Hei, Tu! Da, tu cel de acolo, cel care paseste apasat pe treptele ce urca.
De ce nu raspunzi? Intoarce-te si priveste-ma macar pentru o clipa, ridica-ti privirea dinspre pasi si raspunde-mi!


Nu pot… nu pot! Imi este teama, daca privesc inapoi ametesc, mi se intuneca privirea si cad; eu trebui sa merg doar inainte! Imi pare rau, dar nu te supara, vorbim cand ajung sus, din varf nu o sa imi mai fie frica de cadere.

Hei, stai! Eu vreau sa iti vorbesc acum, dureaza prea mult sa ajungi in varf; macar asteapta-ma, nu mai am mult si te ajung. Stai! Sa vezi ca o sa ne inaltam mai usor impreuna, o sa ne tinem de mana si o ne sprijinim, cand unul din noi oboseste celalalt il ajuta.

Nu pot pierde vremea, e tarziu deja, poate chiar prea tarziu…dar totusi voi continua.

Nu e prea tarziu, niciodata nu e. Uite, esti la jumatate , stai macar acolo putin sa te odihnesti, intre timp eu o sa alerg pentru a te ajunge din urma.

Daca ma opresc acum nu voi mai putea continua, daca ma asez nu o sa ma mai pot ridica si daca te astept s-ar putea sa ma depasesti…dar te voi astepta la capatul treptelor, o sa ne cunoastem acolo. Gata, nu mai vreau sa vorbesc, nu vreau sa imi consum si putina putere pe care o mai am.

Nu te gandi ca esti epuizat ci cauta motive sa folosesti si ultima picatura de forta. Eu nu am obosit, ma gandesc mereu ca fiecare pas facut este, de fapt, unul in minus din cei ce urmeaza sa ii fac; fiecare treapta ma inalta cu doua fata de cealalta. Uite, eu pot privi inapoi, nu imi este teama, vad cat am urcat si asta imi da putere. Iata ce priveliste minunata ramane in urma noastra, parca as vrea sa mai stau, sa mai admir…dar totusi voi continua; stii, de fapt eu m-as aseza, dar daca ai sta si tu cu mine…singur nu are acelasi farmec.

Nu pot, ma grabesc. Mi-am dat seama ca trebuie sa o fac. Uita-te la tine! Esti abia la inceputul treptelor si deja vrei sa te opresti, vrei sa mai admiri ce a ramas jos. Ce ironie! Si eu mi-am dorit acelasi lucru la inceput, mi-am zis ca e destul timp, ce rost ar avea sa ma grabesc; si eu am privit inapoi si nu mi-a fost teama, si eu am crezut ca va fi mai usor de ajuns in varf daca ma voi odihni, dar cu cat am urcat cu atat dorinta, de a se termina mai repede, a crescut! Si, incercand sa ma asez , am simtit ca treptele sunt reci, de gheata, de sticla; si totusi parca ma sufocam, ardeam si ma cufundam in ele, parca le distrugeam…apoi, mi-am dat seama ca nu e bine sa stau asezat si m-am ridicat, cu dorinta de nu ma mai opri deloc pana sus. Intelegi acum?

Inteleg, de la inceput am inteles, dar am crezut in faptul ca te voi convinge. Stii, eram foarte convingator candva, dar acum…acum am impresia ca ceva s-a intamplat, ca ceva s-a schimbat si de aceea imi este mai greu sa…

Nu ai impresia, chiar s-a intamplat, chiar s-a schimbat si nu doar ceva ci totul. Nu iti dai seama acum, dar curand o sa simti; cu cat urci vei intelege mai bine. Vei vedea ca esti din ce in ce mai usor, mai departe, mai intreg. Faptul ca puterea ta de convingere nu mai are efect…pfff imi vine sa rad…este nimic! intelegi? Nimic in fata tuturor lucrurilor pe care le vei face fara sa creezi vreun efect. Incearca sa vorbesti, sa tipi, sa urli la toti cei de jos si vei vedea ca nu se mai intampla nimic acum, esti absolut invizibil pentru ei. Crede-ma si eu am incercat, mi-am zis, la inceput, ca sunt eu de vina, ca nu stiu sa ma fac auzit, apoi ca, poate, nu au timp pentru a-mi raspunde. Am strigat din tot suflul meu si degeaba…astfel, am renuntat, am renuntat sa ma cred ca voi reusi. Acum doar tu m poti auzi, doar tu ma vezi si incerc sa imi explic de ce?! Sunt de mult timp pe trepte, indeajuns de mult pentru ca cineva din cei ce le-au pasit sa ma observe… si totusi nimeni nu a facut-o, nimeni nu mi-a adresat o vorba, de ce? de ce tocmai tu, un necunoscut aflat la inceput, ma observi, ma intrebi si chiar ma rogi?

Si schimbarea…?
Schimbarea e in tine, schimbarea o simti numai tu cu adevarat.
Da, dar si ceilalti…

Ceilalti? Care ceilalti? Nu mai existi pentru ceilalti, ce nu intelegi? Si ei vor vedea schimbarea, dar nu o vor trai, ei raman doar cu vazutul, vad si trec mai departe, e cel mai usor pentru ei sa treaca mai departe. In schimb tu…vei cauta mult timp ceva de care sa te prinzi, sa te sprijini in urcarea treptelor. Si ei, ceilalti, nu vor mai fi acolo pentru tine! Asta e schimbarea!

Tu ai trait schimbarea si totusi reusesti sa urci fara niciun sprijin, urci foarte repede chiar. Ce faci ca sa inaintezi asa usor?

Nu fac nimic, tocmai asta e, nimic. Tu urci mai greu pentru ca te gandesti la ceea ce a ramas in urma ta, pentru ca ai fi vrut s mai ramai, macar pentru a privi. Inaintezi lent pentru ca nu esti insetat inca, pentru ca nu esti indiferent… inca! Vei vedea, cu cat urci cu atat insetei si tot odata vei ramane indiferent la ce este in spatele tau, asta te va face sa pasesti mai usor si mai increzator. Gandul pasirii ultimei trepte si dorinta de a ajunge la aceasta te va impinge din ce in ce mai puternic de la spate.

Dar si eu imi doresc sa se termine treptele.

Spui ca iti doresti, si poate ca asa este, insa ce te face sa crezi ca acea ultima treapta chiar exista? De unde stii tu ca acest varf nu s-a nascut tocmai din dorinta noastra de a exista si de a ajunge la el? Poti sti tu daca aceste trepte chiar au un sfarsit? Poate ca nici macar…

Poate ca nici macar nu duc undeva, dar lasa asta.Eu as vrea altceva sa stiu, sa spunem ca exista acest varf si ca vom ajunge la el candva, insa ce vom face dupa? Ne vom potoli setea? Si apoi?

Apoi? Nici daca exista "apoi" nu stiu, dar daca exista, atunci…probabil apoi vom dori sa coboram.

Autor : Vancea Catalin

---

Tag-uri: filozofie, etape, evolutie

---

Categorie: Filozofie  - ( Filozofie - Archiva)

Data Adaugarii: 04 December '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---