Publicată în 1840, în revista "Dacia literară", nuvela constituie o aplicare a cunoscutelor principii enumerate în "Introducţie".

Sursele de inspiraţie le-au constituit "Letopiseţul Ţării Moldovei" de Grigore Ureche (capitolul intitulat "Când au omorât Alixandru Vodă 47 de boieri") şi cronica lui Nicolae Costin, dar un rol important îi revine imaginaţiei autorului (care creează impresia că unele episoade au putut să se întâmple exact aşa cum sunt descrise).
Cine ar putea uita funesta succesiune a capetelor spânzurate în poarta cetăţii voievodale? Dar râsul sinistru al lui Lăpuşneanu, în scena uciderii boierilor?
Cea dintâi calitate a nuvelei constă în faptul că autorul, pornind de la surse istorice sărace, a creat o acţiune densă, cu un ritm alert, în care întâmplările sunt memorabile, iar personajele sunt puternic individualizate.

Sub raport compoziţional, evenimentele narate sunt dispuse în patru capitole simetrice, cu tot atâtea motto-uri semnificative si cu o gradaţie dramatică ("o mare naraţiune istorică dramatizată" spunea N. lorga).
în câteva pagini, sunt concentraţi cei cinci ani (1564-l569) ai celei de a doua domnii ia lui vodă Lăpuşneanu, în Moldova; toate firele acţiunii converg spre acest personaj pe care Călinescu îl caracteriza drept "un damnat osândit de Providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire". în linii generale, cele patru capitole ale nuvelei ar putea fi rezumate astfel:

1. Pierzându-şi tronul în prima domnie (din pricină că boierii, în frunte cu Motoc, îl trădaseră), Lăpuşneanu se întoarce cu oaste otomană, hotărât fiind să şi-l reia. în apropiere de Tecuci, este întâmpinat de o solie trimisă de Tomşa, din care făceau parte: vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Cei patru îl sfătuiesc pe noul sosit să se întoarcă de unde venise, întrucât poporul nu-l vrea şi nici nu-l iubeşte. Răspunsul lui Lăpuşneanu este memorabil: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu (...) şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră".

Cunoscător al slăbiciunilor omeneşti, prevăzător şi viclean, Lăpuşneanu îl păstrează pe lângă sine pe Motoc ("un soi de Polonius mai abject" cum îl caracterizează Călinescu), prevestind, printr-o aluzie transparentă, destinul celorlalţi boieri moldoveni:, "Te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstămurile norodului. Sunt alţi trântori de care trebuie,curăţit stupul".
în motto-ul primului capitol - "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu ..." - se aude vocea voievodului şi iese în evidenţă setea lui de putere. Din acest moment, în termeni moderni, Puterea va deveni un adevărat "personaj" cu ajutorul căruia Lăpuşneanu îşi va împlini "osânda" de a vărsa sânge.

2. în capitolul al doilea, de teamă să nu-şi piardă puterea (tronul), voievodul îşi începe seria actelor sale demenţiale: arde cetăţile, confiscă averile boierilor şi îi omoară pe mulţi dintre ei, cu şi fără motiv: "La cea mai mică greşală dregătorească, la cea mai mică plângere ce i s-arăta, capul vinovatului se spânzura în poarta curţii, cu o ţidulă vestitoare greşalei lui, adevărate sau plăsmuite, şi el nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul."

Priveliştea sângeroasă a capetelor care rânjesc sinistru domină emblematic capitolul al doilea. într-una din zile, o văduvă al cărei bărbat fusese ucis de curând, o opreşte pe stradă pe doamna Ruxanda, cerându-i să intervină pentru a se curma vărsarea de sânge: "Ai să dai samă, doamnă! (...) că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. înspăimântată, Ruxanda încearcă să-l înduplece pe cruntul ei soţ, amintindu-i că după viaţă vine judecata divină şi motivând că îi este frică. Lăpuşneanu îi promite un "leac de frică".

Capitolul al II-lea constituie o consecinţă a lui "eu vă vreu ..." din primul motto. De data aceasta, puterea se oglindeşte tragic în sufletul unei văduve, în ale cărei cuvinte vina voievodului cere pedeapsa cerească: "Ai să dai samă, doamnă!" constituie cel de-al doilea motto al nuvelei. Numai că destinul lui Lăpuşneanu nu se împlinise încă, iar osânda de a vărsa sânge nu ajunsese la capăt.

3. Capitolul al treilea este concentrat pe momentul culminant al acţiunii: uciderea celor 47 de boieri. Pregătită minuţios şi în taină, aceasta este prefaţată de sosirea domnului la mitropolie (unde fuseseră chemaţi toţi boierii). îmbrăcat "cu toată pompa domneasca” şi purtând pe cap coroana Paleologilor, vicleanul domnitor mimează evlavia închinându-se la icoane şi la moaştele Sfântului Ioan cel Nou; apoi, ţine în faţa boierilor o "deşănţată cuvântare" în care îşi cere iertare pentru relele săvârşite, totul încheindu-se cu invitarea acestora la un ospăţ, la curtea domnească. Spancioc şi Stroici, presimţind primejdia, fug în Polonia, dar ceilalţi boieri, ignorând ostile numeroase care umpleau curtea domnească, intră în palat.

La Sfârşitul ospăţului, conform unui scenariu alcătuit'iniţial cu sânge rece, 47 de boieri sunt omorâţi de mercenarii domnitorului travestiţi în slujitori. în timpul măcelului, Lăpuşneanu "luase pre Motoc de mână şi se trăsese lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse.

El râdea: iar Motoc silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cod si dinţii săi clănţănind". între timp, mulţimea se adunase la porţi şi ameninţa să intre în curtea palatului. Când armaşul trimis de Vodă îi întreabă ce vor, oamenii sunt descumpăniţi, dar numele lui Motoc (rostit de unul dintre ei) aprinde spiritele şi toate vocile se unesc: "Capul lui Motoc vrem!". Abilul voievod le satisface dorinţa (pentru că sunt "proşti, dar mulţi") şi Motoc este aruncat în mulţimea care îl sfâşie.

Din capetele boierilor ucişi, Lăpuşneanu face o piramidă pe care i-o arată doamnei ca "leac de frică". Văzând priveliştea, Ruxanda leşină, în timp, ce domnul exclamă: "Femeia tot femeie (...); în loc să se bucure, ea se sparie". Al treilea motto - "Capul lui Motoc vrem..." constituie tot o oglindire a puterii în conştiinţa mulţimii care şi-o reprezintă printr-un substitut: Motoc.

4. în al patrulea motto - "De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu ..." se aude, din nou, vocea voievodului. Cel care "năzuise după mântuire" se refugiase în cetatea Hotinului şi, bolnav fiind, se călugărise de teama iadului. Trezit din leşin, îşi reia "osânda" întoarsă asupra propriului sânge, ameninţând că-l va ucide pe fiul său Bogdan. Obligată să aleagă între soţ şi fiu, doamna Ruxanda îi dă celui dintâi otrava adusă de Spancioc şi Stroici.

Conflictul principal al nuvelei (dintre Lăpuşneanu şi boieri) se acumulează în primele două capitole, pentru a atinge momentul culminant în- scena uciderii colective şi scade în intensitate spre final. Gradarea savantă a acestui conflict constituie încă o calitate a nuvelei.

O altă trăsătură a acestei capodopere o constituie imbinarea armonioasă dintre elementele a trei curente literare: lasicismul, romantismul şi realismul.

1. In clasicism s-ar putea încadra: echilibrul compoziţiei, evoluţia gradată a conflictului, mesajul nuvelei,, economia de mijloace, realizarea unor caractere.

2. Unii comentatori au subliniat prezenţa realismului concretizată în cruda viziune realistă asupra unor personaje şi în atitudinea obiectivă a autorului; de acelaşi curent "ţine şi imaginea mulţimii din capitolul al treilea - prima scenă de masă din literatura noastră.

3. Ceea ce constituie minunea acestei nuvele este însă "echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului" (Călinescu). în convenţia romantică intră mai multe elemente:
A) Ideea instabilităţii istoriei şi a deşertăciunii tuturor măririlor se conturează încă din preambulul nuvelei şi străbate întreaga operă: Despot-Vpdă murise ucis de buzduganul lui Tomşa, acesta din urmă va fi alungat de Lăpuşneanu care, la rândul lui, va pieri otrăvit şi aşa mai departe, până la capătul vremii.

