Constantin Noica. vorbind despre Luceafărul şi modelul fiinţei menţiona: "Două creaţii. Luceafărul lui Eminescu, apoi un basm popular Tinereţe fără bătrâneţe, ar putea să ilustreze modelul antologic, schiţat mai sus în prelungirea sentimentului românesc al fiinţei. In fapt, cum se va vedea, este în cele două creaţii mai mult decât o ilustrare a modelului; este o adâncire şi o reliefare a lui, cu Luceafărul învederându-i-se înţelesul prin neîmplinire, cu basmul popular prin împlinire
La drept vorbind, Eminescu a pornit şi el de la un basm. Poate că basmul are, ca nici o altă formă de creaţie artistică, o semnificaţie ontologică prin el însuşi El reprezintă încerc
area artistic organizată de a descrie fiinţa, de vreme ce o invocă la diverse niveluri de realitate şi irealitate.
Eposul, drama, lirica nu caută de obicei un acces în fiinţa însăşi, căci se implică prea mult în aventurile şi prăpăstiile omului. Basmul, care operează cu oameni şi situaţii stereotipe, vorbeşte despre ce este şi ar trebui să fie, despre ce a fost şi n-a fost să fie, despre acel ce va fi fiind, din lucruri, care «de n-ar fi nu s-ar povesti». (...) Ne va fi suficient să împletim ideea eroului din Luceafărul cu ideea arheilor, spre a arăta cât de eminesciană este problema vicisitudinilor generalului, cât de potrivită este alegerea basmului şi, în cele din urmă, cât de romanesc este totul, basm, poem eminescian, arheu şi - dacă putem duce lucrurile până la capăt - modelul antologic schiţat.
La acest model ne întoarcem acum, după ce l-am văzui descumpănit, la început de zbuciumul individului de a nu şi putea obţine fiinţa printr-o bună întâlnire cu generalul, apoi în Luceafărul de zbuciumul generalului de a nu «obţine» nici el fiinţa printr-o bună «întâlnire» cu individul, spre a găsi modelul, în cumpătul şi echilibrul lui, dar nu fără un tremur nici acum, cu uimitorul basm românesc. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte''
Această precizare fixează locul basmului în contextul literaturii şi al culturii noastre şi nu numai, din perspectiva implicării în el a unor elemente din filosofia folclorică românească, mioritică - concepţia despre viaţă şi moarte, locul şi rostul omului în univers, sensul şi limitele fericirii.
Pornind de la definirea basmului - naraţiune fantastică, cu personaje fa buloase, grupate după cele două dimensiuni ale vieţii (binele şi râul), Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, cules de Petre Ispirescu face parte din acele basme care au ca motiv împăratul fără urmaş Astfel, se narează întâmplări ale unui "împărat mare" şi ale unei impărătese, "amândoi tineri şi frumoşi", care însă nu puteau avea copii. "Un unchiaş dibaci" dăruieşte împăratului "ceva leacuri" pentru a aduce pe lume "un Făt-Frumos", drăgăstos, dar, spune bătrânul, "parte n-o sa aveţi de el",
Copilul însă nu intră în viaţă decât atunci când i se promite "tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", această promisiune neobişnuită devine laitmotivul basmului: "Atunci copilul tăcu şi se născu.. Dar de ce creştea, el d-aceea se făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ. Il deteră pe la şcoală şi filosofi, şi toate învăţăturile pe care alţi copii le învaţă într-un an, el le învăţa într-o lună, astfel încât împăratul murea şi învia de bucurie"
La împlinirea vârstei de cincisprezece ani, năzdrăvanul - Făt-Frumos ceru tatălui său făgăduinţa făcută la naştere. Impăratul, neputincios, refuză;
"-Dacă tu, tată, nu poţi să-mi dai, apoi sunt nevoit să cutreier toată lumea până voi găsi făgăduinţa pentru care m-am născut? “
Dorinţa, imposibil de îndeplinii într-o lume obişnuită, se transformă într-o căutare a unui ideal superior - aici în nemurire -, de unde şi similitudinea lui Constantin Noica relevată, mai sus, între Fât-Frumos al basmului şi Luceafărul lui Eminescu.
Ca în toate operele populare, Făt-Frumos îşi alege calul "răpciugos şi bubos şi slab" - dar şi el năzdrăvan, iar acesta îl învaţă: "- Ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tată-tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău, iar pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mâna ta şase săptămîni şi orzul să mi! dai făcut în lapte". După ce respectă sfatul calului şi» găsi hainele tatălui său şi armele, le curăţă şi le pregăti, calul "odată se scutură" şi el, şi "toate bubele şi răpciugă căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase masaj un cal gras, trupeş şi cu patru aripi..."
După trei zile au plecat în marea călătorie, ce avea să-l supună la probe de viaţă, cum au fost: învingerea Gheonoaiei şi vindecarea ei, prin punerea piciorului rupt la loc; a Scorpiei, soră cu Gheonoaia -, ambele blestemate de părinţi pentru răutatea lor şi transformate din fete frumoase în "lighioi" şi care "vor să-şi răpească una de la alta pământ". Scorpia varsă foc şi smoală când se necăjeşte de unde şi iarba pârlită pe care călcau Făt-Frumos şi calul năzdrăvan - des pre care Gheonoaia spusese: "Să-ţi trăiască calul, Făt-Frumos, ca un năzdrăvan ce este, că de nu era el, te mâneam fript, acum însă m-ai mâncat tu pe mine: să ştii că până azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele până aicea; câţiva nebuni carii s-au încumes a o face d-abea au ajuns până în câmpia unde ai văzut oasele cele multe".
Sfătuit de cal, Făt Frumos cu săgeata a luat unul dintre cele două capete ale Scorpiei, după care, la ruga acesteia, o iartă şi-i pune capul la Ioc, trecând cu bine şi de hotarele acesteia. A treia piedică este a fiarelor sălbatice care păzesc palatul unde se găseşte "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte": "cu dânsele nu este chip de a te bate; şi ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-am putea, să sărim pe deasupra".
Ajutaţi şi de "doamna palatului" - "o zână naltă, subţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare", care a îmblânzit animalele cărora le dădea de mâncare, trimiţându-le la locul lor, îi zise: " Bine ai venit, Fât-Frumos! Ce cauţi aici?
Căutăm, zice.el, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte Dacă căutaţi ceea ce ziseşi, aci este." Intrând în palat mai găsi două fete la fel de frumoase şi care erau surorile mai mari ale zânei. Făt-Frumos, depăşind probele, îşi împlini dorinţa, fiindcă şi cele trei surori "tânjesc după un suflet de om", însoţindu-se cu cea mică.
Tărâmul în care pătrunsese, un tărâm al fericirii, nu cunoştea scurgerea timpului: "Petrecea acolo vremea uitată, fără a prinde de veste, fi-indcă rămăsese tot aşa de tânăr ca şi când venise". Era oprit însă a pătrunde într-o vale denumită Valea plângerii. Alergând după un iepure, la vânătoare, a depăşit hotarul interzis şi "deodată îl apucă un dor de tată-său şi de mamă-sa" - pe care voia să-i revadă. Este însă avertizat:
"- Nu ne părăsi, iubitule, părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani; şi chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei mai întoarce; rămâi cu noi, căci ne zice gândul că vei pieri."
Toate rugăciunile celor trei femei, precum şi ale calului, "n-au fost în stare săi potolească dorul părinţilor, care-l usca pe de-a-ntregul,"
Drumul pe care se întorcea acum era de nerecunoscut: "acolo zăriră oraşe; pădurile se schimbaseră în câmpii"; întrebând despre Scorpie li se răspunsese că "bunii lor auziseră de la străbunii lor poves-tindu-se de asemenea fleacuri"
"Locuitorii râdeau de dânsui, ca de unul ce aiurează sau visează deştept, iar el, supărat, plecă înainte, fără a "băga de seamă că barba şi părul îi albise" Aceleaşi întrebări şi la domeniile Gheonoaiei.
Ajuns la locul naşterii sale. calul se întoarse, iar Făt-Frumos, "Văzând palaturile dărâmate şi cu buruieni crescute pe dânsele, află şi, cu lacrimi în ochi, câtă să-şi aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi şi cum şi a petrecut copilăria în ele" .
Revenindu-i memoria, reintră în condiţia sa umană, de fiinţă muritoare Astfel, moartea nu poate fi depăşită, decât simbolic - făcând ca semenii tăi să fie fericiţi şi tu năzuind mereu spre bine şi frumos, prin cutezanţă, îndrăzneală, inteligenţă, bunătate. Nimic nu vine de la sine, mai ales fericirea.
Finalul basmului este semnificativ pentru marcarea imposibilităţii de a schimba condiţia omului: "Căutând într-o parte şi în alta , cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu mai găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi, ridică capacul chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:
- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
O palmă îi trase moartea lui. care se uscase şi se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort şi îndată se şi făcu ţărână.
Iar eu încălecai p-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa".
Unul din cele mai frumoase basme româneşti, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă Iară de moarte, este bogat în semnificaţii estetice şi filosofice, revela toare pentru concepţia de viaţă a poporului nostru, în contextul mitului mioritic.
Caracteristicile basmului, în general, deci şi ale celui discutat de noi, sunt: formulele consacrate de început, de încheiere şi chiar în interior (care fac legătura între episoade) şi care au rolul de a ne introduce într-o lume a fabulosului, precum şi de a-l readuce pe cititor în realitate (în fina Iul basmului); peisajele sunt vag definite toponimic, lipsesc determinările geografice ţrecise, cu două privelişti - simbolizate de cele două tărâmuri poate chiar trei, dacă socotim şi pe cel al văzduhului (pe unde calul îl poar tă-n zbor pe Făt-Frumos; întâlnirea unor elemente naturale - pădurea, vegetaţie închisă, deasă - în care nu pătrunde lumina - sau iarbă pârjolită); palat< e, zânele sunt descrise sumar, prin trăsături care uimesc, strălucesc - mai mult magic ce pot apărea şi dispărea; puţine amănunte vestimen tare; unele fiinţe - himerice, cu o psihologie misterioasă - Gheonoaia Scorpia, calul - comunică cu omul - dar nu sunt oameni (în alte basme apar zmei, şarpele, balaurul, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, uriaşii etc.) - şi care se fac fraţi de cruce cu viteazul din basm, ajutându-l în toate isprăvile lui. Aceste fiinţe; aii o mare forţă fizică şi un simţ extraordinar, prevestind şi preîntâmpinând întâmplările nefavorabile eroului principal - purtător de valori umane;superioare.
Calul năzdrăvan este, ca şi Făt-Frumos, un protagonist al basmului, care "străbate fulgerător spaţiul". Este r.levantă limba cu un pronunţat caracter oral dat de folosirea expresiilor populare, a unor proverbe, ex-presii locuţionale, interjecţii cu valoare onomatopeică Se folosesc ca moduri de expunere: naraţiunea, dialogul, descrierea, monologul interior Semnele de punctuaţie au valori expresive superioare.
Basmul este deci o creaţie literară, având o geneză specială, oglindind viaţa în mod fabulos.
M. Gaster: "Precum se revarsă toate râurile într-un ocean mare, care le înghite pe toate şi se hrăneşte din toate, aşa se revarsă şi toate râurile fanteziei populare într-un singur ocean mare, în basmele în care se concentrează tot ce am studiat până acum". Autorul analizează originea basmelor şi menţionează momentele de valorificare ale ceiui românesc.
Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte semnifică valon incontestabile estetice, de limbă şi etice ce pun în valoare marea capacitate de creaţie a poporului nostru, precum şi concepţia sa despre viată şi moarte.
Constantin Noica. vorbind despre Luceafărul şi modelul fiinţei menţiona: "Două creaţii. Luceafărul lui Eminescu, apoi un basm popular Tinereţe fără bătrâneţe, ar putea să ilustreze modelul antologic, schiţat mai sus în prelungirea sentimentului românesc al fiinţei. In fapt, cum se va vedea, este în cele două creaţii mai mult decât o ilustrare a modelului; este o adâncire şi o reliefare a lui, cu Luceafărul învederându-i-se înţelesul prin neîmplinire, cu basmul popular prin împlinire
