Apărut în 1955 (volumul întâi), rod al unei preocupări îndelungate (de prin 1948), romanul Moromeţii este nu numai un punct de reper în proza postbelică, dar şi cea mai reprezentativă conturare a "universului moromeţian" pe care l-a proiectat scriitorul.

Volumul al doilea apare târziu, abia în 1967, cu intenţia mărturisită a scriitorului de a realiza o tetralogie din Moromeţii şi Delirul, unele personaje continuându-şi existenţa şi în Marele singuratic din 1972.

Continuând tradiţia romanului românesc de inspiraţie rurală (Rebreanu, Slavici, Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii rurale. Scriitorul îşi fundamentează romanul din perspectiva re laţiei omului cu "timpul", a umanităţii cu istoria, la răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruţătoare.

Acţiunea romanului e plasată cu trei ani înaintea celui de-al doilea război mondial, în satul Siliştea-Gumeşti din câmpia Dunării, aproape de Bucureşti.

Axa fundamentală a romanului (I), pe care este aşezată acţiunea, este timpul îngăduitor, idee formulată în primele rânduri: "se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare: viaţa se scurgea aici fără conflicte mari."

Ideea revine simetric în finalul romanului, răsturnând imaginea vieţii tihnite de la început: "Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare" (s.n.).

Desfăşurarea epică se realizează în jurul a două personaje tatăl şi fiul, romanul având o compoziţie închisă.

O bună parte din volumul întâi cuprinde fapte de viaţă care. se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei cu Birică.

Scriitorul conturează dramatismul satului românesc surprins cu duritate de evenimentele ce vor sparge tiparele tradiţionale ale existenţei sale.
Marin Preda abordează o temă fundamentală a gândirii sale scriitoriceşti, dispariţia ţărănimii tradiţionale, mişcarea satului ţărănesc către alte experienţe existenţiale aduse de zguduiturile istoriei, un sat total restructurat.

Văzut ca roman al unei familii, în prim-planul naraţiunii se află familia ţăranului Ilie Moromete, o familie numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii. Este o familie "hibridă", generatoare de conflicte în sânul ei, "prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale" (M. Un-gheanu).

Familia Moromeţilor se compunea din Ilie Moromete -tatăl, cu zece ani mai mare decât Catrina, venit în căsătoria de-a doua cu trei băieţi (Paraschiv, Nilă şi Achim), iar Catrina cu fata ei, Maria, la care s-au adăugat Niculae, Tita şi Ilinca, rod al căsniciei lui Moromete cu Catrina.

Semne ale viitoarelor conflicte care vor zgudui puternic familia lui Moromete se adunau mocnind, tăinuite în sufletul membrilor săi. Catrina îi crescuse de mici pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care încep s-o urască. Nemulţumirile sunt alimentate permanent, de când erau copiii mici, de către sora cea mare a lui Moromete, Maria, zisă Guica, nemulţumită de căsătoria lui Moromete.

Ea începe să ridice pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei, pe care l-ar fi dăruit unuia dintre nepoţi, dacă ar fi stat cu ea.

In duşmănia împotriva Catrinei se mai adăugau Tudor Bălosu şi fiu-său, vecinii lui Moromete, care pândeau lotul casei, şi o altă rudă a lui Moromete, Parizianul. Băieţii sunt din zi în zi mai înrăiţi împotriva Catrinei şi a fetelor ei care-şi făceau "ţoale", erau vesele, harnice şi frumoase.

Conflictele intime se continuă şi iau amploare şi între tată - mamă (Moromete - Catrina). Date fiind ura ce mocnea in sufletele băieţilor şi vorbele rele răspândite în sat despre ea, Catrina îşi revendică acum, tot mai insistent, un pogon de pământ vândut din lotul ei, în timpul foametei, după război. Deşi a promis, Moromete nu s-a ţinut de cuvânt, ba dimpotrivă, începuse să glumească pe socoteala ei.

Cu un total de paisprezece pogoane de pământ, familia Moromete îşi păstrase loturile întregi, preţul era ridicat, recolta era bună şi oamenii făceau comerţ cu cerealele ia munte.

Feciorii, din ce în ce mai nemulţumiţi că alţii, ca "alde" Bălosu, câştigă "bani frumoşi", îl presează pe Moromete să plece şi el la munte cu cerealele, îl vorbesc de rău prin sat şi, îndemnaţi de Guica, plănuiesc plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, Ideea este acceptată şi de Mo-romete-tatăl.

Datoriile la bancă, plata fonciirei îl sufocă din ce în ce mai mult pe Ilie. Primul semn al unor vremuri grele pentru el a fost tăierea salcâmului cu coroana lui stufoasă ce străjuia partea aceea a satului, simbol al stabilităţii şi al trăiniciei, căruia scriitorul îi acordă semnificaţii mai adânci: "acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici".

Tăierea şi vinderea salcâmului este primul semn al declinului familiei Moromete, al crizei economice şi morale care va începe, drama lui Ilie însuşi.

