constienta; este opera in care Goethe a reusit sa se exprime cel mai bine pe sine, in care artistul a reusit sa inglobeze problematicile clipelor si treptelor asumate prin experienta lui de viata,sa nu puna in miscare si sa nu dezvolte nimic altceva decat ceea ce contribuie la conturarea imaginii lui, la fixarea pentru vecie a chipului sau,sa nu lase in urma nici o plasmuire in care sa nu fie sensibila si activa miscarea vietii sale.

Criteriul de coeziune al problematicilor diferitelor etape ale vietii este autodepasirea – impunerea atitudinii de negare de la o etapa la alta a vietii a omului si a artistului de dinainte . Fara indoiala ca specificitatea acestui criteriu determina complexitatea esentei faustice, ce se implineste prin renuntare in favoarea unei manifestari limita te a spiritului, dar utile omului, dupa ce incepuse cu dorinta manifestarii depline a personalitatii sale,cu orice pret, pana la pierirea eroica sau tragica. Acest criteriu ar explica cele trei ipostaze ale lui Faust (care sunt si cele ale lui Goethe) : titanul, omul de societate, olimpianul, si prin asigurarea coerentei ansamblului face posibila degajarea unei semnificatii ultime a faustianismului.

La originea lui "Faust" ca elemente structurante ale conceptiei artistice, sunt titanismul, ca vointa de a se afirma in individualitatea sa in raport cu haosul lumii, dand forma si instituind prin forta-i creatoare , si setea de viata, de universalitate.in viziunea lui Goethe la baza conceptiei sale artistice ar sta conflictul intre impulsul sau catre adoratie, spre veneratie in genere, intr-o forma de exprimare pe cat posibil pagan senzoriala, si impulsul de a-si pune imediat in actiune simtamintele si instinctele, de a-si transforma impulsurile in expresie senzoriala . Razboiul dintre setea de universalitate si dorinta de individualitate poate lua forma conflictului intre vointa de a trai clipa ireversibila si aceea de a fi propulsat in vesnicie. Acest conflict sintetizeaza esenta nazuintei faustiene si, pe masura conturarii substantei poemului numit tragedie, suporta o concretizare din ce in ce mai mare.

Capodopera goetheana este rezultatul preocuparii permanente a poetului timp de 60 de ani, intre 1770 si 1883, cateva luni inainte de moarte,rastimp in care contureaza o conceptie originala, diferita cu mult de legenda faustiana.Transformarea lui Faust din vechea carte poporala intr-un om profund si demonic fusese pregatita de Marlowe.Din materialul literar al rebelului impotriva ordinii morale existente, ce ajunge in iad, Goethe distileaza subiectul unei drame, concentrand experientele cruciale si concluziile unei perioade din istoria lumii, in care insusi se regaseste.

Prima versiune alui "Faust", "Urfaust", este elaborata intre 1773 si 1775, fiind expresia unui moment de criza sufleteasca, prima intrare in conflict tragic a aspiratiei poetului spre totalitate, infinit, vesnicie, cu dorinta de a afla odihna in "clipa cea frumoasa". Mai concret, la originea "Urfaustului" se afla tragedia Margaretei, sentimentul de vinovatie pricinuit de nimicirea sau deprecierea inevitabila,datorata avantului spre Univers, a oricarei clipe frumoase. Aceasta prima varianta era dominata de un tragism titanic: a trebui sa nimicesti de la o clipa la alta bunul cel mai drag, care facea viata vrednica de trait; a face acestea constrans chiar de viata. Mefistofel era nimicitorul clipelor frumoase, al iluziei ca omul poate gasi in clipa eternitatea, cel care anula valoarea oricarei fericiri in care omul isi cauta eternitatea. Pactul reprezenta pierderea esentei nemuritoare si a valorii divine prin fericirea conditionata oferita de diavol.

Dupa perioada de la Weimar si dupa Italia, "Faust" devine o creasie constient filosofica. Semne ale acestei prefaceri a substantei poemului sunt "Prologul in cer" si "Prologul in teatru".

"Prologul in cer " si "Urfaust" se exclud reciproc, caci "Prologul in cer " introduce o intelegere superioara a relativitatii presiunii sufletesti, drama lui Faust devenind "alegoria unui fenomen divin",incetand a mai fi expresia unei trairi omenesti nepieritoare. A cunoaste corurile sublime ale ingerilor, ramasagul dintre Dumnezeu si diavol, dintre forta creatoare si cea limitativa, presupune distantarea lui Goethe fata de conflictul fundamental tragic din care s-a nascut "Urfaust". Conflictul sufletesc este transfigurat astfel intr-un conflict cosmic, Faust si Mefistofel reprezentand forte ale Universului. "Prologul in teatru" vizeaza valoarea creatiei poetice, care pentru Goethe este expresie involuntara a vietii,marturisire personala. "(Prologul in cer) arata ca goethe era pregatit sufleteste sa-i dea lui (Faust )un nou continut,facand din el o opera poetica despre propriul sau proces de universalizare, iar(Prologul in teatru) dovedeste disponibilitatea sa pentru noua forma a lui (Faust) ca redare exclusiv alegorica a unei intregi si vaste geneze".Ambele prologuri anticipeaza partea a doua, in care lumea exterioara arare pregnant ca scena independenta si nu ca proiectie a sufletului lui Faust.

in prima parte a poemului menirea lui Faust se dezvaluie a fi goana catre caduc, clipele reprezentand doar un fragment din totalitatea trairilor,chiar cea mai plina de forta, cea mai bogata, cea mai suficienta siesi dintre clipe fiind, in bogatia ei, trecatoare. Nesatisfacut de stiinta, resimtind in cele trecatoare plenitudinea, eternitatea, dar si neputinta omului de a o pastra, Faust devine subiect al unui razboi intre vointa de a trai clipa ireversibila si aceea de a fi plasat in vesnicie.Prin blestemul ce nimiceste lumea proprie, Faust transforma coordonatele acestui conflict, caci suspenda universalul, inlocuindu-l poate cu partile sale; conflictul se adanceste, Faust suspendand poate fortat una din dimensiunile personalitatii lui-pactul insa tocmai aceasta menire are: de instituire a unui altfel, incercarea de a recupera integral clipa ca viata.,ca implinire a vesniciei.

Mefistofel si Faust inseamna doua perspective asupra clipei.Mefistofel reprezinta constiinta demonica in fata careia pana si clipele si sentimentele supreme au un caracter relativ, constiinta demonica ce e un indiciu chinuitor intrupat, conform caruia toate celor carora le daruim sufletul ca unor valori absolute sunt in fond trecatoare, limitate, relative. Mefistofel este ispititorul, criticul tuturor valorilor pamantesti relative.

"Ca intruchipare a senzorialitatii limitate el reprezinta tentatia,ca intrupare a ratiunii limitate reprezinta critica si, in mod mijlocit, constiinta vinovata in sensul insuficientei impliniri a propriilor indatoriri si planuri de viata."Judecatile lui Mefistofel asupra clipelor lui Faust sunt reprezentarile clipelor de nazuinta din unghiul de vedere al vietii in intregul ei. Faust traieste imboldul absolut, confuz, care abia cand se loveste de limitele factorului momentan devine pe de o parte constient, iar pe de alta parte culpabil si insetat de mantuire.

Conflictul faustic se construieste pornind de la insatisfactie si vina. stiinta este parasita, nereusind sa capteze in formulele sale marile taine ale fiintarii, iar mai apoi ca fiind atat de departe de fapta adevarata;stiinta este parasita ca orgoliu van al umanitatii, depasita prin suferinta de Faust. Vina tragica apare insa ca urmare a conflictului dintre dragoste si titanism, dintre lume si faptura, dintre vesnicie si clipa, cand Faust, in miscarea lui spre universul nelimitat, intalneste frumosul limitat sub chipul unei fiinte omenesti. Speranta si dorinta care-si cauta implinirea in fiinta iubita sunt prea nelimitate ca sa fie satisfacute de aceasta,, prea vaste, ca sa-si afle odihna in ea.

"Faust" are la baza tragedia Margaretei. Blestemul adresat de Faust lumii se rasfrange asupra lui insusi, apasand asupra celei mai puternice trairi omenesti: dragostea.Aceasta prima jertfa, a dragostei ca o clipa relativa intre altele, devine simbol al blestemului vietii titanice, insufletite de nazuinta catre universalitate.Menirea de a fi universal invinge clipa,dupa o lupta grea, lasand in urma sentimentul unei culpabilitati coplesitoare. Pentru Goethe episodul real transfigurat aici artistic este jertfirea iubirii pentru Friederika, reprezentand renuntarea chinuitoare la propria lui clipa de viata,pana atunci cea mai de pret. Necesitatea jertfei a produs o zguduire tragica.

