Johann Wolfgang Goethe s-a nascut la 28 august 1749 la Frankfurt pe Main, intr-o familie care se inrudea, prin mama, cu marea burghezie a orasului: bunicul dinspre mama era Johann Wolfgang Textor, primar al orasului. Tatal scriitorului, Johann Kaspar Goethe, era consilier aulic. Dintre numerosii copii ai familiei Goethe, n-au trait decat Johann Wolfgang si o sora mai mica, Cornelia .

Primul manuscris al lui Goethe care se definitiveaza intr-o forma literara este tragedia cu accente shakespeariene Götz von Berlichingen ce are ca erou pe "cavalerul cu mana de fier", cel care incerca sa zguduie puterea marilor feudali. Farmecul acestei piese e dat de felul in care aventurile acestui erou se desfasoara in fata ochilor spectatorului. Infuenta lui Shakespeare este de necontestat, mai ales daca luam in considerare faptul ca Goethe ii punea "in cel dintai rand al poetilor pe Ossian, Klopstock, cu adausul lui Pope, [si] aparandu-i, contra criticilor" . Lui Goethe, entuziasmul pentru Ossian, pentru Shakespeare, i-a fost trezit de Herder. In afara de Homer, lui Goethe "i se parea ca natura nu mai vorbise niciodata cu aceeasi forta si cu acelasi adevar intr-o opera poetica", asa cum se intampla cu Shakespeare. De la Herder, afla ca istoria este continuarea naturii, ca omul concentreaza in el toate energiile universului, ca microcosmusul reproduce macrocosmosul.

Suferintele tanarului Werther Goethe le scrie in cateva saptamani, dar ecourile acestui roman se prelungesc multa vreme. Multi tineri, atinsi de molima wertheriana, imita gestul de sinucidere al lui Werther. "Werther este o opera critica, un protest impotriva urateniei realitatii germane in forma unei revarsari sentimentale, de dragoste. Este rafuiala lui Goethe cu subiectivismul, cu boala tinerei intelectualitati burgheze din Germania vremii sale", remarca criticului german W. Girnus.

Goethe e atras de caracterele titanice si in acest sens proiecteaza si realizeaza un Prometeu, un Mahomed. O alta figura titanica care il ispiteste este Doctor Faustus, eroul mai multor carti populare, dintre care una, intr-o versiune a secolului al XVIII-lea, era raspandita la targul din Frankfurt. Cartea populara oferea cititorilor o parabola religioasa despre prabusirea lamentabila a unui om trufas care, nesocotind poruncile ceresti, ajunge sa se asocieze, printr-un pact, cu diavolul. Dincolo de sensul religios direct se desprinde si un sens moral mai larg: pierderea caracterului acelui om care, pentru a dobandi bunuri efemere, colaboreaza cu fortele raului.

Prin Torquato Tasso si Ifigenia in Taurida (Iphigenie auf Tauris), Goethe creeaza o forma cu totul noua a dramei psihologice, pregatita in Frate si sora (Die Geschwister) si Stella. Torquato Tasso este portretul unui poet nefericit, sensibil si impulsiv, iar Ifigenia in Taurida este intruchiparea sufletului pur, careia stapanirea de sine ii da forta mantuirii. Actiunea ei inseamna fermitate, puritate, crutare, iubire, liniste, caci valoarea vietii consta in insusi modul ei de actiune, continuu si consecvent. Ifigenia este expresia aspiratiei autorului catre liniste si seninatate, pe cand Tasso este expresia rafuielii cu suveranul absolutist de la Weimar.Werther, Prometeu, Faust provaduiesc "viata launtrica, arzatoare, sfanta a naturii" 2 si reprezinta, alaturi de Tasso si Ifigenia, posibilitatea scriitorului de a-si intensifica propia traire, mai mult chiar, atunci cand poetul opune cu senina ironie figurilor lui Faust si Mefisto framantarea omeneasca, impresia pe care o fac acestia este amplificata.

Anumite evenimente personale ii inspira lui Goethe unele parti ale operei. Oda la craniul lui Schiller o va scrie dupa ce in 1805 moare Schiller: luand in mana craniul poetului, autorul lui Faust va admira urma divinitatii care lucreaza asupra materiei vii. Elegia din Marienbad, cantec de dor si renuntare, va fi scrisa cand scriitorul, in varsta de 74 de ani, cere mana Ulrikei si este refuzat de mama fetei, doamna Levetzow.

Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister si Anii de calatorie ai lui Wilhelm Meister constituie romanul formarii unei personalitati. Wilheln Meister este fiul unui negustor si calatoreste pentru afaceri. Are mai multe iubiri, dar cea care ii va deveni sotie va fi Natalia, un "suflet frumos", cu inzestrari religioase si estetice, un fel de Ifigenie. Wilhelm incearca sa-si desavarseasca educatia si are prin opera Hamlet revelatia lui Shakespeare. Concluzia la care ajunge personajul goetheean este ca nu exista in viata experiente inutile, incat omul, in epoca formarii lui, nu trebuie sa-si puna marile intrebari in orice clipa, ci sa se consacre cu interes fiecareia din problemele particulare ale vietii. In Anii de calatorie, Wilhelm a devenit tatal lui Felix. Sarcina educatiei lui Felix este atribuita de Wilhelm organizatiei "Provincia pedagogica". Aceasta era o colonie agrara, intretinuta prin munca elevilor, munca insotita de muzica, unde elevii erau indrumati spre specializari practice, conforme cu inclinatiile lor.

Poezie si adevar este o scriere autobiografica care prezinta imprejurarile in care s-a dezvoltat autorul pana in al douazeci si cincilea an al vietii. Tot o scriere autobiografica este si Calatoria italiana, unde sunt prezentate localitatile: Trent, Verona, Vicenza, Padova, Venetia, Ferrara, Umbria, Assisi, Roma. Evreul ratacitor este povestea lui Hristos care coboara a doua oara pe pamant; Egmont creioneaza un erou configurat liber, cu un continut uman personal aparte. La Goethe starile de spirit devin lumi de sine statatoare, asa cumm se intampla cu aspiratiile spre dragostea neinfricata si spre frumusetea plenara din Elegiile romane, cu adancimile sufletesti ale Pandorei si acelea din Trilogia pasiunii si cu linistea contemplativa din Divanul occidental-oriental.

Goethe, devenit "o figura aproape mitica, primul reprezentat al culturii Occidentale, personalitate aproape istorica, dominata, de o inalta solemnitate spirituala, de care oamenii din lumea intreaga, din toate tarile Europei, si chiar de peste Ocean, se apropiau cu genunchii tremurand" (Thomas Mann) , este unul din scriitorii care a tratat cu seriozitate miturile. A fost unul din scriitorii care au deschis noi perspective asupra Antichitatii, asupra tragedienilor greci care asociau transpunerea dramatica a lumii religioase launtrice cu o traire adanca, reprezentare a unei realitati exterioare puternice, asa cum se intampla si cu cele doua Ifigenii ale lui Euripide.

Opera cea mai semnificativa pentru circulatia temelor mitice in neoumanismul german, dar si pentru posibilitatile de revitalizare a mitului prin integrarea lui intr-o noua atmosfera spirituala si totodata pentru expunerea idealului estetic-etic al neoumanismului este Ifigenia in Taurida (1787) . Fiind inspirata din lumea si din tragedia clasica, apropiata de elaborarea faustiana, de filosofia ei gnomica, Vito Pandolfi vede in ea o piesa "legata in parte de psihologismul lui Racine, in parte de consideratii ce reflecta viziunea despre lume pe care si-o faurise Goethe in contact cu aceea Grecie care a constituit pentru multi romantici lumea purelor determinari interioare" . Comparand Ifigenia lui Euripide cu cea a lui Goethe, Liviu Rebreanu opineaza, intr-o cronica teatrala, ca piesa goetheeana e superioara celei grecesti: "Ifigenia lui Euripide a imbatranit putin pana astazi. Ifigenia lui Goethe va ramane vesnic tanara. Atmosfera tragediei antice e mai puternica la Goethe decat la anticul Euripide. si linia pura armonioasa fara colturi e parca mai antica la poetul german decat la tragedianul grec" . Daca nu am aprecia afirmatia lui Liviu Rebreanu drept o figura de stil, ea ar putea parea exagerata; o opera scrisa in vremea neoumanismului german nu poate fi "mai antica" decit o piesa antica propiu-zisa. Bineinteles ca diferenta de stil dintre Goethe si Euripide este data si de o anumita evolutie in timp.

Primind manuscrisul piesei de la Goethe, prin intermediul unei scrisori Schiller ii impartaseste autorului parerea sa despre piesa: modul de tratare mult prea meditativ in comparatie cu cerintele genului dramatic stanjeneste, iar maximele si dialogurile morale, care dau piesei o cazuistica moralizatoare mult prea abundenta, ar trebui prescurtate . Concluzia lui Schiller este ca aceasta piesa a devenit in mainile lui Goethe o "masa solidificata" a carei modelare va avea sigur succes.

Cea care i-a inspirat lui Goethe piesa Ifigenia in Taurida a fost Charlotte von Stein, dar in acelasi timp, Goethe nutrea o iubire si pentru actrita Corona Schröter: "Ceea ce e suflet in Ifigenia corespunde foarte bine lui Charlotte, asa cum o vedea Goethe in momentele ei cele mai bune, dar vesmintele, gesturile, alura ne fac sa ne gandim la Corona" . Prima reprezentatie a piesei a avut loc pe 6 aprilie 1779, cu actorii: Goethe joaca pe Oreste, Knebel pe Thoas, printul Constantin pe Pilade si Corona Schröter pe Ifigenia. si totusi, acest "copil al durerii" , Ifigenia, nu a fost vazut de mentora spirituala, Charlotte von Stein, care, la premiera, a lipsit din fotoliu.

Despre cum a jucat, Goethe marturiile contemporane arata ca el era frumos ca un Apollo. O doamna de onoare a curtii de la Weimar ii va scrie mamei lui Goethe cum costumul fiului ei si cel al lui Pilade erau grecesti si ca nu mai vazuse niciodata ceva atat de frumos; costumul istoric era atunci o noutate . Aceeasi maniera novatoare a facut ca reprezentatia piesei sa aiba de suferit in unele localitati. Astfel la Stuttgart directia teatrului se temea sa monteze Ifigenia din pricina picioarelor goale care ar fi trebuit sa apara din costumul antic. In alt oras, din Westfalia, politia isi punea intrebarea daca o piesa ca Ifigenia poate fi reprezentata in duminica mortilor; biserica catolica l-a persecutat pe poet, pana tarziu, prin biografii tedentioase, precum cea a iezuitului Baumgartner.