Chiar cu drumurile făcute la munte, Moromete e din ce în ce mai îngrijorat: "Ce facem cu fonciirea, că vine ăla (Jupuitu) peste o săptămână şi nu ne mai iartă". Achim şi Paraschiv sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva tatălui şi a Catrinei, a fetelor, o împotrivire surdă se strânge în sufletul lor până la duşmănie. Dacă în primele pagini ale cărţii, întorşi de la câmp, se strâng toţi în jurul mesei, familiar, fără semne adânci ale neînţelegerilor şi ale risipirii familiei, în finalul romanului asistăm la fuga băieţilor (Paraschiv şi Nilă) cu caii la Bucureşti.

Inţelegând că Achim nu va trimite nici un ban de Ia Bucureşti, Moromete ia hotărâri rapide şi decisive: bate la poarta lui Bălosu şi-i vinde o parte din pământ, precum şi locul din spatele casei. Cu banii luaţi, cumpără doi cai, plăti fonciirea şi datoriile la bancă şi la Aristide, taxele de internat pentru Niculae. Şi scriitorul precizează: "rămânând ca necunoscută soluţia acestor probleme pentru viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae." Eforturile şi iluziile lui Moromete de a păstra intacte loturile de pământ, liniştea sa netulburată, independenţa proprie sunt profund periclitate.

Destinul familiei Moromete se desfăşoară in strânsă legătură cu acela al satului, scriitorul construind o imagine plină de culoare a vieţii rurale.
Faptele, întâmplările adunate sunt prezentate într-un ritm lent la început, dar cu o "infinită ştiinţă a nuanţei" (N Manolescu)

Alte destine, conturate prin câteva episoade epice semnificative, care vorbesc de viaţa satului, curg paralel, nu se întrepătrund cu destinul lui Moromete.

Fuga Polinei lui Bălosu cu Birică, cearta cu tatăl ei capătă proporţii epice şi devine dramatică: Polina îl sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul ce trebuia să fie partea ei de zestre, ceea ce dezlănţuie bătaia, pe câmp, a lui Birică cu tatăl şi cu fratele Polinei (Victor). Focul ce-l pune Polina casei părinteşti, înverşunarea ei împotriva tatălui care n-a primit-o acasă cu băiatul sărac pe care-l iubeşte, tăcerea mamei care n-are nici un cuvânt în casă constituie elemente de viaţă autentică.
Cearta Anghelinei cu Vasile Boţoghină din pricina hotărârii acestuia de a vinde o bucată de pământ pentru a se duce la sanatoriu e prezentată obiectiv, într-o scenă devenită comică prin savoarea limbajului şi prin mişcarea scenică. Ţugurlan, cel care făcuse şapte copii în treisprezece ani şi în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce "nouă", "proaspătă", îl va bate pe fiul primarului, apoi pe şeful de post şi va ajunge la închisoare.

Achim va duce caii în ovăzul moşiei, un ovăz "înalt, bogat în spice şi des ca o perie", ca să mănânce pe îndestulate şi va fi prins de pândar, pe care-l va bate crunt şi-l lasă lungit (pentru a" se învăţa minte să nu se mai atingă de el) ş.a.

Dar inima adevărată a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se adună cei mai deştepţi oameni din sat, în care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae citesc ziarul, comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, străvechi, ştiute numai de ei; în dialogul lor duelul inteligenţei scapără spontan, dându-le iluzia libertăţii şi a demnităţii lor. Aici spiritul raţional al lui Moromete e recunoscut de toţi, el este cel care explică, clarifică, trage concluzii:.. "trei chestiuni se desprind de fapt din această situaţie!" (spune Moromete).

Autorul istoriseşte lucrurile cu calm, în ritmul indiferent al curgerii timpului "foarte răbdător atunci cu oamenii", urmărind aspectele stereotipe, rezultat al unei îndelungate practici. Capitolele cărţii urmăresc "şirul muncilor agricole de la începutul verii, când familia Moromete isprăvea de săpat, până toamna târziu, după seceriş, după treieriş, după măcinatul grânelor la moară şi încheierea socotelilor anuale". Aspectele din viaţa colectivităţii satului tradiţional se constituie într-o monografie a satului românesc: căluşarii joacă în bătătura casei lui Bălbsu; parastasul, spălatul picioarelor de Rusalii, plecatul la seceriş în zori, când poarta e deschisă "cu repeziciune şi bătătura curge spre şosea, iar şoseaua pătrunde înăuntru prin golul căscat"; secerişul, care are regulile lui: cel mai vrednic dintre copii va măsura cu pasul "stanţiile", părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare la capăt; tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi; "cel mai vrednic dintre copii începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă, e semnul că secerişul a început".

Cina tradiţională, cu masa joasă, rotundă, cu scăunele cât palma; aldămaşul băut după vânzarea salcâmului, jocul băieţilor cu bobicul, cum trebuie să se poarte o nevastă, paginile care vorbesc despre moartea lui Moromete, "tot ce s-a scris mai mişcător pe această temă gravă în literatura română" (Eugen Simion), toate acestea dovedesc o cunoaştere remarcabilă a vieţii satului.

