„Fără Mioriţa noi n-am fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi. lipsit această dimensiune fundamentală. Mioriţa este şcoala tristeţii naţionale. Matricea. Matca. Regina.

Mioriţa este cântecul de pierdere. Cine pierde aşa cum pierde ciobanul Mioriţei este înstăpânit în sufletul pământului, pentru că noi toţi ne-am născut pe pământ. Pentru că pământul este carnea strămoşilor noştri şi carnea strămoşilor pomilor. Aşa este: pom şi om. Im limba noastră, diferenţa dintre pom şi om este diferenţa dintre o consoană şi o vocală... "

Nichita Stănescu

Una dintre cele mai frumoase creaţii populare este Mioriţa, exprimând preocuparea de veacuri a popo rului nostru, păstoritul. Despre acesta capodoperă, Mihail Sado-veanu afirma: ,Jn toată structura ei, această baladă unică este aşa de artistică, plină de simţire, aşa de înaltă pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a poporului nostru".
Ca dovadă a răspândirii sale, trebuie să arătăm că Mioriţa a circulat în peste o mie de variante dar, dintre toate, mai cunoscută este cea culeasă de Alecu Russo şi publicată de Vasile Alecsandri. Valoarea artistică a Mioriţei se bazează pe două figuri de stil determinante: personificarea şi alegoria. Personificarea este procedeul artistic prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor animale, păsări ori plante, iar în Mioriţa aceasta este acordată oiţei năzdrăvane, care vorbeşte cu stăpânul său şi-l sfătuieşte cum să se apere de complotul celor doi ciobănaşi.

Al doilea procedeu stilistic este alegoria, adică folosirea unor comparaţii, metafore şi personificări care, împreună, exprimă, într-o formă figurată, idei şi atitudini noi, respectiv, în Mioriţa moartea ne este înfăţişată ca o nuntă cosmică.
Acţiunea are loc în timpul transhumantei, al deplasării turmelor de oi de la munte spre câmpie. Începutul baladei ne descrie cu o mare fineţe artistică locul unde se desfăşoară întâmplările: "Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai". Acolo se întâlnesc cei trei ciobănaşi: „Unu-i Moldovean, / Unu-i Ungurean /Şi unu-i Vrâncean".

Baciul ungurean nu este însă de origine maghiară, ci un român din Transilvania, aşa cum le zicea celor care făceau parte din Imperiul Austro-Ungar. El se sfătuieşte cu cel vrâncean să-l omoare pe cel moldovean, „Că-i mai ortoman / Ş-are oi mai multe, / Mândre şi cornute, / Şi cai învăţaţi / Şi câini mai bărbaţi". Conflictul este, deci, de natură economică. De înţelegerea celor doi află Mioriţa năzdrăvană, care-l îndeamnă pe stăpânul ei să-şi cheme oile şi câinii la sfat, deoarece asupra capului său apasă o mare primejdie: „Drăguţule bace, /Dă-ţi oile-ncoace /La negru zăvoi, / Că-i iarbă de noi / Şi umbră de voi. / Stăpâne, stăpâne, / Iţi cheamă şi-un câne, / Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc, / Că l-apus de soare / Vreau să mi-te-omoare /Baciul Ungurean /Şi cu cel Vrâncean".

Ciobănaşul nu se arată însă prea speriat de soarta tragică ce i se pregăteşte, socotind-o ca un dat al destinului şi încearcă să-şi facă un testament moral. El o roagă pe Mioriţa să fie îngropat în locurile care i-au fost dragi, în vecinătatea stânii: "În câmp de mohor, /Să spui lui Vrâncean /Şi lui Ungurean / Ca să mă îngroape /Aici pe-aproape /In strunga de oi, / Să fiu tot cu voi, /In dosul stânii, /Să-mi aud cânii".
Dragostea pentru frumos a ciobanului şi pentru instrumentele sale muzicale tradiţionale nu se dezminte nici măcar în ultimele clipe ale vieţii, el dorind să i se pună la cap trei fluierase, prin care să bată vântul şi să-i cânte un bocet: "Asta să le spui, /Iar la cap să-mi pui /Fluieraş de fag, / Mult zice cu drag! / Fluieraş de os, / Mult zice duios! / Fluieraş de soc, / Mult zice cu foc!" Auzind cântecul acestor
instrumente, „Ş-oile s-or strânge / Pe mine m-or plânge / Cu lacrimi de sânge."

Pentru a le potoli durerea, baciul moldovean îi sugerează Mioriţei să le spună că s-a însurat c-o fată de crai şi a avut o nuntă ca-n poveşti, la care a luat parte natura personificată: „Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa, / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi, /Preoţi munţii mari, /Paseri, lăutari, /Păsărele mii / Şi stele făclii."
Aşezarea omului în centrul universului este frecvent întâlnită în folclor, dar şi în unele poezii culte, ca Mai am un singur dor, de Mihai Eminescu ori Vara, de George Coşbuc, unde natura este evocată ca leagăn al trecerii omului spre universul etern.
Nunta împărătească ar fi la fel ca-n basme, dar „La nunta mea /A căzut o stea"...

Frumoasa alegorie prin care moartea este prezentată ca o nuntă continuă cu această credinţă populară că, la căderea unei stele, moare un om. Dacă Mioriţa va zări însă o „Măicuţă bătrână/Cu brâul de lână, /Din ochi lăcrimând, /Pe campi alergând, /Pe toţi întrebând'' de el, să-i spună despre aceeaşi frumoasă alegorie a nunţii lui cu fata de crai, dar să omită amănuntul despre căderea stelei, deoarece mama şi-ar fi dat seama că, de fapt, fiul său a murit. Din cuvintele ei, aflăm prima dată şi despre trăsăturile fizice ale ciobănaşului: „Mândru ciobănel, / Tras printr-un inel, /Feţişoara lui, / Spuma laptelui; /Mustăcioara lui,/Pana corbului; /Ochişorii lui, /Mura câmpului", chipul său asemănându-se cu cel al unui Făt-Frumos prototip, de aceea nu trebuie să ne mire nepotrivirea dintre culoarea părului şi cea a mustăţii - aici fiind un caz de sincretism: luarea automată a unor formule consacrate şi alăturarea lor.

In desfăşurarea acţiunii acestei balade, întâlnim următoarele motive de bază: motivul transhumantei, motivul complotului, motivul Mioarei năzdrăvane, motivul testamentului, motivul alegoriei moarte-nuntă şi motivul măicuţei bătrâne.
Nu ştim dacă această moarte a avut loc sau nu, dar, acolo unde sfârşeşte Mioriţa-, începe Baltagul, lui Mihail Sadoveanu, din care aflăm cum Nichifor Lipan a fost ucis de însoţitorii săi, iar Vitoria îi descoperă pe făptaşi şi-i pedepseşte, cu ajutorul fiului ei Gheorghiţă. Ea este varianta mai tânără a „măicuţei bătrâne" şi nu mai plânge neputincioasă, ci îşi amplifică lacrimile în mânia răzbunării. Iată cât de frumoasă poate fi colaborarea dintre poetul anonim şi scriitorul cult.

Literatura română rămâne astfel un izvor pururea viu, pornind de la folclor, continuând cu Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu şi până în zilele noastre, la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.

---

Tag-uri: nichita stanescu, balada

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---