşte cu încă unul, căci termenul de comparaţie (mâţi) are şi el un epitet, foarte expresiv, ("de cei leşinaţi"), aşezat în relaţie de sinonimie metaforică faţă de ceilalţi' trei (''vlăguiţi", "slabi", "ogârjiţi").

Spiritul "nastratinesc" (G. Călinescu) se manifestă, la Ion Creangă, prin voluptatea vorbirii aluzive şi a ironiei sau prin "limbajul coţcăresc", termen inspirat de titlul uneia din povestirile cele mai caracteristice - Moş Nichifor Coţcariul. Flăcăii de pe "rohatca Păcurari" (uliţă mărginaşă a Iaşilor), puşi pe şotii pe seama lui moş Luca, harabagiul, şi a jalnicului său "echipaj", vădesc năravul vorbei împungăreţe: "un flăcăuan al dracului ne-a luat în râs cum se cade, zicând:
- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; că laşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!".

Acestei anecdote, cu rolul de a înviora naraţiunea, îi urmează comentariul scriitorului, ce devine parte compo nentă a expunerii: "Atât i-a trebuit lui moş Luca, ş-apoi lasă pe dânsul câte parastase şi panaghii, toate i le-a rădicat..."
G. Călinescu observase, că de fapt Amintirile şi Poveştile sunt părţi narate dintr-o întocmire dramatică cu un singur actor, monologică. Creangă vorbeşte ca un povestitor, ca un om care stă pe o laviţă şi istoriseşte altora, fiind el însuşi erou chiar în naraţiunea obiectivă".

Aşa se explică faptul că autorul ne face să-i simţim fiinţa risipită printre rândurile întâmplărilor relatate, prin schimbarea persoanei gramaticale. Rocada persoanei I cu a II-a se explică prin aceea că, privită din perspectiva maturităţii, propria copilărie ne apare cufundată într-un timp subiectiv enorm, care îndreptăţeşte dedublarea.

Procedeul autoadresării (partea a IV-a) e specific artei lui Creangă şi se aplică asupra unor texte cu o structură stilistică mai complexă, de exemplu în pasajul: "Apoi lasă-ţi, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du în loc străin şi aşa de departe, dacă te lasă pârdalnica de inimă! Şi doar mă şi sileam eu, într-o părere, s-o fac a înţelege pe mama că pot să mă şi bolnăvesc de dorul ei". Acum Nică face haz de necaz.

Observăm că alternează aici atât formele verbale de persoana a Ii-a ("lasă-ţi", "pasă", "te du") cu cele de persoana I ("mă sileam eu", "pot să mă bolnăvesc") cât şi sensurile verbului "a lăsa": "lasă-ţi, băiete, satul" (părăseşte-ţi, băiete, satul); "dacă te lasă pârdalnica de inimă" (dacă îţi îngăduie). Se subliniază astfel'' buna dispoziţie a povestitorului. Când intră căruţa lui moş Luca în Iaşi, oamenii îl tot iau peste picior.

Nică pune un ţol peste el şi peste Zaharia şi i se adresează bătrânului cu ironie:
"- Moş Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să-i spui că duci nişte drobi de sare de la Ocnă, şi las' dacă nu te-a crede fiecare!..."
Voioşia, expresie a optimismului poporului nostru, se mai realizează şi prin alunecarea povestirii de la lucruri serioase la glumă: "Vorba unei babe: «Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă.»".

Şi încă un exemplu: "Căci nu vă pară şagă: de la Neamţ până la Iaşi e câtu-i de la Iaşi până la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin. Şi mai bine să rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea' proastă"... (observăm autoadresarea).
Umorul se realizează şi prin aluzii, proverbe, zicători, expresii populare, îmbinări neaşteptate de cuvinte, care, toate, dau măsura inepuizabilei inventivităţi verbale şi frazeologice a lui Creangă.

"Trebuie să observăm că vitalitatea eroilor, patosul şi elanul cu care ei se dăruiesc faptei conferă evenimentelor proporţii hiperbolice. Când se fugăresc sau se hârjonesc, când se bat, când plâng şi când râd, când le e foame şi sete şi frig, personajele cheltuiesc o mare cantitate de energie" (G. Tohăneanu).