Clipa este privita prin prisma conflictului intre principiul popasului in clipa cea frumoasa (in partea intai a poemului reprezentat de pivnita lui Auerbach si dragostea Margaretei) si nimicirea cea necesara a clipei frumoase, nimicire care devine culpa. Conflictul faustian este esential, astfel incat Margaretei nu ii este conferit un destin propriu, ci din momentul in care i se daruie lui Faust se integreaza in destinul acestuia, in asa fel incat acesta preia raspunderea si vina ei. Faust sufera tocmai ca,din pricina insuficientei lui, nu poate fi pe masura sensului acestei lumi, pe care il intuieste si ar dori sa-l intruchipeze in el insusi.

in partea a doua a poemului actiunea devine pentru Goethe prilejul supunerii lui Faust la alte incercari in cadrul procesului de universalizare, prilejul infatisarii de diferite lumi, pe care Faust trebuie sa le asimileze in sine, sa le gaseasca cheia apoi sa le depaseasca.Toate personajele din aceasta a doua parte,cu exceptia lui Faust si a lui Mefistofel, sunt simple alegorii, destinate sa intrupeze, sa populeze si sa exprime diferitele lumi .Faustul ce contempla natura ca marete rostogoliri de forte cosmice devine printr-o actiune in cadrul unei structuri umanizate,devine social spre a depasi socialul, traindu-si clipa suprema in exercitarea unei functii de stat.

Pentru crearea lui Faust II,ce difera de cel din partea intai, Goethe a trebuit sa coboare din inaltimile olimpiene ca sa-i indreptateasca pe cei multi,sa renunte. Finalul nu corespunde unei impliniri a esentei originare faustice, ci poate fi interpretat drept renuntare etica. Faust de la inceput ar fi fost adecvat unei mantuiri prin divinizare, dar finalul din cer il prezinta mantuit prin extaz, prin lepadare de sine si de lume. Totusi goana dupa clipa se opreste. De altfel, forma fundamentala a vinei tragice apare in partea a doua a poemului, nu in prima, nu din tragism, ci din resemnare, din abaterea de la drumul tragic.

Scena de la curtea imperiala il introduce pe Faust intre oameni, marturisind asupra victoriei sociabilitatii asupra titanismului, iar rolul asumat de organizator al unei petreceri cu masti este indiciul cel mai dureros al renuntarilor sale, umilire profunda a eului in fata lumii altadata atat de dispretuite. Socialul va fi insa depasit, pe de o parte prin fapta regeasca, iar pe de alta prin contemplatia clasica. Elena este imaginea vrajita de el insusi creata,dar care il smulge din societatea pentru care o crease si il pune pe drumul transformarii visului in realitate, intr-o masura din ce in ce in ce mai mare.Lumea Elenei va fi conceputa ca o implinire a avantului sau spre limpezime si vastitate, ca o alinare a zvarcolirilor titanice, iar gasirea ei e conditionata de parcurgerea imperiului primejdios al mumelor si directionata de dorul lui Faust fata de frumusetea clasica. Elada e o treapta de neocolit in misterul universalizarii sale, aparandu-i lui Faust ca valoare absoluta.

Noaptea valpurgica clasica reprezinta biruinta asupra starii magice, tulburi,de vraja, in care stapaneste diavolul,asupra naturii vrajmase divinitatii,instinctuale,straine formei,zilei si masurii; ca drum catre Elena,este necesara strabaterea tuturor treptelor preliminare ale naturii clasice,este un drum atat regresiv, cat si progresiv.Condus de calauze si interpreti antici, va ajunge pana la a-i fi revelat principiul divin al Erosului,creator de lumi. in noaptea valpurgica clasica este intretesuta si ideea lui Homunculus, care exista, aspira si piere ca o replica a lui Faust.Faust este "omul destinat chinurilor prin spatiu,timp si trup, care nazuie sa se smulga din catusele conditiei sale,ca

sa razbata in lumea valorilor absolute", pe cand Homunculus este numai "omul idee,omul neconditionat,care ar dori sa devina cu orice pret conditionat,adica real, viu, in spatiu si in timp, obtinand elementele existentei trupesti" Homunculus ar putea fi sentinta impotriva elanului spre absolut, ce moare prin contactul cu realitatea suprema.

Frumusetea ii este accesibila lui Faust, insa nu nelimitat, nu este clipa care ii ofera odihna, ci o impacare cu timpul,extindere a spiritului asupra formelor pure,intr-un act fertil.Elena insa piere si ea,iar destinul lui Faust se desfasoara impotriva vointei sale, el dorind parca sa-i ceara clipei sa ramana.

Mefistofel apare ca Mefistofel abia la sfarsitul celei de-a doua parti,cand Faust moare.Pentru Dumnezeu ramane valabil numai ramasagul Sau, iar nu pactul lui Faust. Viata lui,,ca ratacire, cautare, nazuinta spre absolut si spre contopirea cu lumea, a fost insasi procesul mantuirii lui. "Viata lui Faust a fost realitateace ni se reveleaza in cer ca o valoare".

---

Tag-uri: opera, artist, referat

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 11 December '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---