"Prin Macedonski si simboliştii lui, literele române privesc spre un viitor imediat, care avea să fie extraordinar de bogat şi de strălucitor, deşi îndeajuns de scurt, dar oricum greu în consecinţe, cunoscut sub numele de «literatura dintre cele două războaie». I. Negoiţescu

Este un curent literar care a apărut în Franţa, Ia sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva' romanticilor, a impersonalităţii reci a poeţilor parnasieni.
Precursor al simbolismului în Franţa este considerat Charles Baudelaire - prin volumele de versuri Corespunderi, Florile răului, iar în literatura română Mihai Emines-cu, mai ales prin muzicalitatea ce-l apropie de poezia simbolistă (Dintre sute de catarge, M elancolie, Se bate miezul nopţii).

Numele curentului a fost dat în 1886 de Jean Moreas, care a scris articolul-manifest intitulat Le Symbolisme. Tot acum se formează şi gruparea cu acelaşi nume condusă de. Stephan Mallarme. In acelaşi an, Rene Ghil înfiinţează şcoala simbolist-armonistă devenită apoi filosofico-instrumentalistă. Există poeţi simbolişti - Arthur Rimbaud, Jules La-forgue, Jean Corbiere - care îl consideră şef de şcoală pe Paul Verlaine şi care îşi iau numele de decadenţi,
In literatura franceză, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apare parnasianismul, ca o reacţie la romantism, care duce versul la perfecţiune formală, golindu-l însă de emoţie.

Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refăcut sensibilitatea poeziei, apelând la simbol, aluzie şi la un limbaj inedit, cultivă sinestezia.

In ceea ce priveşte simbolismul românesc, acesta se' conturează la sfârşitul secolului trecut şi este un produs al oraşului. Reprezentanţii: Ion Minulescu, George Bacovia, Ştefan Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu, M. Săulescu, Elena Farago şi alţii.
Aşa cum remarcă Lidia Bote, acest curent literar parcurge mai multe etape: în 1860 începe etapa estetică - teoretică şi este reprezentată prin Alexandru Macedonski; cea de-a doua, cuprinsă între 1892-l908, este o perioadă de experienţe şi căutări; urmează o alta de plenitudine (1908-l914) iar ultima marchează declinul (1914 1920).
Simbolismul apare ca reacţie antipozitivistă şi antira-ţionalistă.

Poeţii simbolişti se dovedesc foarte sensibili Ia toate noutăţile din muzică, pictură, ştiinţă, preiau idei filosofice din Fichte, Schelling, Schopenhauer, Hegel, manifestă interes pentru opera lui Novalis, Poe sau Whitman. dar şi pentru arta orientală.
O caracteristică fundamentală a simbolismului românesc, care îl deosebeşte de cel francez, este aceea că îşi asimi lează parnasianismul.

De asemenea, introduce în poezie câteva elemente noi. Scriitorii care aparţin acestui curent literar operează foarte mult cu simboluri, ele având menirea să înlocuiască expresiile directe, iar raportul dintre simbol şi realitatea sufletească nu este dezvăluit, ci numai sugerat.

Elementul care stă la baza tehnicii simboliste este sugestia. Atât spleen-ul, corespondenţele, clarobscurul, starea de inefabil, cât şi simbolul sunt realizate cu ajutorul sugestiei. în acest sens, Mallarme afirma: "a numi obiectul înseamnă a suprima trei sferturi din farmecul poemului; a sugera, iată visul".
Conform acestui principiu, simboliştii nu descriu, nu narează şi nu relatează, ci doar sugerează. în volumul în grădină, Dimitrie Anghel nu descrie florile, aşa cum nici Ştefan Petică nu descrie fetele în Fecioara în alb. Ei comunică doar senzaţii olfactive sau vizuale.

Apoi un alt element specific sunt "corespondenţele" care sondează zonele ascunse ale realităţii. Ideea fundamentală este că se exprimă raporturi intime între eul poetului şi lume.

S-a vorbit pentru prima dată de "corespondenţe" audiovizuale în secolul al XVII-lea. VoUaire este cel care le descoperă între tonurile muzicale şi cele cromatice, iar în poezie sunt exprimate mai întâi de Baudelaire, autorul poeziei Corespondenţe.
Simbolismul se distinge şi printr-o muzicalitate deosebită. Au pledat pentru muzică Verlaine ("muzica înainte de toate"), Mallarme şi Macedonski - "arta versurilor este arta muzicii".

Calea înnoirilor artistice este deschisă în 1880 de Alexandru Macedonski la revista Literatorul. Macedonski, cel dintâi teoretician al simbolismului românesc, se arată interesat de toate curentele literare cu caracter novator.

El consideră că poetul nu poate fi altceva decât un instrument al senzaţiilor pe care le primeşte de la natură şi pe care le transformă în forme sensibile. Poezia îi apare ca o revărsare a sentimentelor şi în legătură cu aceasta, în Despre logica poeziei (1880) şi în Arta versurilor (1881) vorbeşte de o anumită muzică a versurilor, diferită de cea prozodică, idee reluată în Poezia viitorului (1892). Teoretizând asupra poeziei, îşi exprimă convingerea că aceasta trebuie să îndemne la gândire, nu să fie ea însăşi o cugetare (articolul Despre poemă).