In planul expresiei, consecinţa va fi frecvenţa ideii de superlativ realizată printr-o gamă de procedee variate şi originale. De exemplu, autorul spune: "Moş Luca era tulburat din cale-afară"; "smârţoagele lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară"; "mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei"; " Mama atunci mă şi ia răpede-răpede la pornit" - unde avem de-a face cu superlativul "însuşirii" (nu al "acţiunii").

Efecte comice obţine scriitorul prin îmbinări neaşteptate de cuvinte. Când Nică 'şi Zaharia ajung în căruţa lui moş Luca, "era dimineaţa înainte de tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul... şi fetele şi flăcăii... foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria zugrăvită pe feţe!", numai tinerii noştri eroi se duceau "surgun dracului pomană, că mai bine n-oi putea zice".

Termenul "surgun" este varianta învechită pentru "surghiun", sinonim, cu neologismul exil; este un cuvânt intrat în lexicul pasiv" al limbii noastre (dar care aparţinea,, când era încă viu, şi altor graiuri, nu numai celui moldovenesc); a fi deci în surghiun şi a fi trimis dracului pomană înseamnă a Se afla într-o situaţie limită (foarte dramatică).

Participarea afectivă a scriitorului la evenimentele pe care însuşi le evocă, sugestia prezenţei sale vii în miezul faptelor şi lângă propriile sale personaje se realizează printr-un cumul de procedee artistice. Angajarea sa afectivă la cele narate se face prin' dativul etic, în cadrul dialogului:
"Ei apoi?! Ştiutu-v-am eu că şi voi mi-aţi fost de-aceştia? zise moş Luca, mergând pe lângă cai, plin de năduh",

Excepţionala capacitate a lui Creangă de a folosi limba ' vorbită pentru a exprima gânduri, atitudini, stări "sufleteşti variate se exprimă printr-o multitudine de procedee: propoziţii exclamative şi interogative, interjecţii, proverbe şi zicători. locuţiuni verbale.

Când este luat peste picior de un "flăcăoan al dracului", moş Luca zice: "I-auzi, măi! Dac-ar şti el, chiolhănosul şi ticăitul, de unde-am pornit astă-noapte, ş-ar strânge lioarba acasă, n-ar mai dârdâi degeaba asupra căişorilor mei... Patruzecile mâne-sa de golan! Dacă n-a stat oleacă, să-1 învăţ eu de a mai lua altă dată drumeţii în râs!"
Remarcăm prezenţa exclamaţiei, procedeu stilistic des folosit în text, prin care autorul îşi exprimă mirarea, cu multiplele şi variatele ei nuanţe. In pasajul citat se exprimă indignarea cea mai puternică, mergând până la invectivă ("patruzecile mâne-sa de golan!").

Între procedeele de stil vorbit, deseori apare la Creanga particula demonstrativă "iată", cu variantele ei fonetice "iacă" şi "iaca", ori de câte ori vorbitorul se arată surprins oarecum de ivirea neaşteptată a unei persoane sau a unui eveniment: !',,.şi hai-hai. hai-hai, până-n ziuă, iacătă ne în Târgul Frumos", "Şi ca-mai ba să zicem nici cârc", "dar vai de masul nostru...', "iaca şi soarele răsare", "Iaca de ce nu, drăgăliţă Doamne: eram şi eu acum holtei, din păcate". Când surprinderea este provocată "de un lucru a cărui existenţă povestitorul o percepe mai întâi cu urechea, locul lui "iaca" îl ia "sinonimul "ia"; "lauzi, măi! zice acum bătrânul."

Expresia "n-ai mai dârdâi degeaba asupra căişorilor mei" devine foarte plastică, având sensul: "n-ar mai .critica" şi provoacă râsul; din relatările anterioare am aflat că "telegarii" lui moş Luca erau nişte "smârţoage" de cai, "vlăguiţi din cale-afară, şi slabi,- şi ogârjiţi-ca nişte" mâţi din -cei leşinaţi". De aceea băieţii au mers între Podu-Leloaie şi Iaşi mai mult pe jos decât în căruţă, căci "zmeii se muiese de tot".

Oralitatea stilului este sporită şi de locuţiunile verbale întâlnite în text: când Zaharia îşi îndeamnă tovarăşii să pornească la drum, acelaşi moş Luca îi răspunde: " Că bine zici, dascăle Zaharia! parcă ţi-a ieşit un sfânt din' gură!" Expresia are înţeles figurat de: "aşa:i", "bine-ai zis". Marea lor plasticitate serveşte la sugerarea unei semnificaţii oarecum abstracte. Alte exemple: "A strica orzul pe gâşte", "s-a dus vestea ca de popă tuns" (ceva ieşit din comun), suni expresii care atestă marea originalitate a lui Creangă.

