Publicaţi îndeosebi în primul volum, Cuvinte potrivite. Psalmii arghezieni se constituie ca sinteză a experienţei umanităţii, care este când luminoasă, când întunecată. Psalmul care deschide seria acestor poezii este cel care defineşte aspiraţia argheziană: "Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele;/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc - şi stihuri sprintene şi grele". Neliniştita "patimă cerească" îi zvâcneşte braţul şi-i arde sufletul.

Poetul se vrea pierdut în beznă şi în putregai, neîncercat de slavă, scârbit şi-crâncen "Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit".

Apoi, poetul se simte vinovat că a râvnit la fructul oprit. "Sunt vinovat că am râvnit/ Mereu numai la bun oprit". Dar încheie: "Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat./ Cercasem eu, cu arcul meu,/ Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!/ Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.// Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate".

Poetul în Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!, se simte din nou singur, pribeag, uitat în câmpie, cu fruct amar şi cu frunziş, ţepos şi aspru în îndârjirea vie. Tânjeşte ca pasărea ciripitoare "...Dumnezeu să se oprească în drum", sa-i dea crâmpeie de gingăşie, "asemeni pomilor de rod, pentru că te slujesc... dar, Doamne, până când?".
"In rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger,/ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,// Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună."

Dar: "Ruga mea e fără cuvinte,/ Şi cântul, Doamne, mi-e fără glas./ Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte./ Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas". Sfâşietoare implorare, rugăciunea nu mai este rugăciune, nimic nu mai este omenesc: "Ard către tine-ncet, ca un tăciune,/ Te caut mut, te-nchipui, te gândesc". Sufletul poetului, "deschis cu şapte cupe", aşteaptă o ivire de cristal "Pe un ştergar cu brâie de lumină". Intrebările culminează sfâşietor: "Spune tu, Noapte, martor de smarald,/ In care-anume floare şi tulpină/ Dospeşte sucul fructului Său cald?".

Poetul nu cere un lucru "prea cu neputinţă", în recea şi încruntata sa suferinţă, decât ca Dumnezeu să vorbească cu robul său mai des. Pentru că: "De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi veacurile pier/ Aici sub tine, dedesubt, sub cer". "Ingerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul, şi bărbatul, şi femeia//. Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici unul...".

Psalmul Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere se constituie pe aceeaşi ambiguitate între pietate şi revoltă, pe antieza dintre credinţă şi tăgadă. în strofa I: "Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere".

Creatorul se vrea un vânător absolut, metafora "şoimului" subliniind înălţimea vânatului - individualizat prin adjectivul posesiv "al meu" - "cel căutat". Trăirea dilematică este dată de comunicarea interogativă. Poetul pândeşte vânatul - în zgomot şi-n tăcere, în timp şi în "netimp" -în eternitate, pentru a ajunge la "absolut". Folosirea verbului "a drămui" potenţează ideile poetice următoare şi explică echilibrul presupus de implicaţiile unei operaţii deloc uşoare şi posibile chiar.

Finalul strofei este construit pe ambiguitatea credinţei şi a tăgadei - "să te ucid" sau "să-ngenunchi" - să se revolte sau să laude:,.! Poetul mărturiseşte că pentru credinţă sau pentru tăgadă îl caută dârz pe Dumnezeu, dar fără folos, deşi este visul lui "din toate, cel frumos", neîndrăznind să-l doboare din cer grămadă. Setea de absolut este sugerată de adverbul epitet "dârz" -"Te caut dârz şi fără de folos". Chemarea apare ca o obsesie a celui nenumit. Ambiguitatea continuă şi în strofa a treia: "Pari când a fi, pari când că nu mai eşti...".

Intensitatea trăirii, tonul provocator, chemarea la "luptă", nevoia comunicării, a revelaţiei, setea de comunicare cu absolutul: "Singuri, acum, în marea ta poveste, / Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor. / Vreau să te pipăi, şi să urlu: «Este!»",
In acelaşi plan, ideile poetice se continuă în psalmul Pentru că n-a putut să te-nţeleagă, în care poetul îl înfăţişează pe Dumnezeu purtând toiag şi barbă-ntreagă, Arătându-se făpturii, în haine de-mpărat, "Ameninţând şi numai supărat,/ Că se sfiiau de tine şi vulturii". Dumnezeu este considerat aici izvorul cântecelor poetului, "Nădejdea mea şi truda mea!".

Este prezentă şi ideea descendenţei divine a actului creaţiei sale: "Tu eşti şi-ai fost mai mult decât în fire/ Era să fii, să stai, să vieţuieşti./ Eşti ca un gând, şi eşti şi nici nu eşti,/ între putinţă şi-ntre amintire".

Psalmul Pribeag în şes, în munte şi pe ape marchează parcă o renunţare, o resemnare, o aşezare "cuminte" dată poate şi de oboseala vieţii. Pentru poet "Piscul sfârşeşte-n punctul unde-ncepe./ Marea mă-nchide, lutul m-a oprit./Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit./ Şi n-am scăpat din zarea marei stepe". Poetul se vede prins în patru laturi, cu rănile şi suferinţele pe care le cunoaşte; din vitejiile şi biruinţele trecute a câştigat puterea ce-a rămas şi acum: "Nu mai străbat destinul meu la pas,/ Ci furtunos de-acum, şi iute".

Autorul se disculpă parcă în trecerea sa zgomotoasă, violentă: "Nu lua în seamă cântecele grele/ Cu care tulbur liniştea de-apoi./ Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi/ Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele". Melancolia străbate versurile respective. Poezia capătă valori gnomice prin adevărurile exprimate, aproape sentenţios, ca un cod etic superior al înţelepciunii, al senectuţii.

Psalmul de taină, singurul de altfel care este denumit de poet, prin titlu, se constituie într-un monolog sfâşietor în care sentimentul dragostei şi al credinţei se întrepătrund ca-ntr-un cântec al nemuririi, al speranţei, al dorului, al "dragostei de dragoste". Astfel, femeia răspândită în el "ca o mireasmă-ntr-o pădure" i-a prins de cântec viaţa; a purtat-o ca o brăţară, la mâna casnică-a gândirii; a schimbat cărarea şi a făcut-o "val de mare". Adresarea către simbolul feminin al divinităţii se identifică în finalul psalmului: "Ridică-ţi din pământ urechea,/ în ora nopţii, când te chem,/ Ca să auzi, o neuitată,/ Neiertătorul meu blestem".

Ironic, sarcastic este poetul în psalmul Vecinul meu a strâns cu nendurare. Ironic, prin îmbinări neaşteptate, poetul se declară în dezacord cu strângătorii de averi, cu zgârciţii cărora li se umple urechea de mucegaiuri: "Gingia moale, înţărcată, suge,/ Ochiul porneşte blând să se usuce,/ In pântec spini, urzici şi aguride/Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide". Dar, risipind făptura puterii încet, "Prefaci în pulbere măruntă/ Puterea dârză şi voinţa cruntă./ Faci dintr-un împărat/ Nici praf cât într-un presărat./ Cocoloşeşti o-mpărăţie mare/ Ca o foiţă de ţigare,/ Dintr-o stăpânire semeaţă/ Ai făcut puţină ceaţă". Sugerând ideea că în această construcţie în care "treapta e veacul" şi "scara e toată vecia", "când le dărâmi, trimiţi clipa/ Să-şi bată aripa/ Dedesubt/ Musca mută a timpului rupt".

Incheind reflecţiile asupra acestei părţi din creaţia argheziană relevăm dramatismul psalmului Ca să te-ating, târâş ne rădăcină, poetul a făcut eforturi dure - "în câmp, în dâmb, în râpi şi-n pisc", ascultând pe creştete, din lume, către veac, bătaia de "tic-tac". "Hrănit cu piatră şi-adăpat cu vânt,/ De-a fi-n vecii o streajă mă-nspăimânt./ Mi-e foame de nisip şi lut/ Şi dor de apele din care n-am băut.// M-aş umili acum şi m-aş ruga:/ întoarce-mă, de sus, din calea mea./ Mută-mi din ceaţă mâna ce-au strivit-o munţii/ Şi, adunată, du-mi-o-n dreptul frunţii". Pentru a face din nou semnul "crucii", semnul credinţei, al apropierii de divinitate, al împăcării şi liniştii sufleteşti.

Deci, "problema esenţială a liricii lui Arghezi este aceea a conştiinţei, a unei conştiinţe care caută şi se frământă, privind însă totul în termenii unei înţelegeri simple, concrete, primordiale", după cum avea să remarce Al. George (La sfârşitul lecturii - Editura Cartea Românească - 1973-l978). Deşi uneori stilul este discursiv, poetul nu meditează, în stil romantic, asupra problemelor lumii şi nici nu le explică în chip modern, ştiinţific ci, privind totul cu luciditate, el se răfuieşte cu totul. "El stă «în faţa» divinităţii, pe care, în Psalmii săi de diferite vârste, a invocat-o, a implorat-o, dar de multe ori a tratat-o ireverenţios sau brutal".

