FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,386
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Legenda

Tag-uri Populare


comentariu   poezie   referat   istorie   antichitate   personalitati   roman   mihai eminescu   opera   camil petrescu   caracterizare   lucian blaga   mihail sadoveanu   enigma otiliei   george calinescu   literatura   o scrisoare pierduta   nuvela   rezumat   marin preda   ion luca caragiale   tudor arghezi   ioan slavici   liviu rebreanu   balada   pamant   continent   ape   geografie   poet   morometii   omor   investigatie   personaj   crima   otrava  

All Tags

Famous Forum

 

Legenda

 Q:   Intreaba despre Legenda       
Legenda Legenda reprezintă un corpus de texte folclorice cu un statut aparte. Ea este o formă de bază a naraţiunii folclorice şi ocupă o poziţie centrală în sistemul creaţiei orale, în proză şi în versuri.

Termenul legendă apare pentru prima oară amintit în secolul al XIII-lea în Legendae Sanctorum (Legenda aurea) lucrare alcătuită de Jacobus de Voragine (Iacobus de Varazzo) care cuprindea vieţile sfinţilor.

În înţelesul ei originar, legenda exprimă o naraţiune legată de viaţa unui martir sau a unei alte persoane cu rol important în istoria religioasă; termenul este de origine livrescă. Cuvântul are la bază latinescul legenda, -ae, şi a însemnat, de la începutul Evului Mediu, "viaţă a unui sfânt" sau "a unui martir".

În ţările germanice, term enul legendă este rezervat exclusiv textelor religioase, pe când snoava, basmul despre animale, basmul propriu-zis se delimitează de acestea prin denumirea sage, care ar corespunde etimologic cu românescul poveste (sagen = a spune, a istorisi). Sporadic, unii folclorişti din ţările romanice folosesc şi termenul tradition (tradizione, tradicion etc.).

În continuare amintim câteva numele reprezentative din folcloristica internaţională din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Jacob şi Wilhelm Grimm în lucrarea Deutsche Mithologie (1844) au evidenţiat o distincţie esenţială dintre basmul fantastic şi legendă observând interferenţele care se pot produce la nivelul conţinutului; Legenda în concepţia lui Th. Benfey are caracter didactic .
În primul deceniu al secolului al XX-lea, în 1910 apare cartea La formation des légendes scrisă de Arnold van Gennep unde susţine că: legenda este o narativizare a mitului sau a unor evenimente raportate la mit, deseori fiind confundată, terminologic, cu mitul însuşi . André Jolles în Enfache Formen (1930) defineşte legenda ca o formă simplă, spontană, avându-şi originea în limba vorbită.

Atestările documentare din ţara noastră referitoare la legendă apar, în special, în secolele XV – XVI când se vorbeşte de literatura apocrifă.
Primul cronicar care îşi redactează opera în limba română este Grigore Ureche. Îl amintim deoarece în Letopiseţul Tării Moldovei relatează legenda despre lupta de la Codrii Cosminului, când Sfântul Dumitru l-ar fi ajutat pe Ştefan cel Mare să iasă biruitor.

Prima culegere de legende poate fi socotită O samă de cuvinte, o "antologie" alcătuită de Ion Neculce din 42 de variante de legende.

Pentru ţara noastră, secolul al XIX-lea este un secol al marilor schimbări de mentalităţi şi ideologii.

În această perioadă se fac confuzii între diferitele categorii narative şi felul în care este numită legenda arată modul şovăielnic în care gândeau folcloriştii atunci. Confuzia o întâlnim în colecţia de basme din 1872-1876 şi 1882 a lui Petre Ispirescu, intitulată Legende sau basmele românilor.

Termenul legendă reuşeşte să se impună treptat, în accepţiunea sa actuală, după ce denumirea tradiţiune, folosită de B. P. Hasdeu pentru întreaga specie, în 1867, a rămas în circulaţie facultativ, cu referire numai la legendele istorice cu caracter local. Tot B. P. Hasdeu a încercat să încetăţenească termenul deceu prin care voia să desemneze legenda (în special legenda etiologică), dar cuvântul nu s-a impus.
Colecţiile româneşti de până acuma însumează un număr de aproximativ 5000 de tipuri de legendă, dar acestea nu epuizează, bineînţeles, nici pe departe repertoriul existent.

Cel mai perseverent cercetător al legendelor a fost S. Fl. Marian, care a publicat volume de legende istorice, o serie de legende geografice şi toponimice, cu caracter local, legende religioase, legende despre vieţuitoare. Amintim câteva titluri: Ornitologia poporană română (1883), în care a grupat legendele despre păsări; Sărbătorile la români, 1898-1901 legende despre sărbătorile din prima jumătate a anului; Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor (1903) şi Legendele Maicii Domnului (1904), legende despre insecte.

