Conflictul militar cu Roma, în conducerea căruia Orodes al II-lea a jucat un rol important, a avut două etape. In prima, desafaşurata in primăvara anului 53 î.e.n., calareţii lui Surena s-au rezumat la hărţuirea legionarilor lui Crassus, retrăgandu-se in faţa lor spre etepele din nordul Misopotamiei. Tactica lui Crassus a fost bună: nu s-a lăsat antrenat în luptele de hăituiala, strategia sa a fost catastrofală: s-a lăsat atras în regiunea amintită.

Ajuns langă Carrhae (oraşul Haran din Turcia, pe Balic, afluent al Eufratului intr-o zonă deluroasă), Crassus se afla aproape în stăpanirea acestui important nod al drumurilor caravaniere ce legau Armenia de Liban şi Palestina. în acel moment, este vorba de fi mai 53 î.e.n., asupra oştirii romane se abătu un trăznet: călărimea partă.

Etapa a doua a războiului se consumă în acea zi. Formate aproape în exclusivitate din pedestraşi, temuţii pedestraşi romani, legiunile lui Crassus (aproape 45 000 de luptători) păreau superioare oştirii parte, formate aproape exclusiv din călăreţi (10 000 călăreţi grei, înzăuaţi, 30 000 călăreţi-arcaşi uşori). După ce separă avangarda romană de grosul oştirii şi o zdrobi, Surena îşi întoarce călăreţii contra taberei de luptă a lui Crassus. Deloc înspăimantate de celebra ordine de bătaie a legionarilor, escadroanele parte, aruncate şi retrase succesiv, cu o genială alternare a cavaleriei grele cu cea uşoară, combinand armele grele cu valul de săgeţi, reuşiră să clatine randurile romanilor.

Aprovizionarea continuă şi rapidă cu săgeţi (trenul regimentar part, la caţiva paşi de linia de regrupare a călărimii, dispunea, pentru fiecare cinci călăreţi, de cate o cămilă încărcată cu săgeţi), timp în care călărimea grea deschidea răni adinei în formaţia legiunilor lui Crassus, n-a permis luptătorilor romani nici un moment de răgaz. Ceea ce romanilor le părea la început o victorie relativ comodă şi răsunătoare deveni cel mai amar dezastru al Romei de după Hannibal: 20 000 de legionari morţi la Carrhae, alţi 10000 luaţi în sclavie, iar restul, în fuga dezordonată spre vest, măcinat de eseadroane parte de urmărire.

Capul lui Crassus, acvilele şi insignele legiunilor sunt trimise in Capitală, unde Orodes al II-lea le foloseşte ca recuzită pentru spectacolul triumfal. Siria romană, supusă şarjelor călăreţilor lui Surena, rezistă în spatele zidurilor cetăţilor sale, administrandu-i, în 51 î.e.n., o înfrîngere zdrobitoare, datorată, probabil, şi privării generalului part, de către Orodes al II-lea, de contingente de împrospătare. Faima lui Surena începu să-l neliniştească pe suveran, care-şi suprimă generalul şi-l înlocui cu un altul, de asemenea strălucit, Pacorus, care prezenta aparent mai multă siguranţă pentru domnia lui Orodes al II-lea: îi era fiu.

Raidurile călărimii lui Pacorus în Siria romană şi Asia Mică dezorganizară iniţial (41 î.e.n.) sistemul militar roman din Orient. Dar, eliberaţi de stavilele ridicate de republicani în calea celui de-al doilea triumvirat, romanii, sub îndrumarea unuia dintrei excepţionalii oameni de arme ai Romei (oastea romană a fost comandată de un locţiitor al lui Antonius, Bassus), zdrobesc, în 38 î.e.n., oştirea lui Pacorus. Discreditat, Orodes al II-lea este lăsat de aristocraţia partă, grav marcată de uciderea lui Surena, să piară, în 37 î.e.n., sub mana unui fiu al său (acesta îşi elimină imediat fraţii), care devine rege al statului part sub numele de Phraates al IV-lea (37 î.e.n.-2 e.n.).

Energic şi abil, profitand de grija sporită pe care Antonius începuse s-o ducă Cleopatrei, Phraates al IV-lea taie spatele trupelor romane din Orient (34 î.e.n.), respinge legiunile lui Antonius din faţa Ecbatanei si-i sileşte pe romani să se mulţumească cu păstrarea Armeniei. Aceste succese ale părţilor uşurează înţelegerea cu Roma, Phraates al IV-lea înapoiază acvilele capturate la Carrhae, primeşte de soţie o italică (Tea Musa), încheie o pace avantajoasă cu Roma şi amană declinul puterii părţilor care începuse a se arăta din vremea domniei lui Orodes al II-lea.

Graniţa romano-partă este stabilită pe Eufrat (20 î.e.n.). După moartea sa, însă, slabii săi urmaşi nu mai pot stăpani aristocraţia partă, din ce în ce mai autoritară în chestiunile dinastice şi statul part cedează în secolele I-II e.n., treptat, teritoriile apusene Romei. În 114-117 e.n., statul part suferă cea mai grea înfrangero, Traian reuşind să treacă cu legiunile sale peste întreaga Mesopotamio, pe care o alătură Imperiului roman; era pentru prima dată că ltoma depăşea graniţa Eufratului. O temporară întărire a părţilor este consemnată sub Volosges al III lea (147 - 191 e.n.) care, însă, pierde, în faţa contraofensivei romane a împăratului Lucius Verus, Armenia şi Osroene (în nord-vestul Mesopotamioi, in jurul Edessci), apoi, în 199, Babilonul.

Urmasul lui Phrates al IV-lea, din casatoria cu Tea Musa, Phraates al V-lea, a domnit numai doi ani 2-4 e.n., fiind rasturnat pentru politica filoromana de Orodes al III-lea. Amestecul roman in treburile Arsacizilor devine mai accentuat după domnia lui Artabanos al III-lea (11-38 e.n.).

În est, presiunea kuşanilor duce la pierderea Iranului răsăritean. împinşi din vest de Roma şi din est de kuşani, părţii nu mai reuşesc să facă faţă mişcării de redeşteptare a conştiinţei de neam a medoperşilor şi sunt definitiv alungaţi din Persia de răscoala condusă de Sasanizi, în anul 224. în ciuda îndelungatei lor stăpaniri în Persia şi a apartenenţei la marele grup al iranienilor, părţii au fost consideraţi străini cu obiceiuri barbare de către perşi. Păstrand caracteristici de nomazi, părţii nu au creat o cultură materială şi spirituală proprie, ci au promovat un amestec datorat importului din lumea greacă, budistă şi ebraică, care nu a lăsat urme de menţionat.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 10 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---