Mai intai clasicismul francez si apoi neoumanismul german, prin Goethe, au contribuit enorm la circulatia temelor mitice. Neoumanistii germani au fost interesati nu atat de imitarea servila a literaturii antice, cat de intruparea idealului estetic de armonie si echilibru, ideal ce apartinea clasicismului. Scopul umanistilor germani consta in impunerea ideii de formare si educare a omului, a unui ideal de umanitate condus spre o etica absoluta care sa fuzioneze cu idealul estetic. O concretizare a acestei conceptii este exprimata de piesa Ifigenia in Taurida (1787) de Goethe.

In definirea personajului Ifigenia, Goethe pleaca de la Euripide, dar, spre deosebire de Ifigenia lui Euripide "care reprezinta o eroina barbara intr-o lume barbara, slujind intr-un templu al sacrificiului uman, Ifigenia lui Goethe este o eroina umanizata, intr-o lume umanizata" . Eroii dramei lui Goethe, prin urmare si Ifigenia, trec prin scoala secolului Luminilor, dand dovada de maturitate spirituala si responsabilitate etica pentru faptele pe care le savarsesc. In acest fel poetul confera o noua ipostaza legendei Atrizilor. Daca incepand cu Racine si pana la dramaturgii ulteriori, autorii au incercat sa modifice unele din trasaturile socante ale mitului antic (mai ales prin inlaturarea motivului barbar al sacrificiului uman), Goethe rastoarna, printr-o noua viziune, intregul edificiu al piesei, interiorizand conflictele si propunand interpretari proprii pentru intreaga actiune. De la Euripide, Goethe pastreaza doar momentele actiunii dramatice. Drama capata astfel caracterul de modernitate recunoscut si de contemporani, in special de Schiller.

Prima aparitie scenica a Ifigeniei ofera imaginea unui personaj romantic, a unei sentimentale, a unei feministe care deplange soarta femeii ce trebuie sa suporte dominatia barbatului, a unei exilate rupte de mediul natural, de familie si de popor, dorind cu ardoare sa poata reveni in patrie:

"Vai! marea ma desparte de toti cei
Care-mi sunt dragi, si zile-ntregi pe tarm
Cu sufletul in departare caut
Meleagurile Greciei iubite." 1 (I, , vv. 12-15)

Vrea sa scape de "O viata care-i moarte-a doua oara!" 2 (I, , v. 67), de sclavia care, desi e demna si sfintita, tot sclavie ramane. Nu mai este nici om, dar nu este nici zeitate, si tocmai de aici provine drama ei.

Prin puritate si noblete sufleteasca, Ifigenia a schimbat vechi si inumane obiceiuri din Taurida, intre care si acela al sacrificiului uman, aducand poporului de aici belsug si binecuvantare. Suferintele prin care a trecut n-au doborat-o, ci au facut din ea o femeie emancipata, o fiinta umana autonoma care-si gaseste in sine scopul existentei. Are curajul de a fi libera, de a gandi, de a nu accepta situatia de inferioritate fata de un barbat, impusa de o casnicie nedorita. Spre deosebire de barbati, oricand dornici de a folosi forta armelor, Ifigenia justifica pacea, evocand emotionant destinul jalnic al femeii parasita de luptatorul plecat in razboaie. Criza sufleteasca incepe in momentul in care regele Thoas ii propune casatoria. Primul motiv care ii vine in minte pentru a respinge cererea in casatorie a lui Thoas, este propria ei genealogie. Genealogia ei devine vinovata din chiar momentul in care este tainuita. Tocmai aceasta genealogie gaseste ea de cuviinta sa i-o arunce in cap lui Arkas, si prin extensiune lui Thoas: inselaciune, crima, ura, sinucidere, viol, pruncucidere. Se reface astfel legenda Atrizilor. Pelops, feciorul lui Tantal, a cucerit-o pe Hippodamia prin inselaciune si crima. Dupa uciderea primului lor fiu (de catre fratii cei gelosi, Tieste si Atreu), Hippodamia, banuita de sot de aceasta crima, se sinucide. Tieste, necistind-o pe sotia lui Atreu, e alungat din tara. Tieste creste pe un fiu al lui Atreu ca fiind al sau si il pune sa-si ucida "unchiul". Tanarul e descoperit si ucis de virtuala victima. Ca razbunare, Atreu isi ucide si nepotii si isi hraneste fratele cu carnea lor, dezvaluind lui Tieste adevarul, la sfarsitul ospatului. Urmas al lui Atreu este Agamemnon, ce are impreuna cu Clitemnestra trei copiii: Ifigenia, Electra si Oreste. Pentru a oferi ostii un vant prielnic, refuzat de Diana (Artemis), Agamemnon consimte s-o jertfeasca pe Ifigenia, dar ea e salvata de zeita si adusa in zbor in Taurida.

In ceea ce priveste conceptia despre zei, ganditorul modern se deosebeste de cel antic. In mitologia greaca, deci la ganditorii antici, zei precum Zeus, Artemis, Apollo, reprezentau arhetipuri de frumusete si armonie, intrupau un caracter, o situatie spirituala ideala (Jan de Vries 1). Frumusetea devenea in lumea lor un califiant pentru grade divine. La ei nemurirea este atinsa atunci cand au ajuns deja in zenitul desfasurarii si al pulsatiei lor organice. Zeii grecesti sunt cei care creeaza limitele, deplasarea lor neefectuandu-se decat printr-o permanenta nastere de margini. Dincolo de orizontul finit creat de ei nu poate fi decat inexistentul. In mitologia greaca, existenta absoluta a fost obtinuta prin aceasta marginire tipizata. Zeus a fost cel care a instituit ordinea cosmica prin infrangerea haosului . Zeii lui Homer sunt zei individualizati si zei nationali; sunt deci zeii greci, reprezentand o etapa in care zeii originari, indistincti, fara nume, de care vorbeste Herodot, au devenit personalitati puternic individualizate. Aceste personalitati au fost cele care au consacrat sacralitate unui loc sau unui obiect (Ifigenia), prin impunerea sacrificiului.