Optând pentru adevărata creaţie poetică, Macedonski manifestă reticenţe faţă de simbolismul extremist (Decadentismul).

Un alt teoretician al simbolismului este Ovid Densu-sianu, întemeietorul revistei Vieaţa nouă. Acesta combate epigonismul eminescian şi sămănătorismul. Meritul său constă în faptul de a fi pledat pentru o artă nouă, ocazie cu care relevă ideea că specificul naţional este prezent în tot spaţiul românesc în operele literare scrise, Ovid Densusianu militează pentru o artă care să se adreseze celor iniţiaţi, fără ca prin aceasta să susţină izolarea maselor de artă, ci ridicarea lor la nivelul artei adevărate.
Temele simboliste, în totalitatea lor, au. rolul să releve atitudinea poetului fată de o societate prozaică si mercantilă.

Tot în sfera socialului se înscrie poezia în care este evocat marele oraş sau târgul de provincie. Printre cei care au zugrăvit aglomerările urbane în opera lor se numără: Bacovia, Minulescu, Macedonski, Mircea Deme-triad, Traian Demetrescu.
Oraşul apare ca un sălaş al angoasei în care poetul este dominat, lumea întreagă se află într-o stare agonizantă. La Bacovia, cartierele, cafenelele, grădinile publice, în care cîntă fanfara militară, îndeamnă la resemnare.

M. Săulescu vede cetatea modernă ca pe un loc al marilor energii. Macedonski, însă, prezintă metropola pentru prima oară în Rondelul Parisului - iad. Spaţiul închis al oraşului neprimitor generează însingurarea. Motivul singurătăţii, care nu mai are nimic din grandoarea romantică, devine elegiac şi intim. La Ştefan Petică motivul capătă dimensiuni tragice: "Bătui la porţile străine/ Şi-nchise porţile-au rămas". Pentru Bacovia, singurătatea este apăsătoare: "Stau singur în cavou", "Singur, singur, singur".

Solitudinea are ca efect melancolia şi spleen-ul. Motivul spleen-ului este un amestec de plictiseală, dezolare şi tristeţe, fără să se transforme în decepţie.

Primul care exprimă în poezie acest motiv este Baude-laire. în literatura română spleen-ul este un fel de prelungire a dorului din poezia populară (Lidia Bote). în acest sens, Ştefan Petică afirmă: "Mi-e dor de-un cântec plin de jale,/ De-o adiere parfumată".

Un alt motiv este acela al evadărilor, al nostalgiilor pentru marile plecări, care se manifestă cu predilecţie la Ion Minulescu. In timp ce Macedonski este atras de Orien-tul arab (Noapte de decemvrie), Minulescu străbate Medite-rana, Antilele, Ştefan Petică Levantul, iar Dimitrie Anghel regiunile nordice.

Natura este şi ea prezentă, dar dacă în poezia romantică este subiect, în cea simbolistă este percepută ca stare sufletească exprimată muzical sau cromatic. Astfel, parcurile, statuile, grădinile sunt văzute static. Poeţii intenţionează să scoată în evidenţă "corespondenţele" din natură.

La George Bacovia natura este aparent statică. Somnul, golul, frigul, râsul, plânsul, toamna, primăvara se mişcă asemenea unor fiinţe. Culorile ce domină sunt albul, negrul, cenuşiul, roşul, galbenul, violetul.

Motivul ploii şi al toamnei străbate întreaga poezie simbolistă. Ploaia devine obsesie pentru Bacovia. Există şi spleen-ul, al cărui spectacol sinistru generează stări delirante. Primăvara uneori este şi ea generatoare de nevroze, alteori este "o pictură parfumată cu vibrări de violet".

Tema iubirii nu se află în concordanţă cu aceea a na turii, cum se întâmplă în poezia romantică. Dragostea, pe lângă nevroze, implică un univers floral şi cel mai reprezentativ în acest sens este volumul lui Dimitrie Anghel, In grădină.

Prin evocarea obiectelor din jur, simboliştii conferă versurilor o latură intimistă. Apar: odaia, tablourile, biblioteca, fotoliile. Această lume, care pe BacOvia îl apasă, se subordonează unei trăiri sufleteşti: "Şi mână fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia/.../ Mai spune s-aducă şi ceaiul/ Şi vino şi tu mai aproape".

Corespondenţele sunt stabilite şi între emoţie şi diverse instrumente muzicale, de exemplu: vioara şi violina redau emoţii grave, fanfara sugerează melancolia, clavirul tristeţea, iar fluierul este funebru.

Simbolismul românesc, care se conturează ca o reacţie la romantismul retoric şi sămănătorism, dar care nu apare ca o atitudine antiparnasiană asemenea celui francez, introduce în literatură importante elemente cu caracter profund înnoitor.

---

Tag-uri: simbolism, curent literar, macedonski

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---