In ceea ce priveşte evoluţia dramaturgiei repetă şi ea coordonatele evoluţiei prozei şi poeziei postbelice. S-aii remarcat în timp creaţiile dramaturgilor Horia Lovinescu (Citadela sfărâmată, Surorile Boga); Alexandru Chirilescu (Michelangelo), Lucian Blaga (Avram lancu, Anton Pann); Aurel Baranga (Mielul turbat, Opinia publică); Theodor Maziliu, Ion Băieşu.

Atrage atenţia creaţia dramatică inspirată din mitologia autohtonă şi universală reprezentată de Valeriu Anania (Mioriţa, Greul pământului); Horia Lovinescu (Moartea unui artist); Marin Sorescu (Iarna, Paraclisierul, Matca).

In ceea ce priveşte dramaturgia de evocare a trecutului cu accente etice menţionăm pe D. R. Popescu cu piesele sale care deg ajă o atmosferă sumbră: Piticul în grădina de vară, Aceşti îngeri trişti, Pisica în noaptea Anului Nou.


HORIA LOVINESCU (1917 - 1983)

OPERA: Lumina de la Ulmi (1953); Citadela sfărâmată (1955); Oaspetele din faptul serii (1955); Hanul de la răscruce (1957); Surorile Boga (1959); Revedere (1962); Teatru (1963); Adolescentul (1965); Moartea unui artist (1965); Petru Rareş (1967); Şi eu am fost în Arcadia (1971); Teatru I-II (1973); Ultima cursă (1976).

"Cea mai realizată dintre parabolele lui Horia Lovinescu rămâne deocamdată Moartea unui artist (1963), eseu dramatic dezbătând problema justificării artei, care trebuie să fie după el sincronizată cu timpul social care o include.

Opoziţia între arta individuală şi arta ca expresie a colectivităţii este oferită prin cuplul de sculptori Manole şi Vlad Crudu, tatăl şi fiul; primul, venit de la Paris bolnav si cu presentimentul morţii, consolidat şi de un complex erotic prilejuit de o foarte tânără Cristina, reprezintă un fel de spirit renascentist â rebours, al cărui negativism va fi însă înfrânt la confruntarea cu un optimism constructiv.

Piesa este impregnată de simboluri folclorice. Manole Crudu face parte din aceeşi familie de personaje cu Matei Dragomirescu şi Manole din Omul care şi-a pierdut omenia, diferenţa dintre ei constând mai mult în situaţiile diferite în care sunt introduşi decât de modul de problematizare.

Mai toate piesele alegorice şi de dezbatere sunt uneori dialoguri statice, ca în colocviile antice; confruntarea de idei este aridă. Observaţia, în piesele sociale, nu depăşeşte nici ea categorialul teatrului dramatic şi al problemelor cheie. Livrescul este prezent în limbaj, de cele mai multe ori abstractizat în sensul cerut de demonstraţie."
Marian Popa


TEODOR MAZILU (1930 - 1980)

OPERA: Bariera (1955); Insectar de buzunar (1956); Galeria palavragiilor (1957); Proştii sub clar de lună; O plimbare cu barca (1964); Vara pe verandă (1966); Tandreţe şi abjecţie (1968); Proză satirică; Treziţi-vă în fiecare dimineaţă (1969); Don Juan moare ca toţi ceilalţi (1970); Aceste zile şi aceste nopţi; Cântece de alchimist; Ipocrizia disperării; Pălăria de pe noptieră; Pâinea la loc fix (1972); Este corida o luptă cu motivaţie?; înmormântarea pe teren accidentat (1973); într-o casă străină; Iubiri contemporane; O singură noapte eternă (1975); Elegie Ia pomana poetului (1976); Frumos e în septembrie la Veneţia; Doamna Voltaire (1979); Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980); Mobilă şi durere. Comedie în trei părţi (1981); Soarele şi ambiţia (1983); Aceşti nebuni făţarnici (1987).

"Il interesează de obicei opoziţia dintre morale şi mentalităţi diferite, ambiguităţi de comportament şi gândire ale unor indivizi la care, incapabili de a se alinia noului sau de a i se împotrivi făţiş, poziţiile morale diferite coexistă, creând echivocul esenţial şi simultan, situaţia comică. Degradarea insesizabilă a fondului sufletesc până la transformarea lui într-o formă are drept efect vizat stereotipia actelor în existenţa familială şi socială. Moralist în sens clasic, sceptic până la indiferenţă şi glacialitate, folosind procedeul «fiziologiei» literare, Teodor Mazilu creează personaje care sunt de fapt simboluri pure ale unor vicii moderne, dar universale." Marian Popa


ION BAIEÅžU (1933 - 1991)

OPERA: Necazuri şi bucurii (1956); Cei din urmă (1959); Noaptea de dragoste; Oameni cu simţul umorului (1964); Iubirea e un lucru foarte mare (1967); Vinovatul (1968); Teatru (Dresoare de fantome, în căutarea sensului pierdut, Iertarea) ; Umor (Schiţe umoristice, povestiri umoristice, foiletoane umoristice, proverbe umoristice, romane umoristice şi alte chestii umoristice); Preotul comunal (1970); Fotbalul-joc de bărbaţi; Pompierul şi opera (1971); Nepotrivire de caracter; Vaccin contra lenei (1972); în iarba albastra; Nunta codrului (1973);

Cine sapă groapa altuia (1974); Sufereau împreună; Navetiştii; Detectivul comunal; Chiţimia (1975); Fiul satului (1977); în căutarea sensului pierdut (1979); Dragoste bolnavă (1980); Umorul la domiciliu; Dragoste la prima vedere; Tămăduitorul (1981): Boul si viţeii (1982); Baladă (1985):
"Intr-un gen în care s-au încercat mulţi şi unde, de un secol, străluceşte modelul mare al lui I. L. Caragiale, Ion Băieşu are toate însuşirile necesare pentru a reuşi: fantezie comică, pasiune de moralist, capacitate de a trăi pe mai multe registre afective, simţ al oralităţii. Şi, mai ales, acea uşurinţă de a inventa subiecte simple din observarea vieţii comune. Omul însuşi este interesant şi prin hazul şi inteligenţa lui colorată şi-a câştigat multe simpatii în viaţa publică (...).

Tendinţa lui Ion Băieşu este să privească umanitatea prin viciile' ei mărunte. Faptul se vede mai bine în Boul şi viţeii şi Gărgăriţa. Cea dintâi este o traducere în limbaj realist şi în situaţii contemporane a cunoscutei fabule despre ingratitudinea copiilor parveniţi faţă de părinţii simpli şi oneşti. Un bătrân ţăran îşi anunţă printr-o scrisoare fiii. fixaţi ia oraş, că vine să-i vadă. Fiii intră în panică, soţiile lor se ceartă lamentabil, nimeni nu este, în fapt, încântat să primească pe incomodul tată. Ideea că bătrânul ar putea sta o iarnă întreagă la oraş exasperează noua generaţie stăpânită de alte griji (maşină, covoare, relaţii sociale...).

Prudent şi politicos, bătrânul ţăran stă însă numai un sfert de oră. El aduce copiilor o traistă plină cu afumături. Şi vrea să-i ajute, din economiile lui, cu o sumă de bani. Copiii împart în chip echitabil darurile. Şi, bucuroşi că scapă din încurcătură, se grăbesc să-şi conducă tatăl până la poarta casei. Scena confruntării dintre cele două mentalităţi este admirabilă. Copiii sunt egoişti, meschini, fără a fi cu necesitate ticăloşi. Tatăl nu aduce ingraţilor copii nici o imputare. Râsul dă, aici, în plâns, comedia se transformă într-o veritabilă tragedie, tragedia destinului individ-ual înţeles în modul grav al existenţei ţărăneşti."
Eugen Simion


MARIN PREDA (1922 - 1980)

Prozator, eseist, dramaturg, editor, traducător, scriitorul rămas nemuritor, născut şi trăit în satul Siliştea-Gumeşti din zona teleormăneană, a pus la temelia gândirii sale scriitoriceşti noţiuni fundamentale de istorie, adevăr, realitate absolut indispensabile prozei literare realiste.

Prima realitate scriitoricească, rămasă constantă în opera lui Marin Preda, este cea rurală, a satului românesc din câmpia Dunării (volumele sale de nuvele), pentru ca apoi sfera să se extindă şi asupra altor medii sociale, maturitatea sa artistică ilustrându-se în romane: (Moromeţii I - 1955; II - 1967; Risipitorii - 1962, 1969; Intrusul -l968; Marele singuratic - 1972; Delirul - 1975; Cel mai iubit dintre pământeni, 3 volume - 1980).

---

Tag-uri: al doilea razboi mondial, dramaturgie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 25 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---