Conceptia lui Goethe despre zei se circumscrie mai degraba opiniei lui Heinrich Zimmer, exprimata in Maya, der indische Mythos 3 : zeii simbolici, stapanii lumii luminoase, exprima simbolic constiinta umana, pe cand contrazeii intunericului, demonii haosului, exprima simbolic inconstientul uman cu pornirile sale cele mai monstruoase. In luptele mitologice dintre zei si demoni s-ar concretiza, imaginar, lupta dintre "constiinta" si inclinarile "inconstiente" ale omului. Dupa cum arata Ifigenia, in unul din monologurile sale, zeii nu au existenta reala, imaginea lor, cand senina, cand tulbure, fiind de fapt produsul imaginatiei omului. Pentru ganditorul modern, adept al ratiunii, era inacceptabila explicarea crimelor din legenda Atrizilor printr-o vina ereditara, foarte apropiata ca semnificatie de pacatul originar al speciei umane din doctrina crestina, atat de combatuta de ideologii iluministi. Insasi pedepsirea lui Tantal de catre zeii olimpieni ii apare Ifigeniei prea aspra:

"Miselnic n-a fost Tantal, nici viclean,
Dar ca sa fie slujitor era
Prea mare si semet, iar ca sa fie
Tovarasul lui Zeus fulgeratorul,
Era numai un om si-atat." 4 (I, , vv. 348-442)

data cu judecata aspra a lui Zeus, apare si cumplita ura a celorlalti zei, ura pe care Ifigenia o surprinde reusit in explicatiile pe care i le ofera lui Thoas:

"Dar judecata zeilor a fost
Prea aspra, si poetii spun acum
Ca necredinta si trufia lui
L-au prabusit napraznic de la masa
Lui Zeus in negrul si stravechiul Tartar.
Vai! si de atunci tot neamul lui indura
Cumplita ura-a zeilor." 5 (I, , vv. 445-450)

Ifigenia opreste navala pasiunii regelui Thoas cu o privire plina de suferinta, cu o voce inabusita de tristete. dar refuzul ei privind cererea in casatorie nu face decat sa-l indarjeasca pe Thoas, care ameninta cu reintroducerea sacrificiului uman, primele victime urmand a fi doi greci prinsi pe insula. Ea isi primeste compatriotii cu bucurie si apoi afla tragediile petrecute acasa, in lipsa ei. Nu doreste varsarea de sange, o cheama chiar in ajutor pe Diana, spre a impiedica sacrificiul. Nu se poate totusi sustrage aceste datorii, caci regele ar alege atunci alta preoteasa care sa urmeze ritualul. Afla cine este grecul dupa ce acesta povesteste cum Oreste si Electra traiesc, cum Clitemnestra a fost ucisa de Oreste cel urmarit de Erinii. Spre deosebire de Euripide care pune la cale o intreaga strategie de recunoastere, eroii lui Goethe se identifica printr-o simpla numire: "Eu sunt Oreste!" (III, , v. 1452); "Oreste, eu sunt, eu sunt Ifigenia!" (III, , v. 1576). Prin insasi aceasta numire, atat Ifigenia, cat si Oreste cunosc o nastere magica, din numele lor. Faptul este dovedit prin delirul care pune stapanire pe Oreste, imediat ce aude numele surorii lui. O crede o nimfa menita sa-l ademeneasca, sa-l omoare. Pe Erinii le cheama ca martore ale fratricidului. Imediat dupa aceasta insa, Oreste, ca un om nou, curatat de crima, isi revine si vede Eumenidele plecand. Tocmai acest pasaj ridica obiectia lui Schiller: "neincoltit de Furii, nu mai este Oreste. Motivarea starii sale rezulta doar din afect si nu din actiunea simturilor; starea sa apare ca un chin nesfarsit, lipsit de orice sens."1

In momentul in care Pilade ii propune Ifigeniei sa se foloseasca de minciuna si viclenie pentru a-l insela pe Thoas si a fura statuia zeitei din templu, ea isi pierde mult dorita autonomie a constiintei si incepe sa se indoiasca de bunatatea zeilor care o salvasera; se simte ca apartinand din nou nelegiuitului neam al Atrizilor. Isi reaminteste de blestem, de acel sumbru cantec al Parcelor. Dar isi salveaza identitatea prin hotararea de a nu folosi mijloacele reprobabile ale inselaciunii si minciunii:

"... Rau lucru e minciuna!
Ea inima nu ti-o despovareaza
Cum face-o vorba sincera si clara." 2 (IV, , vv. 1876-1878).

Afirmatia Ifigeniei devine o veritabila maxima.

Ifigenia nu concepe sa se salveze prin minciuna, ii dezvaluie lui Thoas complotul. Acestei apologii a adevarului, proclamate de Goethe, i s-a obiectat caracterul ei utopic, prea adesea dezmintit de realitate. Angajata in context social, lupta pentru adevar a dus in istorie la martiraj si nu la victorie. Se recunoaste, in ideile lui Goethe, nobletea unei gandiri increzatoare in forta de actiune a marilor idei morale. Acest patos al adevarului va fi intalnit mai tarziu la Kant care, dezvoltand-si conceptele din Critica ratiunii pure, va justifica in 1798 eseul Despre un asa-zis drept de-a minti din dragoste de oameni, in care minciuna este considerata drept o vina pe care omul o indreapta impotriva propiei sale fiinte. Ifigenia e salvata de superioritatea sufletului ei frumos: "Divinitatea devine insasi [sic, n. n.] sufletul omului, eroina se salveaza prin singura arma pe care o poseda – «crenguta gingasa a rugamintii» si puterea de a rosti adevarul. Viclesugului antic i se opune respingerea violentei, increderea in adevar a unei fapturi modelate dupa complexa personalitate goetheana, nascuta parca «pentru a servi de exemplu universului»." , afirma Elisabeta Munteanu plecand de la o asertiune a lui André Gide.

