Scrie un eseu argumentativ de 2 – 3 pagini, despre directia modernista promovata de Eugen Lovinescu in cultura romana, ilustrand-o cu un text narativ adecvat, pornind de la afirmatia criticului, conform careia "scriitorii [ trebuie ] judecati si din punctul de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punctul de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte, diferentiere de material de inspiratie, in sensul evolutiei preocuparilor momentului istoric, si de expresie, in sensul capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie."

Limitele literare ale unei perioade sunt, in general, pure conventii, dat fiind faptul ca fenomenele artistice, intre care si literatura, exista latent in "spiritul veacului" p ana la manifestarea vizibila si isi prelungesc nedefinit existenta. Exista, insa, uneori, rupturi istorice evidente, care provoaca si delimitarea epocii literare.

Desi perioada interbelica este cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, inceputul ei literar si, mai ales, sfarsitul ei, se definesc dincolo de datele istorice propriu-zise, de intervalul sugerat de prefixul –inter. inceputul literaturii romane interbelice ar putea fi anul 1919, in care apare prima revista care isi propune sa se ocupe din nou, dupa razboi, exclusiv de literatura. Este vorba despre revista Sburatorul, condusa de Eugen Lovinescu. Sfarsitul perioadei interbelice nu este marcat de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, ci il include, prelungindu-se chiar dupa el.

Primul numar al revistei Sburatorul a aparut in 19 aprilie 1919, la cateva luni dupa terminarea razboiului. Numele face aluzie, simbolic, la "boala" poeziei, dar si la aripile ei. in articolul de deschidere, Eugen Lovinescu, directorul revistei si fondatorul cenaclului cu acelasi nume, anunta intentia de a se ocupa numai de literatura si, ceea ce va deveni scopul principal al criticului, de a descoperi noile talente, pregatind astfel o noua generatie literara.

Teoria sincronismului si cea a mutatiei valorilor estetice sunt legate de numele lui Lovinescu si au starnit discutii in epoca, ramanand insa, in linii generale, valabile pana astazi.

Teoria sincronismului porneste de la premisa ca literatura unui popor trebuie sa se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel incat sa nu apara diferente calitative majore. Eugen Lovinescu pleaca de la ideea ca asteptandu-se evolutia fondului pana in momentul in care ar fi apt sa imprumute o forma noua, s-ar putea ca aceasta evolutie sa nu se produca niciodata. De aceea, preluand cateva idei ale sociologului francez Gabriel Tarde, Eugen Lovinescu dezvolta teoria imitatiei, sustinand ideea ca uneori este necesar ca o literatura care a evoluat mai putin sa imprumute modele din literaturile mai avansate, astfel incat sa inregistreze un progres. Eugen Lovinescu isi elaboreaza teoriile intr-un moment in care, fara a imita, literatura romana ar fi devenit stagnanta,nu ar mai fi evoluat.

Principiul sincronismului in literatura insemna in mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care confera originalitate si modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitatie servila, de un imprumut fara discernamant, ci de o integrare a literaturii intr-o formula estetica viabila, in pas cu evolutia artei europene. in esenta, modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de omogenizare a civilizatiilor, de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincrona. in conditiile in care exista decalaje intre civilizatii, cele mai putin avansate sufera influenta binefacatoare a celor mai avansate. Influenta se realizeaza in doi timpi: mai intai se adopta, prin imitatie, forme ale civilizatiei superioare, apoi, dupa implantare, se stimuleaza crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu intelege depasirea unui "spirit provincial", deci nu opozitia fata de traditie, de specificul national. Polemica lui cu traditionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic in crearea de cultura – pe care nu-l contesta – ci la sublinierea necesitatii de innoire.

in consecinta, pentru sincronizarea literaturii cu "spiritul veacului", deci chiar cu ritmul de dezvoltare a propriei societati sunt necesare cateva mutatii esentiale in plan tematic si estetic. Aceste mutatii constau in: trecerea de la o literatura cu tematica preponderent rurala la o literatura de inspiratie urbana, cultivarea prozei obiective, evolutia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei si a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.