Repetiţia, procedeu stilistic de asemenea caracteristic pentru vorbirea populară, apare foarte des la Creangă. Serepetă interjecţiile: "Ei, ei, măi Zaharie. zic eu"; sau "Ei apoi?! Ştiutu-v-am eu că şi voi mi-aţi fost de-aceştia!".

Variate sunt aspectele repetării verbului; ca exemplu:
"Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola!". Să se maree întreita repetare a epitetului - nume predicativ "drag", totdeauna înaintea verbului copulativ, purtând, fiecare dată, accentul frazei, în următoarea situaţie:

"Dragu-mi era satul rostru", "dragi-mi erau tata şi mama", "dragi-mi erau şezătorile"; sau "Mama atunci mă' şi ia răpede-răpede la pornit, fără să am când îi spune dă călugărie"; ori "Şi, după ce jucam cât jucam"...; sau "şi cu câtă carte ştiu, cu câtă nu ştiu", "Şi câte şi mai câte nu cânta...". Se repetă alte părţi de vorbire: "suim încet4 încet codrul Paşcanilor", 'se revarsă pârăile... ducând ca sine multe-multe patimi".

Bazându-se pe limba populară, Creangă recurge extraordinar de des la proverbe şi zicători, citate pe care ţine să le anunţe ca atare, cu ajutorul formulei "vorba ceea"' (câte-j odată "povestea ceea" sau "bine-a zis cine-a zis"). Spre a mări forţa convingătoare a unei constatări sau observaţii J personale şi a-i acorda o valoare oarecare generală, vorbitorul invocă autoritatea întregii colectivităţi umane, care fiind veşnică, "ştie ce spune", deci nu poate greşi.

Exemple: "Dar, vorba ceea: Ursul nu joacă de bunăvoie", "Mort-copt, trebui să.fac pe cheful mamei, să plec fără j voinţă şi să las ce-mi era drag". Şi: "Tot umblând noi do" din şcoală în şcoală, ia, aşa, de frunza frăsinelului..."

Un alt procedeu stilistic bogat în efecte este întrebuinţarea, cu sens augmentativ, a diminutivelor. Contras tul dintre formă şi conţinut, explică valoarea expresivă neobişnuit de mare a acestui procedeu, iar pe de altă parte, folosirea lui atunci când vorbitorul este ironic; de exemplu, moş Luca este "însurăţel de-al doilea a cărui tânără nevastă avusese grija să-1 trezească la timp". De observat contrastul de mare efect, în care ironia iese clar la iveală, între epitetul "Moşneagu" şi diminutivul "însurăţel sau "n-ar mai dârdâi degeaba asupra căişorilor mei" - în care nuanţa ironică e foarte clară.

Roman al copilăriei, Amintirile lui Ion Creangă zugrăvesc zburdălnicia şi nevinovăţia acestei vârste, conturând un erou cu o personalitate pregnantă. Lumea rurală este privită din interior, din perspectiva eroului narator aflat la vârsta copilăriei
iar uneori la maturitatea reflecţiei şi a nostalgiei. Nică se autocaracterizează câteodată, dar modalitatea principală de construire a personajului rămâne rostogolirea formidabilă de întâmplări prin care trece sau la care este martor.

Autorul-povestitor interpretează evenimentele într-un monolog neobosit şi incitant totodată (de aici caracterul liric - naraţiunea lirică - din Amintiri).

Opera urmăreşte, prin nararea faptelor şi a întâmplărilor, procesul de formare a lui Nică, precum şi evoluţia lui spirituală în relaţiile cu mediile sociale pe care le străbate.
Amintiri din copilărie este capodopera care-1 aşează pe autorul ei între marii prozatori ai lumii: Flaubert, Turgheniev, Dickens.

Evocarea copilăriei se face din perspectiva depărtată a maturităţii.. Consecinţa cea mai izbitoare a acestei atitudini este calitatea stilului, vag nostalgic şi de o mare căldură sufletească, aparţinând unei fiinţe înţelegătoare. înzestrată cu un limbaj de o uluitoare autenticitate şi de o rară savoare lexicală.

sursa imaginii - ro.wikipedia.org


Tag-uri: humulesti, socola, nica



Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 03 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :