Istoria omului se confunda cu istoria cuvintelor, asa cum soarele se confunda cu cerul atat in rasarit cat si in apus...

Asemanand omul cu soarele, cuvantul ramane un fundal primitor, ce astepta a doua contopire cu omul, intr-un ultim apus. Atunci istoria omului se va confunda iarasi cu istoria cuvintelor, dar nu pentru rasarit, nu pentru geneza amandurora, ci pentru un apus...

Las ca raspuns la intrebarea "Cine?" versuri din orele de matematica...


Poezie pentru oameni


Sunt fulgii care zboară-n cerul
Deja atins de noaptea iernii,
Sunt bucuriile ce dorul,
Le dă iar prada invierii...

Sunt zâmbete pe chipul mamei,
Surâs pe chipul celor dragi,
Sunt un alt suflet care vamei
I-ar pune viaţa rămăşag.

Un alt caiet cu pagini albe,
O altă foaie de cu vinte...
O altă fire: dură, moale
Ce spre văzduh o mână-ntinde...

Sunt al nebunului gând bun,
Picioarele ce n-au mai mers
Şi gândurile de acum,
Pe care nu le mai gândesc.

Sunt glasul celor de aproape
Şi sentimentul prieteniei;
Sunt ochii celor ce prin pleoape,
Ascund o teamă... a veciei.

Doar un izvor de fericire,
Pâraie de tristeţe pline,
Un dulce simţ de împlinire,
O altă vreme care vine...

Sunt vocea care nu mai tace
A celei care nu-mi dă pace...
Sunt tot ce nu îmi e pe plac...
Sunt tot ce ştiu şi tot ce fac.

Sunt sunetele rătăcite
În astă limbă... de pământ
Iar după zilele trăite,
M-ascund, de teamă... in mormânt.

Mă mai întreb oare ce sunt?

---

Tag-uri: poezie, istorie, cuvinte

---

Categorie: Filozofie  - ( Filozofie - Archiva)

Data Adaugarii: 14 July '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---