"Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luare-aminte a publicului român."
Titu Maiorescu.
"Poet al Ardealului - cum apreciază G. Călinescu -printr-o parte a realităţilor concrete ce-l inspiră, el e, în fond, poetul întregii ţări, prin idealurile de unitate naţională şi de izbăvire socială ce-l animă."

Mesianică, asumându-şi istoria, poezia lui O. Goga are un ton profetic, violent,* incendiar, el fiind "solul dragostei şi al urii" care şi-a împletit bici din "al veacurilor caier", iar din "Nestinsul vremurilor vaier..." şi-a scris "blestemul în cerul gurii".
Satul lui Goga este atemporal, fabulos, social. Poetul mărturiseşte: "Deci, eu, din fragedă copilărie , am urmărit satul, cu toate figurile lui. Am avut contact cu toate frământările anonime, cu toate bucuriile, începând de la botez şi până la coborârea în pământ. Participând însă la această viaţă a satului continuu, am rămas oarecum deasupra mulţimii, un observator al ei, înregistrator al tuturor evenimentelor dimprejurul meu".

Octavian Goga s-a născut la 20 martie/1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu, şi a murit la 6 mai 1938, la Ciucea, judeţul Cluj, unde este înmormântat. Iosif Goga, tatăl poetului, preot, colabora la Telegraful român, iar mama sa, Aurelia, mare admiratoare a lui M. Eminescu şi V. Alecsandri, scrisese şi ea versuri. Poetul învaţă mai întâi la Răşinari, apoi la Liceul unguresc din Sibiu, frecventează biblioteca Astrei, încearcă să colaboreze la Convorbiri literare.

In anul 1898, împreună cu istoricul Ion Lupaş, pleacă din Sibiu la Liceul românesc din Braşov, participând la şedinţele Societăţii de lectură, unde citeşte poezii patriotice. In anul 1897 debutează la Tribuna; publică la Tribuna literară şi Familia sub semnătura Octavian, Tavi şi Sfinx. Depăşeşte prin originalitate influenţele lui Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Heliade, Bolliac, opera sa realizând ceea ce avea să spună E. Lovincscu. o identificare "cu întreaga mişcare de redeşteptare a energiei naţionale de la începutul veacului nostru".

Volume de versuri: Poezii, 1905; O seamă de cuvinte, 1908; Ne cheamă pământul, 1909; Din umbra zidurilor, 1913; Cântece fără ţară, 1916; Din larg, Poeme postume, 1939. Dramaturgie: Domnul notar - dramă - 1914; Meşterul Manole, 1928. Proză: Mustul care fierbe.

In anul 1942 apare volumul Discursuri. Dan Smântâ-nescu publică în anul 1973 un volum de Poezii inedite ale poetului. Critica literară, de la T. Maiorescu şi până în contemporaneitate, a apreciat creaţia lui O. Goga.

A rezistat timpului aprecierea autorizată a lui Titu Maiorescu, expusă încă din anul 1906 în Raportul citit la Academia Română pentru acordarea unui premiu - pentru volumul de Poezii publicat în anul 1905.

"Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deştepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele şi revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunţite, şi unele din ele văd în apariţia noului volum «evenimentul literar» al anului următor.

Efectul produs asupra marelui număr de cititori credem că provine mai întâi din forma frumoasă în care autorul a ştiut să exprime cuprinsul «patriotic» al multora din versurile sale. In adevăr, emoţiunile ce le simte şi ce ni le transmite tânărul poet sunt izvorâte din viaţa naţională a acelei părţi a României în care s-a născut şi In mijlocul căreia a trăit, din viaţa românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendinţelor de asuprire etnică predominatoare în statul lor.

Ce e drept, patriotismul, ca element de acţiune politică, nu e matrice de artă, oricâte abateri s-au comis şi se mai comit în contra unei regule aşa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-şi acopere lipsa prin provocarea unor dispoziţii sufleteşti foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice.

Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orce tendinţă politică, un simţimânt adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în aceste împrejurări, născător de poezie.

Şi în asemenea împrejurări excepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într-o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa".

Analizând volumul de poezii, exemplificând cu versuri din Noi, Oltul, Cântăreţilor de la oraş, Plugarii, La groapa lui Laie etc, T. Maiorescu sublinia "puterea limbajului poetic care e în stare să dea cetăţenia literară şi unor nume proprii aşa de familiare", apropiindu-l de farmecul limbajului poeziilor lui Eminescu.

Surprinzând excepţional ipostazele lirismului lui O. Goga, T. Maiorescu remarca manifestarea cumpătată a poetului: "Căci de nota tristeţei şi de nota patriotismului s-a cam abuzat în literatura noastră. Cei ce râvnesc la muze cred că trebuie să pară numaidecât melancolici şi dezamăgiţi şi, privind veselia ca ceva inferior, vor să arate cu orice preţ suferinţe sentimentale şi dureri patriotice. De aici multă simulare şi declamaţie. In aceste împrejurări exuberanţa d-lui Goga la veselie este o reacţiune salutară, iar înfrânarea la tristeţe un merit deosebit: credinciosul, în sfiala lui, se teme de profanarea celor sfinte".

Rostirea discursului de recepţie la intrarea în Academie (1923) despre G. Coşbuc, de către O. Goga, capătă semnificaţii majore, având în vedere spaţiul transilvănean pe care-l reprezintă cei doi scriitori.

Universul artistic al lui O. Goga este sintetizat de E. Lovinescu (Istoria literaturii române): "Conştiinţa solidarităţii naţionale e la baza întregii activităţi a bardului ardelean, în poezii, în teatru, în publicistică, în oratorie patriotică şi, în urmă, în politică chiar; nu e vorba de o solidaritate oarecare, ci de conştiinţa mistică a unei misiuni determinate.

Vechea concepţie romantică a rolului social sau naţional al scriitorului devine şi mai energică prin concursul împrejurărilor istorice; pe când mesianismul bucureştean nu putea înflori decât în sânul unei activităţi culturale şi se zbătea în scepticism şi indiferenţă, ţâşnit din înseşi fibrele existenţei naţionale ameninţate, mesianismul ardelean s-a dezvoltat în domenii fără contestare posibilă". Este elocventă în acest sens poezia Rugăciune, care deschide volumul din 1905, constituindu-se în artă poetică.

Autorul, care se vrea o conştiinţă socială şi naţională, un început al unei întregi colectivităţi, "poet-cetăţean", va evoca, într-un limbaj răscolitor, strigătul de durere al umiliţilor "Cu umeri gârbovi de povară...", închegând din "glasul de aramă" Cântarea pătimirii noastre.

Printr-o implorare sfâşietoare a divinităţii, poetul va exprima rugăciunea lui şi a semenilor lui: "Eu în genunchi spre tine caut;/ Părinte, - orânduie-mi cărarea!"
Ideea identităţii destinului dintre om şi ţară este laitmotivul operei lui O. Goga. Poezii, cum sunt Oltul, Noi, Plugarii, exprimă contopirea cu aspiraţiile colectivităţii etnice: "In cetăţuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărâmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tul duci/ In vadul Dunării albastre" (Oltul).

Universul poetic cuprinde evocări ale spiritualităţii satului românesc, cu figurile ei păstrătoare de credinţă, de tradiţii şi respect pentru fiinţa naţională: preotul, dascălul, lăutarul. Sentimentul înstrăinării de sat, de casa părintească, de spaţiul mitic este caracteristic în creaţia lui O. Goga. Se poate aprecia că valoarea artistică este dată şi de specificul lexicului, a "verbalismului profetic", după cum apreciază E. Lovinescu ("Cântarea pătimirii noastre", "înfricoşatul vifor al vremilor răzbunătoare", "duhul răzvrătirii negre" etc).

G. Călinescu, în Istoria literaturii române, fixează personalitatea artistică a lui O. Goga: "în poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperit încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă. Şi Eminescu şi Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale, nemotivată, de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea sensului.

De aceea poezia lui Goga este greu de comentat-, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu şi zguduitor. După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul mare poet din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu".

---

Tag-uri: octavian goga, ardeal, poet

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---