Literatura fantastică este un tip modern de literatură narativă, caracterizat prin mister, suspans, incertitudine. Ca specie literară aparte este recunoscută în sec. al XIX-lea.

Enumerăm ca trăsături caracteristice ale literaturii fantastice:

- apariţia unui element misterios, care perturbă ordinea firească a realităţii; el aduce nelinişte sau spaimă personajelor, care se straduiesc să înţeleagă ce se întâmplă de fapt, să găsească o justificare a evenimentelor fără precedent în care sunt angrenate. În final, nici o explicaţie nu se dovedeste pe deplin satisfacătoare.
- existenţa celor două planuri: real-ireal (două universuri paralele), sacru şi profan;
- dispariţ ia limitelor de timp şi de spaţiu;
- compoziţia gradată a naraţiunii ce intreţine tensiunea epică şi finalul ambiguu;
- ezitarea eroului de a opta pentru o explicaţie şi relatarea întâmplărilor la
persoana I, scrierea căpătând astfel mai multă credibilitate.
Există două mari etape în proza literară a lui Mircea Eliade :
A. Etapa interbelică cuprinde adolescenţa şi tinereţea creatorului (cca. 1920 – 1945), în care ficţiunea este cu precădere realistă.

- Primul roman de acest tip, Domnişoara Christina (1936), preia formula romanului de serie neagră, în vogă atunci în literaturile occidentale. Scrierea se conformează tiparului vremii : motivul central este acela al strigoiului; erou narativ este tânarul Egor; se trece de la evenimentul cotidian (vizita la conacul familiei Moscu) la acela pur fantastic (actul erotic cu un strigoi, Christina), treptat; se produc evenimente fantastice şi terifiante (manuşa care se face pulbere la atingere, moartea Sandei, explicabilă doar prin sugestie demonică); interesul narativ constă în descrierea inexplicabilului malefic.
- Un an mai târziu, romanul Şarpele (1937) conturează limpede tendinţele proprii. Punctul de interes profan este urmărirea unei istorii erotice, în care apar procedee ale epicii fantastice- metamorfoza, anticipaţia, confuzia om-animal etc.. La acest nivel se recunosc scenarii mitice: cel al labirintului, al epifaniei, al cuplului primordial.
- Următoarele doua proze, Secretul doctorului Honigberger (1940) şi Nopţi
la Serampore (1940), reprezinta o deplasare de pe teritoriul mitic autohton catre acela indian. Întâlnim clişee narative ca: dispariţia inexplicabilă, detectivul, ancheta, cadrul exotic, experienţa magică.
- Romanul Noaptea de Sânziene, elaborat între anii 1948 – 1954, este cea mai amplă creaţie epica a autorului. Un întreg roman, cuprinzând doisprezece ani de istorie, personajeşi situaţii complexe, a fost scris pentru a detalia narativ premoniţia că o maşina, absentă la o prima întâlnire de dragoste, va apărea la o altă întâlnire şi se va face nevăzută “exact la miezul nopţii”.

B. Etapa postbelică se întinde pe patru decenii, în ea dominând naraţiunile mitico-fantastice, elaborate dupa o formulă proprie.

Naraţiunile din primii ani postbelici (Un om mare, 1945, Douasprezece mii de capete de vite, 1952; Fata capitanului, 1955; Ghicitor în pietre, 1959; O fotografie veche de paisprezece ani, 1959; La ţiganci, 1959), adunate în volumul Nuvele, publicat la Madrid în 1963, afirmă formula narativă originală. Fiecare prezintă impunerea în cotidian a unor forţe obscure, de o natură necunoscută, sugerată prin raportare la stratul cultural mitologic. Manifestarea acestor forţe este urmărită prin următoarele situaţii narative fantastice: macantropia, întoarcerea în timp, închiderea într-un cerc mitologic, divinaţia, vindecarea magică, trecerea într-un alt tip de existenţă. Cele mai multe naraţiuni contin o istorie lineară, cu fapte inexplicabile care capătă sens prin raportare la scenarii mitice.

În deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, Eliade continuă să producă fictiuni Pelerina (1975), Les trois grâces (1976), Tinereţe fără de tinerete (1976), În curte la Dionis (1977), Noăasprezece trandafiri (1979), Dayan (1980), La umbra unui crin (1982) în care se manifestă acelaşi mecanism epic mitico-fantastic.

Se poate vorbi şi de mitizarea unui spaţiu, acela bucureştean, pe care scriitorul nu a renunţat să îl transfigureze artistic, nici după trei sau patru decenii de exil.
Reprezentant al mitului Orfeu şi Euridice, cuplul Adrian şi Leana fusese prezentat încă în nuvela Pe strada Mântuleasa, pentru a deveni subiect central în nuvela În curte la Dionis. Ieronim Thanase este preluat în romanul Nouăsprezece trandafiri din povestirea Uniforme de general. Detectivul Albini acţionează în romanul Nouăsprezece trandafiri, ca şi în Les trois grâces sau în Pelerina, ultima nuvelă a lui Eliade.

Perspectiva sacră se opune cotidianulu, iar evenimentul fantastic, profan, este izolat în simpla sa fenomenalitate. Discursul fantastic rezolvă, în proza lui Eliade, contradicţia dintre sacru şi profan .
<sub>Referinte :
1. Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, , ed. a II-a, Ed. Polirom, IaÅŸi 2004
2. Raducea, Ioan, drd., Formule ale prozei fantastice eliadesti, Revista ROST, nr. 2, aprilie 2003</sub>

---

Tag-uri: literatura fantastica, fantastic, opere, sarpele, naratiuni

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 07 December '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---