Stelele pe care le vedem noaptea pe cer, ca şi Soarele, aparţin Galaxiei Sistemului Căii Lactee. Denumim Calea Lactee fâşia argintie pe care o putem vedea pe cer. Dacă privim această fâşie cu un telescop, atunci putem observa că este alcătuită din miliarde de stele. Noi însă vedem în realitate doar marginea sau secţiunea Galaxiei. Galaxia însăşi este asemănătoare unui disc enorm care "se umflă" la mijloc.
Astronomii stabilesc poziţia stelelor în funcţie de constelaţii. Constelaţia este un grup de stele care se poate vedea noaptea într-o anumită zonă a cerului. Galaxiile - adevărate insule de stele - reprezintă grupări de stele de or
din superior.
1.2. Tipuri de stele
Stelele pot fi de mai multe tipuri. Apariţia şi stingerea lor se măsoară în milioane de ani. Soarele are circa 5 miliarde de ani, şi după părerea astronomilor, mai are de trăit încă atât până să înceapă să moară. Soarele este o stea singulară, dar există stele duble, formate din două stele ce se rotesc una în jurul celeilalte. Existaşi stele triple sau multiple. Cele mai mari se numesc superuriaşe. Majoritatea stelelor vizibile sunt de categorie mijlocie (se mai numesc şi stele de serie principală).
Cele mai mici stele din seria principală sunt piticele roşii. Piticele albe, care reprezintă a doua categorie a stelelor mici nu mai fac parte din seria principală. Acestea sunt de mărimea Pământului şi au lumini foarte palide.
13. Viaţa unei stele
Fiecare stea îşi începe viaţa ca nor de praf şi hidrogen. Există un număr foarte mare de astfel de nori în Univers. Formarea unei stele începe când acest nor începe să se contracte datorită gravitaţiei. în timp ce norul se contractă, începe să se rotească şi centrul lui se încălzeşte. Când temperatura nucleului central creşte suficient, iau naştere reacţii nucleare.
Noua stea este înconjurată cu rămăşiţe de gaze şi praf. In cazul Soarelui din aceste rămăşiţe s-au format planetele.
1.4. Supernove
Soarta unei stele depinde în mare măsură de masa ei. Dacă o stea ca Soarele îşi consumă "combustibilul" (hidrogenul), nucleul de heliu se contractă, iar straturile exterioare se extind. In această stare, stele se numesc uriaşe roşii. Straturile exterioare dispar cu timpul, şi rămâne doar un nucleu mic, alb (pitică albă). Steaua se răceşte treptat devenind pitică neagră (o bucată neagră de carbon).
Stelele care au masa mult peste masa Soarelui sfârşesc mai dramatic. Pe măsură ce îşi epuizează combustibilul nuclear, devin superuriaşe cu volumul mult mai mare decât cel al uriaşelor roşii. Apoi, sub efectul gravitaţiei are loc colapsul nucleului, iar energia degajată fragmentează steaua printr-o explozie imensă. Aceasta este starea de supernovă. Supernovele strălucesc o vreme de miliarde de ori mai puternic decât Soarele. După starea de supernovă, în funcţie de masa iniţială, rămâne un corp ceresc de dimensiuni reduse, numit "stea de neutroni".
1.5. Sisteme stelare
Mii şi milioane de stele se aglomerează formând imense galaxii eliptice sau spiralate - mari "insule stelare", cu spaţii goale între ele. In cadrul unei galaxii obişnuite, grupuri formate din sute de mii de stele pot călători împreună sub forma unor aglomerări globulare. Grupuri de sute de stele se pot deplasa împreună în aranjamente mai largi numite adesea aglomerări deschise.
La o scară mai mică, grupuri formate din până la şase stele se pot deplasa împreună formând un aşa-numit sistem stelar multiplu. Cel mai obişnuit sistem de acest fel este cel binar, care este alcătuit din două stele; el este adesea numit stea dublă. In medie, la o sută de stele, doar 3 0 sunt stele unice, 47 sunt stele binare şi 23 sunt stele multiple.
Spre deosebire de stelele care compun o constelaţie, cele dintr-un sistem multiplu se află relativ aproape una de alta, acestea fiind legate între ele prin forţe gravitaţionale. In timp ce se deplasează prin spaţiu execută şi o mişcare de revoluţie în jurul centrului de gravitaţie al sistemului stelar numit baricentru.
2. TRANSLAÅ¢IA CONTINENTELOR
2.1. Teoriile Iui Wegner
La mijlocul anilor 1800 cercetătorii au început să adune fosile din rocile de stâncă ale continentelor îndepărtate între ele. La începutul anilor 1900 geologul american Frank B. Taylor a sugerat că toate continentele se îndepărtează unul faţă de altul. El a presupus că translaţia continentelor a creat presiuni laterale ce au provocat apariţia lanţurilor muntoase.
Independent de observaţiile lui Taylor, meteorologul, geofizicianul şi astronomul german Alfred Wegner a făcut cercetări. El a căutat cheia misterelor prin studierea fosilelor. Cercetările lui Alfred Wegner, au avut ca scop determinarea schimbărilor climatice de-a lungul istoriei Pământului. Teoria translaţiei continentelor a fost în general acceptată în anii 1950-1960.
2.2. Puzzle de continente
Primele teorii asupra mişcării continentelor s-au bazat pe similitudinile ţărmurilor continentelor, ale Americii de Sud şi Nord, respectiv ale Africii şi Europei.
Adevăratele graniţe dintre continente nu sunt ţărmurile. In jurul fiecărui continent se întinde o regiune numită platformă continentală care este acoperită cu apă de mică adâncime şi face parte din continent. Marginea adevărată a continentelor este la taluzul continental care coboară vertiginos până la baza oceanelor. Studiul rocilor, a structurilor de roci şi a fosilelor au adus dovezi noi în sprijinul translaţiei continentelor.
2.3. Cutremure
Cutremurul este unul dintre cele mai distrugătoare fenomene naturale de pe Pământ. Multe cutremure produc o mişcare a solului asemănătoare cu legănatul unui vapor. în funcţie de intensitatea cutremurului, solul este mişcat în valuri fine sau zdruncinat cu putere. Majoritatea cutremurelor durează doar câteva secunde, dar sunt unele care ţin până la un minut sau mai mult. Cutremurul principal este urmat de altele cu intensitate din ce în ce mai mică care sunt provocate de faptul că rocile dislocate încep să se reaşeze într-o poziţie stabilă, ceea ce poate provoca distrugeri enorme.
3. VULCANI
3.1. Ce este un vulcan?
Vulcanul este o gaură în scoarţa terestră, prin care erup în aer gaze, cenuşă şi roci semitopite, care împreună alcătuiesc lava. Cenuşa vulcanică ajungând pe sol se solidifică sub forma unei roci uşoare şi cenuşii. In timpul milioanelor de ani, aceste straturi formează munţi vulcanici. Deseori ei sunt înalţi, conici, cu crater pe vârful conului vulcanic. Mulţi dintre ei se ridică de pe baza oceanului. Vulcanii se formează în punctele de minimă rezistenţă ale scoarţei Pământului.
3.2. Cum s-au format vulcanii?
Sub acţiunea uriaşei presiuni din adâncuri, plăcile tectonice sunt în continuă mişcare. In unele locuri această mişcare dă naştere unor lanţuri muntoase, alteori marginile plăcilor cad în şanţuri adânci, în adâncul Pământului, fenomen numit subducţie. Plăcile aflate în mişcare se întâlnesc sau se îndepărtează unele de altele. Astfel de zone sunt zonele marginale ale plăcilor tectonice, zone de minimă rezistenţă pe scoarţa terestră unde se pot produce erupţii vulcanice.
33. Erupţia tip vulcano
Este un tip de erupţie foarte periculos denumit după vulcanul Monte Vulcano din Italia. Acesta aruncă roci la câţiva kilometri de crater. Magma este compactă, gazele nu reuşesc să se elibereze din ea. Presiunea enormă ce rezultă face ca erupţia să fie foarte violentă.
4. ISTORIA GEOLOGICĂ A PĂMÂNTULUI
4.1. Căldură şi presiune
După teoria lui Hutton, căldura şi presiunea au transformat depunerile adânci de aluviuni în roci metamorfe. El a arătat că roci precum bazaltul şi granitul s-au format prin solidificarea magmei vulcanice. Această categorie a primit denumirea de rocă eruptivă sau magmatică.
4.2. Perioade ÅŸi epoci
Coloana geologică permite determinarea vârstei relative a rocilor şi a dat numele erelor, perioadelor şi a epocilor, care apoi au putut fi utilizate oriunde în lume. Utilizând metoda radioactivă geologii au reuşit să determine vârsta absolută a rocilor, precum şi durata erelor, perioadelor şi epocilor.
4.3. Vârsta Pământului
Oamenii încearcă de secole să determine vârsta Pământului. Astăzi se consideră că Pământul ar avea circa 4,6 miliarde de ani. Cea mai cunoscută metodă pentru determinarea vârstei se bazează pe metoda carbonului radioactiv.