Cel care a continuat strădania lui S. Fl. Marian a fost Tudor Pamfile care a publicat volumele: Poveste lumii de demult (1913), Diavolul învrăjbitor al lumii în anul 1914, Cerul şi podoabele lui (1915), Văzduhul (1916), Mitologie românescă I –Duşmani şi prieteni ai omului (1916), II- Comorile (1916), III- Pământul (1924).
Tudor Pamfile încearcă să ducă mai departe opera neterminată a lui S. Fl. Marian, întregind ciclul calendaristic cu Sărbătorile de vară la români (1910), Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului (1914) şi Crăciunul (1914) volum unde găsim reproduse numeroase legende.

Simion Teodorescu-Kirileanu publică volumul de legende istorice Ştefan cel Mare şi sfînt. Cîntece şi istorisiri populare (1903). Volumul este o culegere-corpus a tuturor legendelor şi cântecelor despre figura marelui voievod.

Cea mai proeminentă figură din folcloristica românească după B. P. Hasdeu este, fără îndoială, Ovid Densusianu. Volumul Tradiţii şi legende populare (1910) este o antologie alcătuită din segmente extrase din alte publicaţii.

Mai târziu, folcloristul sas Adolf Schullerus a întocmit un catalog selectiv al legendelor româneşti ca anexă la catalogul basmelor româneşti. Prima anexă indică tipologia bibliografică a legendelor cu conţinut moral (familia, vicii şi virtuţi), iar cea de-a doua, mult mai extinsă, indică tipurile legendelor despre origini (creaţia lumii, plante, animale, om, strămoşii omului etc.) .

Cele mai multe legende mitologice au fost consemnate la sfârşitul secolului al XIX-lea în răspunsurile la chestionarul lingvistico-mitologic a lui B. P. Hasdeu (1884), şi în cele ale chestionarului despre tradiţiile istorice al lui N. Densuşianu (1893, 1895). Sistematizarea lor s-a realizat prin strădania a trei mari folclorişti în: Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (1970) scrisă de Ion Muşlea şi Ovidiu Bîrlea şi Datini şi ereuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu a lui Adrian Fochi, lucrare publicată în anul 1976. Aceste scrieri adună laolaltă numeroase legende istorice, etiologice şi religioase.

Tony Brill cercetează proza populară românească, preocuparea sa principală fiind legată de alcătuirea tipologiei legendei populare româneşti. În 1970 a publicat volumul Legende populare româneşti. Legende istorice, iar în 1974, Legende geografice româneşti (antologie de legende extrase din volume, broşuri şi periodice, publicate până în anul 1940, precum şi din manuscrise aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei şi în Arhiva Institutului de folclor).

Legendele, datorită diversităţii lor, au fost sistematizate în patru mari grupuri:

A - Legende despre apele României;
B - Primele aşezări omeneşti oglindite în legende;
C - Povestirile privind configuraţia solului ţării noastre (şi toponimia acestora);
D - Alte aspecte ale naturii ţării noastre şi ctitorii, reflectate în diferite legende.

O amplă lucrare (în manuscris) îi încununează activitatea de cercetare a prozei populare româneşti: Catalogul tipologic al legendelor populare româneşti. Index tipologic şi bibliografic bilingv (român-francez). Clasificarea acestei prolifice secţiuni este concepută după un sistem original, adaptat tipologiei româneşti.
Catalogol românesc care a fost alcătuit de Tony Brill şi care, în prezent, este actualizat şi completat de Mihai Canciovici şi se află în Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, el este rezultatul unei munci de analiză şi sistematizare a unui vast material până în anul 1970.

Pentru clasificarea întregului material de legendă, Tony Brill a stabilit patru mari sectoare, definite după sfera preocupărilor lor, pe care le amintim:

I. Legende etiologice - legendele care se ocupă de crearea şi organizarea lumii;
II. Legendele mitologice - legende care privesc apariţii, existenţe şi lucruri supranaturale, expresie a unor credinţe îndepărtate cu caracter precreştin;
III. Legendele religioase, cele care se referă la personaje, sărbători şi obiceiuri legate de religia creştină, cum şi alte prilejuri de sărbători şi practici.
IV. Legendele istorice - referitoare la personaje istorice, eroi naţionali şi locali, evenimente naţionale şi locale.

Pe baza tipologiei amintite, autoarea întocmeşte antologia Legende populare româneşti vol. I (1981), care oferă o imagine concludentă asupra legendelor etiologice. Apărut în condiţiile impuse de cenzură, volumul n-a putut fi tipărit aşa cum a fost conceput de cercetătoare. Ulterior, in anul 1994, lucrarea a fost publicată cu sprijinul lui Ioan Şerb, în trei volume: Legendele românilor, I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faune.
Tipologia legendelor întocmită de Tony Brill este mult mai amplă, după cum am amintit, cuprinzând secţiuni mitologice, relogioase, istorice, toponimice, onomastice etc., acestea se află doar în manuscris.

Referinte:

Identitatea locurilor de la legenda la toponim - Editura Universitaria 2003, Craiova - Autor Carmen Banta


sursa imaginii wikipedia.org


Tag-uri: legenda, literatura, deutsche mithologie, wilhelm grimm, jacob, ion neculce



Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 14 March '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :