"Cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură", cum îl numeÅŸte G. Ibrăileanu, opera sa fiind caracterizată ca o adevărată comedie umană, un "dosar de existenÅ£e" care face concurenţă stării civile, I. L. Caragiale realizează în literatura română opere inconfundabile. AÅŸa cum afirma G. Călinescu, "I. L. Caragiale este, după Dela-vrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă". în concepÅ£ia lui Emile Zola, ereditatea primează, devenind un factor determinant în evoluÅ£ia destinului uman. G. Călinescu preciza, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent: "Aici, pe lângă analiză, întâlnim ÅŸi tipologie, fiindcà „Æ’ Stavrache, frate neomenos, întruneÅŸte ceva din eternul uman".

I. L. Caragiale şi Ioan Slavici sunt creatorii nuvelei re-alist-psihologice, Caragiale distingându-se de contemporanul său prin caracterul scenic al frazelor sale, prin concizia stilului, capacitatea de a asimila artistic principiile estetice ale naturalismului.
In proza psihologică, scriitorul realizează investigaţii fiziologice şi patologice, iar ideile, sentimentele şi faptele sunt prezentate de pe o poziţie obiectivă; personajele transmit doar ceea ce gândesc şi ceea ce simt.


Nuvelele, care trebuie privite din unghiul de vedere al autorului - "văd enorm si simt monstruos", au un caracter psihologic şi vizează moralul.

In încercarea de a le clasifica, remarcăm că se împart în trei grupe: cele aflate la limita dintre tragic şi comic -Două lozuri, Inspecţiune; cele din sfera naturalistă - O făclie de Paşte, Păcat, în vreme de război; nuvelele care se înscriu în lumea fantastică, miraculoasă: La hanul lui Mânjoală, Calul dracului, Kir Ianulea şi Abu Hassan.
Inspecţiune şi Două lozuri, care sunt plasate la graniţa dintre tragic şi comic, evocă soarta micului funcţionar, aflat în permanenţă la dispoziţia superiorilor.
In Două lozuri sunt urmărite reacţiile lui Lefter Po-pescu, de la "râsul violent" la nebunie, autorul subliniind, în acelaşi timp, ideea efectului dezumanizam pe care banul îl exercită asupra omului.

Cea de-a doua dimensiune a nuvelisticii - cea fantastică - se remarcă, deci, prin preponderenţa elementelor miraculoase. Taina din La hanul lui Mânjoală rămâne nedezlegată, iar ambiguităţile, enigmele, notaţiile pitoreşti capătă aspectul unor întâmplări obişnuite sau posibile.

In Kir Ianulea se produce o transpunere a lui Belphaga (Machiavelli) în mahalaua Bucureştiului. Dracii apar ca nişte oameni gospodari, Aghiuţă este fudul.
Deşi atmosfera din Abu Hassan este orientală, moravurile evocate sunt cele ale societăţii contemporane lui Caragiale.

Dar există şi o serie de nuvele de factură naturalistă.
O făclie de Paşte are la bază conflictul dintre hangiul din Podeni şi sluga sa. Hangiul, ameninţat de Gheorghe, trece prin toate fazele spaimei.

Nuvela ÎN VREME DE RĂZBOI a apărut în anul 1898, ca şi O făclie de Paşte, Păcat. Tema nuvelei, aşa cum precizează Şerban Cioculescu în studiul său I. L. Caragiale, este obsesia: "Tema acestei excelente nuvele, deşi autorul o subintitulase «schiţă», este obsesia." Hangiul Stavrache, care moşteneşte pe fratele său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front pentru a scăpa de urmărire, fiind căpitanul unei bande de hoţi, trăieşte iluzia, devenită teamă, că fratele său nu se va mai întoarce. Obsesia întoarcerii pune stăpânire pe Stavrache, evoluând tragic. Nebunia lui Stavrache ajunge la formă paroxistică. Nuvela, prin cele trei capitole, urmăreşte gradarea nebuniei, realizând un destin tragic, dominat de ereditate, tensiunea crescând şi sub teroarea coşmarurilor, a laitmotivului: "Gândeai c-am murit, neică?".
In vreme de război este alcătuită din trei capitole, fiecare marcând o etapă în evoluţia lui Stavrache, şi apoi trei planuri: planul povestitorului, planul dialogat şi na-tura care constituie cadrul povestirii.

Incadrându-l pe hangiu în categoria oamenilor haini, avari, autorul creează tipologii.
Mai întâi, întâmplările sunt relatate de autor. Stavrache, care moşteneşte averea fratelui său, Iancu Georges-cu, trăieşte spaima reîntoarcerii acestuia, scrisoarea însă îl linişteşte o scurtă perioadă, pentru a cădea din nou pradă halucinaţiilor. Glasul celui plecat îi revine în minte într-un mod obsesiv şi chinuitor: "Gândeai c-am murit, neică?". Hangiul se închipuie într-o înverşunată încleştare cu popa Iancu, în care el reuşeşte să-şi înfigă degetele în muşchii grumazului adversarului, rupându-i încheietura cerbicei. Scena înfăţişează o extraordinară dorinţă de a ucide. Iată de ce manifestările patologice sfârşesc printr-o dereglare a psihicului. Stavrache trece prin diverse stări tensionale: de la apatie la obsesie şi nebunie. Robit de trăirile interioare, se duce la preotul satului pentru a-i face sfeştanie acasă.

Caragiale analizează minuţios reacţiile fiziologice ale acestuia în momentul întâlnirii cu Iancu: gura îi este întredeschisă dar fără să poată vorbi, ochii holbaţi, iar mâinile încleştate. Luă paharul să bea, "îl duse spre gură, dar gura rămase închisă". Stavrache, la un moment dat, este incapabil să distingă planul real de cel al halucinaţiilor. Investigaţiile patologice sunt realizate prin relatări şi descrieri. Pentru el, pierderea averii este o catastrofă de mari proporţii. De aici drama.

Cel de-al doilea plan al nuvelei In vreme de război este surprins gradat. Dialogurile sunt comprimate, propoziţiile interogative, destul de numeroase, presupun gesturi: "Ce e mă? - Am venit la dumneata ca la un duhovnic. N-aude nimeni? - Aş! cine s-auză?". Nu lipsesc nici indicaţiile scenice: preotul se uită în toate părţile, vrând să spună ceva.

Din discuţia cu avocatul reies temerile lui Stavrache, în ciuda asigurărilor pe care le primeşte.

In capitolul al treilea, dialogul cu fetiţa care vine să cumpere rachiu şi gaz dezvăluie rapacitatea acestuia. La rugăminţile fetiţei răspunde cu replica: "Scrie-v-ar popa să vă scrie de pârliţi!"

Şi tot dialogul are menirea de a pregăti deznodământul.

Natura intervine în planul al treilea, când toate întâmplările au loc noaptea: popa vine la fratele său noaptea, i se arată tot noaptea; fetiţa vine seara târziu şi tot noaptea se reîntoarce Iancu Georgescu pentru a-i cere lui Stavrache banii.
Intr-un cadru în care elementul analitic este predominant (zgomotul picăturilor de ploaie care cad pe butoi dogit, sugerând obsesia), natura se subordonează unui sentiment sau unei senzaţii.

Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur şi nici ţinute vestimentare; el "ştie însă să asculte glasul naturii" (Tudor Vianu).

La întoarcerea preotului, cadrul natural ostil este în conformitate cu starea sufletească a hangiului: era un frig năprasnic, crivăţul bătea cu înverşunare, iar ploaia nu mai înceta. Obsesia este sugerată şi prin aspectul implacabil al vremii: "Aşa vreme ţine de trei zile şi trei nopţi."

Natura şi notaţiile fiziologice, reacţiile sunt în deplină concordanţă, Caragiale fiind considerat de Tudor Vianu adevărat "poet al naturii", percepută, aşa cum am arătat mai sus, vizual şi auditiv, în deplină concordanţă cu stările psihologice.

Notaţii ca: "Afară ploua mărunţel, ploaie rece de toamnă... Viscolul afară, ajuns în culmea nebuniei, făcea să trăznească zidurile hanului bătrân" îl determină pe Tudor Vianu să aprecieze în Arta prozatorilor români: "Senzaţia, notată cu dibăcie, este a unui spirit muzical care ştie să asculte glasurile naturii şi să călăuzească ecoul lor în adâncime".

Aşadar, "I. L. Caragiale este o apariţie excepţională între intelectualii timpului..." (Al. George), care imprimă operei sale comico-satirice, precum şi celei tragice o notă gravă.

In vreme de război, una dintre cele mai reprezentative nuvele, urmăreşte un caz psihologic în care setea de bani desfigurează sufletul uman.

Stilul nuvelei este grav, personajul principal situându-se în limitele unui destin tragic. înscriindu-se ca tematică în seria scrierilor despre setea de înavuţire care dezumanizează: Comoara, Moara cu noroc de I. Slavici, Hagi Tu-dose de B. Şt.

Delavrancea, Caragiale nu creează un tip în sine de avar. Pe scriitor îl interesează mai ales răsfrângerea dezumanizării în sufletul personajului, în conştiinţa acestuia, pe fundalul războiului şi în legătură cu socialul. Aceasta conferă operei lui Caragiale individualitate şi unicitate, atât sub raport tematic cât şi analitic şi stilistic.

---

Tag-uri: ion luca caragiale, opera literara, in vreme de razboi

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---