Romanul romanesc modern apare in perioada interbelica, innoirea formulelor narative fiind o consecinta a activitatii cenaclului Sburatorul si a scriitorilor interesati de sincronizarea literaturii cu celelalte forme ale stiintei si ale culturii. Unul dintre acesti autori este Camil Petrescu, teoretician al "Noii structuri", identificata in legatura cu opera lui Marcel Proust. in opinia lui Camil Petrescu, literatura unei epoci trebuie sa fie sincrona cu filozofia si cu celelalte domenii ale cunoasterii, iar din acest punct de vedere, romanul traditional este anacronic.
Romanul modern deplaseaza accentul de la eveniment la psihologie, de la relatare la explorarea constiintei personajului. Autorul isi propune sa "absoarba" lumea in interiorul constiintei, anulandu-i omogenitatea si epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg in lumea imaginarului, ci descopera limitele conditiei umane; are o perspectiva limitata si subiectiva, completata adesea cu opinii programatice despre literatura (autorul devine teoretician ). Personajul – narator inlocuieste naratorul omniscient, ceea ce potenteaza drama de constiinta, conferindu-i autenticitate; se opteaza pentru conventiile epice, care favorizeaza analiza ( jurnalul intim, corespondenta privata, memoriile, autobiografia ); principiile cauzalitatii si coerentei nu mai sunt respectate (cronologia este inlocuita cu acronia); sunt alese evenimente din planul constiintei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificatii majore, fara sa fie refuzate insertiile in planul social; modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan european de opera lui Marcel Proust.

Naratiunea la persoana I se caracterizeaza prin existenta unui narator care este prezent in istorie si ca personaj ( actor ). Perspectiva actoriala presupune un eu central care structureaza discursul prin intermediul subiectivitatii si permite anexarea unui nou teritoriu romanesc ( constientul si inconstientul). Personajul-narator relateaza fapte in care este implicat ca protagonist. Este narator necreditabil pentru ca, intentionat sau involuntar, ofera o perspectiva limitata asupra celor relatate. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, de Camil Petrescu, este un roman modern subiectiv care are in prim plan un personaj-narator aplecat asupra propriilor trairi si inclinat spre analiza starilor de constiinta. Romanul ilustreaza efortul "de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte" ( Eugen Lovinescu ) atat prin evenimentele care ii alcatuiesc substanta – conflictul interior trait de un personaj unic in literatura romana - , cat si prin formula narativa adoptata – proza subiectiva redactata prin respectarea unor conventii. Cu alte cuvinte, "diferentiere de material de inspiratie, in sensul evolutiei preocuparilor momentului istoric, si de expresie, in sensul capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie." ( Eugen Lovinescu )

Sublocotenentul stefan Gheorghidiu, aflat cu regimentul sau in regiunea Dambovicioarei, incearca sa obtina o permisiune de doua zile pentru a merge la Campulung, unde fosta lui sotie, Ela, il chema insistent. Scrisoarea Elei venea la scurta vreme dupa o reconciliere survenita in urma unei lungi perioade de neintelegeri, care declanseaza un conflict puternic in constiinta personajului. Discutia in contradictoriu de la popota ofitereasca introduce a doua tema a romanului, aceea a dragostei.

Stefan Gheorghidiu rememoreaza momentele mariajului sau cu Ela, mariaj ce sta de la bun inceput sub semnul geloziei. Tineri studenti, cu o situatie materiala precara, cei doi soti vor fi pusi in fata unei situatii neasteptate – o mostenire din partea unui unchi bogat ii proiecteaza intr-o lume mondena, luxoasa, in care Ela se acomodeaza rapid, in timp ce stefan Gheorghidiu refuza sa se integreze. Noul lor statut social pune in evidenta diferentele dintre cei doi soti. Relatata din perspectiva, unica, a unui personaj a carui constiinta este scindata intre ratiune si pasiune, intre luciditate si autosugestie, povestea iubirii dintre stefan Gheorghidiu si Ela dezvaluie un complicat mecanism sufletesc, demontat cu fervoarea tipica eroilor lui Camil Petrescu.

Spiritual, ironic, hipersensibil, Gheorghidiu "este un psiholog al dragostei" (Perpessicius ). Antologica pentru modul in care ia nastere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena in care stefan Gheorghidiu, Ela si foarte vag conturatul G., asezati pe bancheta din spate a unei masini – intre Gheorghidiu si G. se afla Ela -, merg catre Dragasani. Pentru narator, esecul in iubire este un esec al cunoasterii; analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativa pentru toti eroii lui Camil Petrescu, este dublata de o radiografie a raporturilor sociale care genereaza, de cele mai multe ori, conflictele interioare. Portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic si lipsit de scrupule, sau acela al afaceristului analfabet Tanase Vasilescu-Lumanararu tradeaza un romancier atent la diversitatea comediei umane a epocii sale.

Confruntat cu experienta-limita a razboiului care redimensioneaza orice relatie umana, stefan Gheorghidiu isi analizeaza retrospectiv si critic intreaga existenta. Drama erotica este reevaluata din perspectiva experientei razboiului care, in viziunea romancierului, "a fost drama personalitatii, nu a grupei umane". intors in prima linie dupa cele cateva zile petrecute la Campulung, stefan Gheorghidiu participa la luptele de pe frontul Carpatilor cu sentimentul ca este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatantilor, ci pe haosul si absurditatea situatiei – aspect subliniat de majoritatea criticilor literari care au comentat romanul la aparitia sa. Personajul are – sub amenintarea permanenta a mortii – revelatia propriei individualitati, ca si a relativitatii absolute a valorilor umane. Finalul romanului consemneaza despartirea definitiva de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene.

Perspectiva narativa este limitata la punctul de vedere al personajului narator si presupune relativizarea discursului narativ. Personajul proiecteaza propriile incertitudini asupra evenimentelor prezentate si situeaza totul sub semnul probabilului: "Eram insurat de doi ani cu o colega de la universitate si banuiam ca ma insala".

Subiectivitatea relatarii presupune urmarirea fluxului constiintei personajului-narator. Evenimentele selectate nu au importanta decat pentru cel care nareaza, nu mai sunt ordonate cronologic, iar fixarea in timp a acestora este relativa. Avand acces la intimitatea vietii afective a personajului-narator, cititorul este introdus intr-o lume aparte, imaginea obtinuta fiind limitata. Relatarea subiectiva presupune autenticitate, anticalofilie si final deschis al operei, care are aspectul particular al unui jurnal: "Viata mi-a devenit in curand o tortura continua. stiam ca nu mai pot trai fara ea. [...] Era, in toate planurile mele. in toate bucuriile viitorului".
Eul narator, aflat in mijlocul evenimentelor, aduce la cunostinta cititorului numai ceea ce are importanta pentru el: "Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama, iar si iar, ca tot ce povestesc nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie povestite. Pentru mine insa, care nu traiesc decat o singura data in desfasurarea lumii, ele au insemnat mai mult decat razboaiele pentru cucerirea Chinei, decat sirurile de dinastii egiptene, decat ciocnirile de astri in necuprins, caci singura existenta reala e aceea a constiintei". Fraza expliciteaza pozitia naratorului, care e pus in situatia sa explice de ce povesteste pentru a fi crezut.

Incertitudinea si imprecizia apar si cu privire la momentul in care stefan Gheorghidiu scrie. Impresia cititorului este ca Gheorghidiu incepe sa-si noteze dubla experienta in perioada concentrarii la Dambovicioara (si, de aceea, tot ce se refera la casatorie, la testament, la neintelegerile ulterioare cu Ela poate fi considerat ca apartinand planului trecut ) si o continua pe durata primelor saptamani de razboi. Ultimele randuri par scrise ceva mai tarziu, in orice caz dupa un timp de la ranirea lui Gheorghidiu si lasarea lui la vatra. intre capitolele intai si sase ale primei parti, pe de o parte, si cele sapte ale partii a doua, pe de alta, exista totusi o diferenta minima, dar sesizabila, de ton, care indica o distanta temporala diferita intre diegeza si povestire. Aceasta distanta e mai mica in capitolele despre razboi. Aici apar anticiparile ( prolepsele ), ca si cum momentul in care naratorul noteaza un lucru, acesta nu s-a petrecut realmente, fiind numai probabil. Schimbarea rapida si neanuntata a momentului in care naratorul scrie intamplarile sustine ideea ca nu se poate vorbi, decat cu ingaduinta, de un jurnal tinut la zi. Aspectul de jurnal e inselator, deoarece autorul amesteca, in jurnal, elemente pur romanesti.

Cu privire la forma pe care naratorul o da povestirii sale, se pot face urmatoarele observatii: in prima parte, ea ramane incerta, mai aproape de memorialistica ( "in primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat..." ), decat de autobiografie ( care ar pretinde pastrarea neschimbata a momentului in care sunt relatate evenimentele ); nici partea a doua nu clarifica lucrurile pana la capat. "Jurnalul" contine multiple artificii romanesti, temporalitatea e indecisa" ( Nicolae Manolescu ).

Afirmatia lui Eugen Lovinescu - "scriitorii [ trebuie ] judecati si din punctul de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vietii noastre sociale si culturale, dar si din punctul de vedere al efortului de diferentiere fata de ceea ce a fost inainte, diferentiere de material de inspiratie, in sensul evolutiei preocuparilor momentului istoric, si de expresie, in sensul capacitatii limbii de a se innoi prin imagine si armonie." – este perfect aplicabila in cazul romanului camilpetrescian. Autorul marcheaza, prin Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, un moment de progres in evolutia literaturii romane, care determina sincronizarea cu tendintele prozei europene a momentului.

---

Tag-uri: cultura, literatura, scriitor, bac

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 05 December '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---