La T. Arghezi nici moartea nu înseamnă împăcarea cu nefiinţa, ca la romantici, ci un fel de atentat continuu la adresa omului. Poetul nu se amăgeşte, încearcă să străpungă misterul, să-l înlăture. Poezii cum sunt: Nehotărâre, Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns, De ce-aş fi trist trădează un spirit neliniştit, dominat de marile întrebări ale Universului, pe sintetica întrebare "a fi sau a nu fi".

Şi aici se poate vorbi de două ipostaze poetice: una de acceptare totală a umilinţei, în concordanţă cu cea a condiţiei omului pe pământ, şi alta a refuzului orgolios al supunerii, mereu preocupat de dezlegarea marilor taine. Deschisă prin afirmaţia cu valoare de concluzie: "Imi voi ucide timpul şi visurile, deci", poezia Nehotărâre proiectează în viitor, amânând, potenţând ideea trecerii spre eternitate. Dar sentimentul timpului trece, lasă urme, răneşte, poetul suferind că drumul spre viaţa secretă a Universului este inaccesibil, el fiind închis, ca şi în Psalmi, de lacăte, belciuge, drugi.

Intrebarea retorică din final explică dramatismul frământărilor: "De ce nu pot să ştiu, de ce nu pot să n-aud/ In ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece?".
Sentimentul morţii se relevă gradat şi în poeziile Duhovnicească, De-a v-aţi ascuns şi De ce-aş fi trist. Confruntarea omului cu moartea se conturează, aici, mai întâi prin dramatica spaimă a fugii de pe cruce, din Duhovnicească. Construită pe interogaţii şi suspensii, pe repetiţii obsedante: "Toţi nu mai sunt./ Toţi au plecat, de când ai plecat./ Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,/ Toţi au murit de tot./ "Şi Grivei s-a învârtit în bot/ Şi a căzut. "Au murit şi numărul din poartă/ Şi clopotul şi lacătul şi cheia."/ "S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine.../ Care n-a mai fost şi care vine/ Şi se uită prin întuneric la mine/ Şi-mi vede cugetele toate". Versurile sunt cadenţate, fiecare explicând şi explicându-se, dând relaţii despre viaţa de aici şi sugerând-o pe cea de dincolo: "Ce noapte groasă, ce noapte grea!/ A bătut în fundul lumii cineva,/ E cineva sau, poate, mi se pare./ Cine umblă fără lumină,/ Fără lună, fără lumânare/ Şi s-a lovit de plopii din grădină?/ Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,/ Ca un suflet de pripas?/ Cine-i acolo? Răspunde!/ De unde vii şi ai intrat pe unde?/ Tu eşti, mamă? Mi-e frică,/ Mamă bună, mamă mică!/ Ţi s-a urât în pământ".

In poezia De-a v-aţi ascuns, revolta poetului în faţa morţii se împacă, în sens mioritic. Jocul, deşi dramatic, potenţează idee morţii, testamentul etic de viaţă şi de familie fiind sugerat: "Tata s-a îngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/ Păşune, bordeie şi oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Şi pentru mâncare.// Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,/ Voinici, zglobii, cu voie bună,/ Cum am apucat din moşi-strămoşi.// Şi, voi aţi crescut mari,/V-aţi căpătuit,/ V-aţi făcut cărturari,/ Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,/ Şi tata nu a mai venit..." Moartea este văzută ca un joc "ciudat", "viclean, de bătrâni": "Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Şi fiecare îl joacă bine".

Este jocul "Sfintelor Scripturi", pe care l-a jucat şi Domnul Iisus Hristos. Jocul începe cu moartea. Finalul poeziei relevă însă împăcarea. Astfel, poetul se apropie de poezia Blesteme: "Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Aşa este jocul./ îl joci în doi, în trei,/ îl joci cu câte câţi vrei./ Arde-l-ar focul!". Finalul abrupt, sec, cutremurător, continuat în Blesteme: "Cetatea să cadă-n nămol,/ Păzită de spini şi de gol./ Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea./ Topească-se zarea ca scrumul/ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,/ Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul".

Frica de moarte se atenuează pe măsură ce poetul înaintează în vârstă, înţelepciunea spunându-şi cuvântul. Fără să se anuleze neliniştea şi tristeţea, prîntr-o consolare venită din împlinirile vieţii, poetul se întreabă în Poezia De ce-aş fi trist?: "De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?/ Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă/...// De ce-aş fi trist? Că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?...// De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ?/ Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş./ în pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuş..." Este şi în această poezie sugerată ideea mioritică.

In relevarea particularităţilor temelor sociale, de dragoste şi copilărie, Şerban Cioculescu vorbeşte de "vigoarea, gingăşia şi umorul lui T. Arghezi. Vigoare în proiectarea ţăranului român, a vitelor lui, a plugului, "împiedicaţi în fier" ca în poezia Belşug, în viaţa văzută de tată şi recomandată fiului în Testament, realitate din "râpi, gropi adânci", pe care bătrânii strămoşi le-au trecut "pe brânci", vigoare din Plugule în, care: "S-a-ndă-tinat copilul cel pitic/ Să are şi să strângă avuţie./ Osânda şi-a schimbat-o-n bucurie,/ Clădindu-şi slăvi şi veacuri cu nimic"; In acelaşi sens pot fi amintite poeziile Bade Ioane, întoarcerea Ia brazdă, poeziile din ciclul 1907 - Peizaje etc.

Imaginea statuară, unică în literatura română şi care l-a determinat pe Tudor Vianu să aprecieze că T. Arghezi a realizat cea mai frumoasă odă închinată ţăranului român este cea din Belşug: "El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră./ Când îi priveşti împiedicaţi în fier,/ Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră.// E o tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ţi întorci privirile-napoi./ Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Ii vezi lăsată umbra printre boi".

Pe lângă ideile poetice relevante, printre care este de reţinut şi ocrotirea divină a muncii sfinte a ţăranului, sunt de precizat valoarea gnomică a versurilor, sintaxa poetică, proprie lui Arghezi - de dislocare; licenţe poetice cum este virgula între subiect şi predicat (Par, el...).

Unirea gingăşiei cu vigoarea, contrast plăcut al liricii argheziene, cum spune Ş. Cioculescu, se identifică în poezia "boabei şi a fărâmei", în care dragostea de copii - Mit-zura şi Baruţu - îşi găseşte o expresie delicată.

In Cântec de adormit Mitzura - poezia este un fel de rugăciune în care i se cere lui Dumnezeu, anticipând viitorul artistic al fiicei poetului: "Şi mai dă-i, Doamne, vopsele/ Şi hârtie chinezească,/ Pentru ca, mânjind cu ele,/ Slava ta s-o zmângălească". în Cărticica de seară, candoarea se lasă peste gâze, în Hore peste dovleac. Dragostea pentru copii, pentru plante şi animale îmbracă tonuri care se intersectează, ale gingăşiei, vigorii şi umorului, cum nici un alt mare scriitor n-a mai făcut-o, de unde se poate deduce varietatea registrului liric al poetului - Horă-n bătătură, Amintiri de Crăciun, Stihuri de abecedar, Facerea lumii, Balet pe şapte silabe, Zdreanţă - completează minunata imagine a copilăriei din interiorul familiei argheziene, alături de prietena de viaţă şi de dincolo de viaţă - soţia sa, Paraschiva.
Tulburător este la Arghezi şi sentimentul dragostei, şi acesta pendulând între două ipostaze: una de amânare, în Melancolie, Creion ("Obrajii tăi mi-s dragi") şi a doua de împlinire a dragostei, exprimată prin universul de familie, univers care, după cum se ştie, a asigurat poetului un echilibru de viaţă perfect. In poezia Căsnicie, femeia este aceea care devine stăpâna universului familial; la fel în poeziile Niciodată toamna, Inscripţie pe o uşă: "Când pleci, să te-nsoţească piaza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta./ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună.// Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag:/ Căci neamul trebuie să-ţi fie drag/ Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă".

Sau Inscripţie în inel: "Trei cuvinte viaţa-ntreagă,/ Două puncte: îmi eşti dragă".
In Inscripţie pe biserică, poetul îşi autodefineşte existenţa, după moarte, aşa cum o făcuse M. Eminescu în poezia Numai poetul...: "Toţi au fost un timp. Eu sunt./ Eu în cer. Ei în pământ". Aşadar şi Arghezi trece peste nemărginirea timpului, ca păsările în zbor.

---

Tag-uri: psalmi, cuvinte potrivite, poet

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---