B) Antiteza angelic-demonic se realizează la nivelul personajelor Ruxanda/Lăpuş'neanul şi are un rol bine determinat: "numai raportată la umanitatea, ei, putem înţelege marginile criminalităţii lui Lăpuşneanu" (D. Popovici).
Fiică a bunului Petru Rareş, frumoasă şi gingaşă ca o floare expusă arşiţei soarelui, trista doamnă este prizoniera unui spaţiu întunecat (palatul voievodal), în interiorul căruia se consumă antinomiile dintre "înger" şi "demon": compasiunii pe care o arată Ruxanda celor loviţi de soartă, Lăpuşneanu îi opune cinismul unui scenariu sângeros; bunătăţii "îngerului" (care străbătuse toate cercurile infernului), voievodul îi opune "dorul lui cel tiranic'''de a născoci noi suferinţe. Dar crima cere pedeapsă, iar fiul Ruxandei (ameninţat de tatăl său) trebuie să trăiască; aşa se explică acceptarea de către "buna doamnă" a rolului de "înger al morţii".

C) Culoarea de epocă se realizează prin descrierea bogată a vestimentaţiei, a obiceiurilor, a felului în care decurgeau ospeţele ori a rigorilor vieţii de la curţile domnitorilor din evul de mijloc.

D) Destinul personajului principal este cel al unui om neobişnuit pus în împrejurări neobişnuite. Alcătuit din urcuşuri şi coborâşuri (de la funcţia de stolnic la coroana voievodală), acest destin este marcat de forţa distructivă a celui care-l poartă. La modul romantic, Lăpuşneanul este un Demon alcătuit din contraste puternice (luciditate politică, hotărâre, tenacitate, inteligenţă, viclenie, nesăbuinţă, disimulare şi, mai ales, cruzime). Demonul are nevoie de o punere în scenă grandioasă pentru a-şi realiza răzbunarea ca formă a erorii sale existenţiale, iar chipul i se profilează pe un fundal de foc, sânge şi suferinţe.

Cel care voise să fie o ipostază a Regizorului Universal (în sens schopenhauerian), hotărând asupra vieţii şi a morţii supuşilor, nu se poate mântui însă de propriul destin. Foarte interesantă este, în cazul personajului, "realitatea individului" cum o numea Călinescu, trăsăturile lui aparte, care îi permit "citirea" în "cheie" modernă. începutul capitolului al IV-lea expîică excesele voievodului prin "dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti"; Lăpuşneanul apare astfel ca un om stăpânit, posedat apoape, de o patimă mai presus de firea umană. Pe bună dreptate, N. Iorga justifica actele domnului prin faptul că el avea "sufletul unui bolnav, ce-şi află alinarea unei suferinţe tainice, numai în vederea şi auzul suferinţei altora". Aşa se face că unele atitudini ale voievodului (râsul sinistru, gestul reflex al apucării jungherului, bucuria resimţită la vederea măcelului, liniştea cu care realizează piramida de capete) nu se explică numai prin cruzime. Toate sunt cauzate de patima de a provoca suferinţă şi moarte, niciodată potolită. Chiar şi intenţia de a-şi ucide fiul se explică prin faptul că Bogdan (devenind domn în timpul bolii tatălui său) îi luase puterea - singura care îi permitea să-şi hrănească patima.

Pe pună-dreptate, Călinescu îl vede pe Lăpuşneanul ca pe un damnat, pe care Dumnezeu l-a pedepsit să verse sânge; osândit la un Infern mutat pe pământ, voievodul se află sub puterea neclintită a soartei şale.

Caracterizat drept "cel mai limpede şi mai mlădios din povestitorii român” (N. lorga), Negruzzi nu se desminte nici în nuvela discutată: stilul naraţiunii se caracterizează prin concizie, echilibru între termenii arhaici şi cei moderni, o mare frecvenţă a gerunziului şi o mare simplitate a topicii.

---

Tag-uri: capodopera, nuvela, alexandru lapusneanul

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 13 January '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---