Puritatea Ifigeniei este, pentru celelalte personaje, un adevarat balsam: transforma un om ursuz si insensibil la durerile omenesti, precum regele Thoas, intr-un suflet intelegator si nobil, linisteste un suflet chinuit de remuscarile patricidului, precum cel al lui Oreste, oferindu-i liniste si echilibru. Aceasta puritate si religiozitate pare a-si avea izvorul in trasaturile unui personaj de tablou, vizualizat de Goethe la Bologna. Tabloul o reprezinta pe Sfanta Agata, inzestrata de pictor cu un caracter feciorelnic, sfant, dar lipsit de raceala sau duritate .

Prin Ifigenia, Goethe aduce un inalt omagiu feminitatii care, prin insasi sensibilitatea ei, pastreaza si cultiva valorile morale si estetice. Aceste virtuti le identifica ratiunea analitica a secolului luminilor, de aici deduce ea consecintele de ordin social si politic. Concluzia este aproape unanima: ceea ce o ridica pe Ifigenia lui Goethe deasupra celei lui Euripide este puritatea morala, nobletea sufletului care numai prin simpla lor esenta reusesc sa formeze si sa ridice omul, dominat de pasiuni crude, si sa-l conduca la indurare si la pretuirea fiintei umane, indiferent de loc, de limba, de credinta. Inaltimea morala a Ifigeniei o face sa inlature inselatoria, minciuna, chiar si atunci cand ele ar duce-o usor la tinta pe care o urmareste.

Pentru Thoas, Ifigenia este fecioara consolatoare care ii da lui respiratia. Ea are totul: e tanara, e frumoasa; el nu are nimic: e batran si a ramas fara familie. Thoas, omul umbrei (un barbar in fapt) o doreste pe Ifigenia, fiica soarelui (o grecoaica). Pentru el, soarele este tulburator: incendiu, uluire, rana oculara, soarele e stralucirea. Lupta dintre umbra si lumina ia forma concreta a unui santaj: daca Ifigenia nu va dori sa-l ia in casatorie, atunci va reintroduce obiceiul sacrificarii strainilor. Thoas doreste in ea pe straina: pe cea care poate converti numele lucrurilor (e preoteasa), pe cea care exploreaza tainele interzise, pe cea care poate strapunge noaptea si il poate converti pe Thoas dintr-un rege de forma – fara regina – intr-un rege adevarat. Thoas este omul alternativei; doua drumuri se deschid in fata lui: a se face iubit sau a se face temut; isi ofera dragostea, dar vrea si o valorizare a dragostei lui. Ifigenia refuza cererea in casatorie pentru ca vrea ca alegerea – intre trecut (patria sa) si viitor (Taurida) – s-o faca in sine si numai pentru sine. Casatoria ar echivala cu o vita nuova in care valorile trecutului ar fi refuzate in bloc: patrie, traditii, eroisme ulterioare; totul ar fi refuzat. Prin casatorie, Thoas vrea sa aboleasca timpul trecut; vrea ca si Ifigenia sa infaptuiasca ruptura. Impotriva trecutului se foloseste de armele trecutului: sacrificiul. Prea mult timp pacea a contestat violenta. Nu numai ca tanara nu realizeaza ruptura, dar, pentru ca Thoas o obliga sa-i dezvaluie secretele (orice casnicie implica o tradare implicita a propiei intimitati), va incerca sa-si creeze un secret nou, de la care Thoas sa fie exclus: si-a regasit fratele si va fugi impreuna cu el.

Thoas insa nu mai are scapare: a fost prins de iubire. Inlantuirea s-a facut pe cale vizuala: vazandu-i si fiindu-i in preajma, s-a indragostit de ea. Mai intai, erosul este dezvaluit incipient sub forma povestirii: un intermediar precum Arkas ii face cunoscuta Ifigeniei dragostea lui Thoas, precum si calitatile lui de viitor sot. Tot Arkas, pentru a o convinge pe Ifigenia sa accepte cererea in casatorie, ii face bilantul binefacerilor si al obligatiilor . Prin eros, Thoas proiecteaza asimilarea, ca atare, a alteritatii (Ifigenia); el vrea sa posede aceasta alteritate ca pe o posibilitate proprie. Pentru a asimila siesi libertatea unui alt, Thoas se identifica total cu propia sa persoana pe care si-o proiecteaza in fata ochilor, persoana care stabileste relatia cu femeia iubita tocmai prin intermediul acestei imagini-oglinda. Sa fii tu insuti un alt este idealul vizat, ideal ce capata forma lui de a fi tu insuti acest alt. Aceasta este primordiala valoare a raporturilor cu ceilalti: persoana iubita sa ma descopere pe mine, din restul lumii, ca obiect. In Thoas, iubirea naste un conflict: libertatea ii este in pericol, protectia personala poate disparea, caci si Ifigenia are propia ei libertate, existenta prin ea insasi si nesupusa libertatii lui. Reinstaurarea motivului sacrificiului este tocmai disperata lui incercare de a-si recupera siguranta si protectia.

Thoas e indragostit, doreste s-o aiba alaturi pe Ifigenia; dar nu se doreste a fi proprietarul unui automatism. Indragostitul ar fi un om singur daca fiinta iubita s-ar afla transformata intr-un automatism. Nu vrea s-o aiba pe fiinta iubita asa cum ar poseda un lucru; vrea sa posede libertatea drept libertate. Isi doreste cercul libertatii ei, adica obtinerea acceptului ei devine un mobil de fiecare clipa. Supunerea, aplicata unei libertati care nu se alege singura pe sine, nu foloseste la nimic; consimtamantul Ifigeniei trebuie sa fie liber exprimat. Pe cand stapanul nu cere de la sclav decat libertatea, indragostitul nu-i cere celui iubit decat libertatea inainte de toate. Thoas daca este sa fie iubit de o femeie, ea trebuie sa-l aleaga pe el, dar in mod liber. El isi doreste sa fie ceea ce in terminologia curenta a iubirii e desemnat prin termenul de cel ales. In concluzie, a dori sa fii iubit inseamna a te situa dincolo de orice sistem de valori, sistem impus de celalalt drept conditie a oricarei valorizari si drept fundament obiectiv al tuturor valorilor .

Cu eseul sau, Despre Racine, Roland Barthes s-a impus ca un nume de marca in cercetarea structuralista. Asa cum indica si numele, structuralismul scoate la iveala, analizandu-le, "structuri". Intelegem prin termenul de "structuri" nu arhitectura interna (planul) unei opere, ci raporturile profunde, comune unor diferite ansamble. Metoda structuralista cauta sa descopere dincolo de aparente o structura ascunsa, comuna care face ca fiecare piesa sa fie doar o varianta a teoriei generale. Vom expune mai intai teza generala si apoi o vom aplica la Ifigenia in Taurida. Dupa interpretarea lui Barthes, "structura" fundamentala a pieselor este un "raport de autoritate" care il inglobeaza pe cel erotic si poate fi exprimat sub forma unei duble ecuatii: A are toata peterea asupra lui B, A il iubeste pe B, care la randul sau nu il iubeste. Raportul de obligativitate devine un bun exemplu al acestei dialectici neputincioase.

Puterea pe care A o exercita asupra lui B are un caracter particular, bazat pe sentimentul specific care uneste personajele: ingratitudinea. Cum recunostinta nu se dovedeste a fi decat otrava, ingratitudinea va capata sensul unei adevarate nasteri. B are fata de A o datorie morala, astfel, daca B ii rezista lui A, va deveni un ingrat. Pentru B, ingratitudinea ia forma unei libertati aproape obligatorii. A va incerca sa-l "agreseze" pe B, folosind mereu aceeasi tehnica: a da pentru a primi mai mult data viitoare. In ceea ce il priveste pe B, aceasta incearca sa reziste "agresiunii". Urmarind schema enuntata de Barthes, putem admite ca A este Thoas, propietarul neconditionat al vietii Ifigeniei (B).

In ceea ce priveste raportul erotic, faptul ca A (Thoas) o iubeste pe B (Ifigenia), care nu il iubeste, este evident. Thoas reprezinta pentru Ifigenia o constrangere, in masura in care in care el o obliga sa faca ceva ce ea nu doreste, adica sa-l iubeasca, sa se casatoreasca cu el. Referindu-ne la Thoas, precipitarea cu care doreste sa se casatoreasca ar putea fi suspectata ca fiind o manevra politica: pentru a-si intari autoritatea regala, are nevoie sa aiba alaturi niste urmasi, in consecinta si o sotie. Constrangerea exercitata de Thoas asupra Ifigeniei ia forma unei presiuni morale, a unui santaj: depinde doar de Ifigenia ca obiceiul sacrificial sa nu fie iar introdus. Dragostea il transforma pe Thoas intr-un calau; victimele lui sunt Oreste si Pilade, precum si Ifigenia – pe ea incearca s-o ucida afectiv. Psihologia lui este specifica unui calau: dorintele devin mai puternice decat argumentele.

Toata infruntarea dintre Ifigenia si Thoas se intemeiaza pe opiniile lor divergente asupra raporturilor dintre oameni, opinii care rasfrang de fapt nivelurile deosebite la care ei se afla. De fapt, dupa Hegel, divergenta dintre cei doi este o confruntare a doua tipuri de interese, tipica pentru antichitatea elina. Confruntarea se datoreste in mare parte imposibilitatii de comunicare dintre cei doi. Dizarmonia se naste din divergenta liniilor de atentie care dialogheaza fara sa se intalneasca in sensuri: Thoas vorbeste de casatorie, de datorie morala, Ifigenia, de dorul de patrie, de familie. De fapt, fiecare dintre cele doua personaje este, cu orice pret, consecvent cu sine. Dar acest pret merge la Thoas pana la oricare strain din jur, pe care e gata sa-l sacrifice pentru a-si impune punctul de vedere, (aceasta e puterea lui), iar la Ifigenia, pana la efortul suprauman de a-si apara propia libertate si integritate. El desfasoara o tipica psihologie de tiran, cu un pozitivism indaratnic si o necredinta fata de propriile juraminte.

Diferit intru totul de Thoas este Oreste, personaj ce poate fi incadrat ca si Ifigenia, intr-o apologie a adevarului. Ajuns in fata Ifigeniei, pe care n-o recunoaste inca drept sora lui, Oreste refuza sa accepte disimularea initiata de Pilade pentru a o induce in eroare pe preoteasa. Intr-un moment in care urmarit de remuscari pentru matricidul comis isi asteapta moartea, Oreste marturiseste:

"Nu pot rabda ca sufletul tau mare
Sa fie inselat. Cu-o tesatura
De fapte mincinoase, un strain
Obisnuit cu viclesugul poate
Pe un alt strain sa-l prinda si sa-l faca
Sa-i cada la picioare. Intre noi
Sa fie numai adevar!" 1 (III, , vv. 1445-1451)

Fata de traditia personificarii scenice a Furiilor ca razbunatoare ale crimei, Goethe transpune chinurile remuscarii in sufletul eroului. Eroul obtine disculparea, abolirea si vindecarea prin punerea in contact cu puritatea surorii sale. Se va trezi dintr-un somn ce il va purifica, somn in care are viziunea impacarii, in infern, a Atrizilor, in randurile carora este acum acceptat si el:

"Cand erau pe pamant, in familia noastra
Domnea omorul, dar iat-acum
Ca neamul cel mai vechi al lui Tantal
Traieste-n pace si-n bucurie
De partea cealalta a noptii." 2 (III, , vv. 1736-1737)

Infernul, adus pentru o clipa pe pamant, este un depozitar de simulacre, urma a ce fusese candva o altoire a trupului cu spiritul. Sufletele nu mai sunt principii vitale, ci umbre, imagini goale, aratari vidate de spirit activ. Ele nu mai reprezinta decat imaginea unei zone in care larma conflictului dintre limite si aspiratii a amutit. Se misca, dar miscarea lor este doar mecanica a contururilor trupesti, miscare moarta, din moment ce viata lor fusese candva animatia rezultata din miscarea telurilor, afectelor si proiectelor. Mortii lui Oreste sunt fumuri si umbre pentru ca si-au pierdut consistenta de termen antagonic, fermitatea somatica opusa spiritului, acum absent. Este vorba de o lume palida si decazuta. Oreste le da "sange" si pe aceasta cale ei sunt readusi pentru o clipa la statutul ontologic pamantean . Un mort, daca ar fi orecare, nu ne-ar preocupa; pe Oreste nu-l preocupa orice mort. Axioma este ca exista morti, dar nu toti ne preocupa; singurii morti de care Oreste e preocupat si cu care ar vrea sa faca pace sunt Atrizii.

Pilade este termenul contrastant (desi nu e o contradictie foarte ferma) pentru punerea in valoare a caracterului lui Oreste. Pilade este cel care il abate pe Oreste de la gandurile negre, aducand discutia la copilarie. Pe cei doi, Oreste si Pilade, ii leaga o dubla relatie: una de rudenie (Pilade este casatorit cu sora lui Oreste, Electra), precum si una de prietenie, prietenie ce dureaza inca din copilarie, cand Oreste a fost crescut de Strophius, tatal lui Pilade. Marturisirile celor doi privind prietenia care ii leaga seamana cu niste declaratii de dragoste:

"Oreste:
(...)
si cand tu, vesel si placut tovaras,
Asemeni unui fluture ce zboara
Cu-aripi pestrite in imprejurul unei
intunecate flori, in orice clipa
Zburdai in preajma mea si ma-ndemnai
Spre-o viata noua si imi strecurai
Domol in suflet voiosia ta,
Facandu-ma sa-mi uit nenorocirea
si-alaturea de tine sa traiesc
Din plin entuziasmul tineretii.
Pilade:
Abia din ziua-n care mi-ai fost drag
Am inceput sa stiu ce-i viata." 1 (II, , vv. 874-885)

Cat de diferiti sunt cei doi prieteni este un fapt ce poate fi remarcat luandu-se in considerare conceptiile lor opuse privind lumea, viata. Dupa Pilade, trasaturile ce trebuie sa domine un tanar sunt dorinta de glorie si de a-si egala stramosii. Dimpotriva, Oreste crede ca un tanar este condus in viata de dorinta de a-si apara tara, familia si de a lupta contra dusmanilor. Pilade este personajul care crede ca omul isi ajusteaza faptele, ca

" ispasindu-si vina, el slujeste
si zeilor, si lumii, si ajunge
La mare cinste." 2 (II, , vv. 1002-1004)

Daca Oreste apreciaza vitejia si dreptatea, Pilade apreciaza viclesugul, prin urmare pe Odiseu. Nu intamplator el este cel care va discuta cu preoteasa insirandu-i numai minciuni, nu intamplator el o sfatuieste pe Ifigenia sa minta, ca planul sa functioneze. Pilade o determina pe Ifigenia sa actioneze, adica sa-si modifice imaginea lumii ei, sa dispuna de anumite mijloace in vederea atingerii unui scop (evadarea lor), sa produca un complex instrumental organizat ca atare printr-o serie de masinatiuni si legaturicare sa aduca la modificarea conducatoare spre rezultatul prevazut. Dar, in final, Ifigenia se scutura de masinatiuni si apeleaza la adevar.

In final, cand o lupta armata intre Oreste si Thoas devine inevitabila, cauza fiind furtul statuii, Goethe imbogateste continutul tematic al dramei printr-o noua interpretare, data de Oreste poruncii oracolului de la Delfi si care de fapt aduce rezolvarea finala a conflictului: nu pe sora lui Apollo, adica statuia Dianei, i s-a cerut s-o readuca in patrie, ci pe propria-i sora, pe Ifigenia. Daca oracolul i-a cerut s-o repatrieze pe Ifigenia, intreaga actiune privind complotul pentru sustragerea statuii Dianei isi pierde functionalitatea avuta in legenda lui Euripide. Diana poate astfel sa ramana in Taurida, pentru ca acolo domneste umanitatea. Thoas si poporul acestuia nu mai sunt conceputi ca in traditia elenista drept barbari care pot fi dispretuiti si inselati, ci ca oameni compatibili si egali cu grecii. Ca si acestia, ei isi pot controla pornirile impulsive si pot accepta evidenta convingatoare a faptelor si argumentelor. Legat prin promisiunea facuta, dar convins si de pledoaria pentru comprehensiune umana a Ifigeniei,regele nu poate decat sa-si dea consimtamantul pentru plecarea, in pace si prietenie, a Ifigeniei, a lui Oreste si a insotitorilor acestora. Goethe nu realizeaza deznodamantul piesei apeland la ajutorul unei zeite si a unei masinatiuni (Euripide folosise procedeul deus ex machina), metamorfoza ce putea parea acceptabila in vremea lui Euripide, dar devenita absurda si destul de incredibila in timpul lui Goethe.

Ifigenia in Taurida, desi pare, cel putin prin titlu, o tragedie dupa model antic, este in realitate o creatie specifica neoumanismului german, careia, in ciuda prezentei demonismului goethean, ii lipseste totusi o viziune tragica asupra existentei. Realitatea sociala, statutul existential, natura biologica, ereditatea, complexele sunt prezente, ca obstacole, dar in acest caz tragicul devine transpus in domeniul social, ontologic, biologic sau psihopatologic. si totusi, complexele psihanalitice nu isi pot asocia si o functie de necesitate tragica. Personajele dramatice sunt purtatoare ale unor complexe, sunt individualitati stapanite de instincte, dar nu sunt in nici un caz purtatoare ale unei functii de valoare. Manifestarea lumii inconstientului, instinctele erotice, de agresiune, complexele psihopatologice devin incompatibile cu categoria estetica a tragicului.

Aceeasi absenta a tragicului in sensul de vina tragica (inexistenta la Goethe, precum inexistente sunt si raspunderea si libertatea), este semnalata si de Constantin Noica in capitolul "Absenta tragicului" al lucrarii Despartirea de Goethe. La Goethe, vina este echivalenta cu natura, cu constiinta, considera Gundolf: "Orice tragic a fost resimtit de Goethe drept maladivitate, nu drept incalcare a legii." 1 Ifigenia devine astfel, in viziunea lui Noica "o carte a vindecarii si armoniei: Oreste se face bine, regele barbar Thoas devine echitabil, iar Ifigenia se intoarce acasa" . Antichitatea lui Goethe este senina, rafaelica, cea a lui Euripide este, pentru exeget, doar un album de fotografii. Prin neacceptarea, de catre autor, a rupturii tragice, eroul goethean devine fiinta tragica prin ceea ce i se intampla, prin fulgerul ce il loveste. El este tragic in mod structural, prin lege launtrica. Asa cum afirma Spranger, in el tragicul tace. Desi analizeaza teoretic tragicul, a carui natura o descopera in despartirea de lume si de stare in care te-ai obisnuit sa traiesti, Goethe nu se considera totusi un autor tragic: "Nu sunt nascut pentru a fi autor tragic, intrucat firea mea e prea impaciuitoare" (catre Zelter, la 31 X 1831) . Motivul pentru care Goethe n-a scris tragedii este lipsa constiintei tragice. De altfel, ideea tragica a destinului, asa cum aparea ea in viziunea grecilor, nu era pentru el decat o "afectiune", un fel de toga iesita din uz .

Mitul nu este o structura inchisa. In functie de fizionomia, idealurile unei epoci, el se poate schimba, capatand semnificatii diferite de cele primordiale. Goethe preia din mitul lui Euripide motivul literar al Ifigeniei, dar impune semnificatii, modificari determinate de propria-i conceptie si personalitate. Piesa lui Goethe este o forma de exprimare originala a spiritului epocii, in care elementele disparute apar cristalizate intr-o sinteza noua. Desi nu e o opera individuala in care determinarea sociologica sa fie evidenta, se poate totusi admite ca Ifigenia lui Goethe a suferit conditionari ale stadiului evolutiei culturale si politice a mediului social. Societatea, cu variatele ei forme de manifestare colectiva, i-a oferit lui Goethe un vast camp de analiza si reprezentare .

In mod evident, opera lui Goethe nu este o simpla imitatie. Goethe, artistul care isi gaseste echilibrul in opera realizata, sau tipul demoniac echilibrat (Liviu Rusu stabileste trei tipuri artistice: tipul simpatetic – Lamartine, Rafael – ce exprima o atitudine de intelegere si acord cu lumea inconjuratoare, tipul demoniac echilibrat – Goethe, Bach – si tipul demoniac anarhic – Ch. Baudelaire, Bethoveen – la care agitatia puternica a universului se reflecta in opera sa analitica si tulburatoare), a imprumutat din mediul social sentimentele, aspiratiile epocii, pe care le-a tradus concret in opera de arta . El devine elementul centralizator al unei dispozitii de epoca: "Arta sfarseste intotdeauna prin a contribui la avansarea sau la retrogadarea societatii in care se manifesta. O atitudine izolatoare, indiferenta fata de tendintele sociale ale epocii nu e posibila. Astfel, opera de arta devine un mijloc prin care societatea se transforma singura"

---

Tag-uri: referat, literatura, poet, manuscris, clasicismul

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 12 December '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---