4.4. Oceane în mişcare
Primul lucru care atrage atenţia unui privitor este faptul că apa mărilor sau oceanelor se află într-o continuă mişcare. Valurile se rostogolesc şi se sparg în apropierea ţărmului. In cea mai mare parte a lumii mareele se apropie şi se retrag de obicei de două ori pe zi. Curenţii de suprafaţă circulă liber prin oceane; curenţii de adâncime transportă mase mari de apă.
5. ATMOSFERA
5.1. Presiunea atmosferică
Pământul este înconjurat de un strat de gaze, numit atmosferă. Acesta este aerul pe care îl inspirăm şi care ne apără de efectul dăunător al razelor solare. Presiunea exercitată de păturile superioare ale atmosferei asupra păturilor inferioare se numeşte presiune atmosferică. Presiunea atmosferică variază cu altitudinea, latitudinea şi în funcţie de starea vremii.
5.2. Vremea
Sistemele meteorologice sunt în principiu mase de aer în mişcare, cu diametrul de 150-4000 km. Unele dintre ele au adâncimea de 12-15 km, iar altele sunt mai subţiri, dar se mişcă mai repede. Sistemele meteorologice sunt definite prin variaţiile presiunii atmosferice şi caracterele vânturilor care bat. Principalele sisteme meteorologice sunt ciclonii şi anticiclonii, adică regiunile cu presiune scăzută (mase de aer care se ridică) şi regiuni cu presiune ridicată în care mişcarea este orientată în jos.
5.3. Prognoza meteorologică
In staţii meteorologice, oamenii de ştiinţă care studiază vremea, efectuează măsurători la intervale regulate de timp; ei măsoară temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea, vântul, precipitaţiile, tipurile de nori şi înălţimea lor faţă de sol. Informaţiile de la staţiile meteorologice sunt transmise către staţiile de prognoză, decodate, apoi se realizează hărţile sinoptice.
6. ENERGIA
6.1. Cărbunele
Cărbunele asigură aproximativ 35% din necesarul mondial de energie. Este primul combustibil fosil utilizat pe cale largă. Cea mai mare parte s-a format în perioada carboniferă, în urmă cu 286-360 de milioane de ani. Pădurile tropicale, ferigile şi alte plante au putrezit şi au fost acoperite de pământ; substanţele organice s-au transformat în turbă, apoi în lignit, pentru a deveni în final huilă.
6.2. Energia hidroelectrică
După combustibilii fosili, cea mai importantă şi mai veche sursă de energie este apa. Utilizarea modernă a energiei apei presupune generarea electricităţii, cunoscută sub numele de hidroenergie. Hidrocentralele modeme sunt plasate pe cursurile apelor alături de baraje imense ce asigură căderi mari de apă.
6.3. Energia nucleară
încă din 1945, anul construirii bombei atomice, omenirea şi-a pus mari speranţe în utilizarea energiei nucleara pentru a acoperi o parte din necesarul energetic. Intr-un reactor nuclear se obţine căldură prin dezintegrarea atomilor radioactivi de uraniu-235.
6.4. Energia solară
Atmosfera reflectă aproximativ 30% şi absoarbe 20% din radiaţia solară. Bateriile solare sunt instrumente electronice care utilizează efectul fotoelectric pentru producerea energiei electrice.
7. LUMINA
7.1. Culoarea luminii
Lumina albă este o combinaţie de mai multe culori; culorile ce compun lumina albă pot fi văzute atunci când razele soarelui strălucesc prin picăturile de ploaie formând curcubeul. Această bandă de culori este denumită spectrul luminii, trecând treptat de la culoarea roşie până la violet. Acelaşi fenomen se observă şi la trecerea luminii printr-o prismă.
7.2. Unde ÅŸi particule
La începutul secolului XX savantul german Max Plank a arătat că energia radiaţiilor este formată din mici cantităţi de energie numite cuante. Cuanta de energie luminoasă este o particulă numită foton; lumina emisă sau absorbită se comportă ca un curent de fotoni.
7.3. Lumina artificială
Nimeni nu ştie câtă vreme s-a scurs de când omul a folosit pentru prima dată un fitil într-un vas umplut cu grăsime animală. A fost utilizată apoi lampa cu petrol, lampa cu gaz, lampa ce utilizează curentul electric. Cursa pentru titlul de inventator al becului electric a fost câştigată de Thomas Edison.
7.4. Atomi ÅŸi molecule
Ideea că orice material se compune din particule mici a apărut din timpul Greciei Antice. Materia este alcătuită din atomi, formaţi la rândul lor din nucleu şi înveliş electronic.
7.5. Electricitate ÅŸi magnetism
Obiectele din jurul nostru sunt alcătuite din milioane de sarcini electrice. Sarcinile electrice generează fenomene electrice şi magnetice (atunci când sunt în mişcare). sursa imaginii : freedigitalphotos.net
1. UNIVERSUL