Cântecul lui Birică în tăcerea serii, fluieratul atent, de câteva ori, şi câteva seri la rând, până când Polina se va hotărî "să iasă", alcătuiesc un adevărat poem al idilei rurale. O mare sensibilitate, notaţii pătrunzătoare sunt legate de vietăţile satului, de peisajul natural: scriitorul vorbeşte de cârâitul "ciudat" al găinilor urcate pe crăcile pomilor, despre bâzâitul ţânţarilor prin vârfurile salcâmilor, despre câinele "supărat şi fleşcăit de ploaie, care se piti sub streaşină mică a grajdului", despre câmpia în zori de zi şi numeroase alte exemple care sunt edificatoare. Toate se înscriu pe traiectoria unei vieţi spirituale adânci, milenare, cuprinsă într-o existenţă cotidiană, alcătuind un cod al vieţii ţărăneşti, în tradiţia lui Rebreanu.

De aici şi drama lui Moromete. Vechile valori morale şi spirituale ţărăneşti sunt puse acum sub semnul îndoielii, destinul tui Ilie Moromete este modificat esenţial şi tragic, este destinul civilizaţiei ţărăneşti aflate în cumpăna vremurilor. Critica literară a subliniat că noua viziune asupra lumii rurale, modernizarea expresiei epice în Moromeţii stă în primul rând în adâncimea psihologică, în meditaţia lucidă asupra vieţii, a timpului, a istoriei.

Scena cinei, din tindă, la masa joasă, "plină de arsurile de la tigaie", prin acumularea de amănunte obişnuite, dar care capătă relief, descrisă într-o viziune scenică, constituie "prima schiţă a psihologiei Moromeţilor".

Copiii se aşezaseră după "fire şi neam", unul lângă altul; cei trei fraţi vitregi stăteau "spre partea din afară a tindei", spre a fi gata de o eventuală plecare; Catrina stătea întotdeauna lângă vatră, "jumătate întoarsă spre crătiţile de pe foc", lângă ea "îi avea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copiii făcuţi cu Moromete".

Scena descrisă dezvăluie vizibil ierahia familială, gruparea copiilor după relaţiile dintre fraţi (buni şi vitregi), nuanţând astfel, de la început, animozităţile existente.
Moromete e monumental: "stătea parcă deasupra tuturor (...) în pragul celei de a doua odăi, (...) stăpânea cu privirea pe fiecare". Imaginea vorbeşte despre rolul său de cap de familie.

Scriitorul descoperă complicaţiile necunoscute ale sufletului rural, un fel particular de a gândi al ţăranului, în afara oricărei dorinţe de chivernisire. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care e lacom de pământ, instinctual, Ilie Moromete, raţional, vrea să-şi păstreze ce are, lotul de care se leagă libertatea spiritului său, liniştea şi echilibrul său interior, plăcerea vorbei şi a contemplaţiei (a cerului, a şoselei, a soarelui, a oamenilor etc).

Ilie Moromete, ca personaj literar, nu seamănă cu nici un alt prototip literar.
Modelul de la care M. Preda a plecat, în conturarea personajului, a fost tatăl său: "Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa."

Contingent 1911 (făcuse primul război mondial), Ilie Moromete se afla între "tinereţe si bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva".
Era ştiut că Moromete are plăcerea vorbei. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutând politică sau as-cultându-l pe Niculaie care citea cărţi.
Adunările din Poiana lui Iocan de duminica dimineaţa nu erau "prea reuşite dacă lipseau Moromete şi Cocoşilă". Plăcerea vorbei lui Moromete stârnea mânia Catrinei, care-l certa: "Eşti mort după şedere şi după tutun... lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!".

Pentru ca apoi, ştirile, gândurile şi frământările sale să le rostească cu voce tare, retras undeva prin grădină sau prin spatele casei, să vorbească singur.
Inteligenţa ascuţită, ironia, spiritul său jucăuş cu care priveşte oamenii dinlăuntrul său, logica lui interioară individualizează personajul.
Scena dintre Ilie Moromete şi vecinul său Bălosu, când acesta îl întreabă dacă-i vinde salcâmul, e memorabilă.

Ilie Moromete scapă logicii obişnuite, comune a lui Bălosu, ceea ce-l va înfuria mereu pe vecin. Răspunsul lui Moromete: "la noapte o să plouă" şi ..."o să fac o grămadă de grâu, Tudore!" (deci nu va trebui să vândă salcâmul) înseamnă nu numai o tactică a amânării şi a apărării sale, dar şi ascunderea sentimentelor, a pornirilor sale lăuntrice împotriva lăcomiei şi a nerăbdării lui Bălosu, a grijilor sale. Episodul în care Jupuitu vine să-i ceară "fonciirea" se desfăşoară tot scenic, printr-o acumulare de gesturi, mişcări, tăceri, răspunsuri bruşte şi scurte, în primul rând, Moromete trecu pe lângă "prispă" fără să se uite la "cei doi", apoi se întoarse "cu spatele la agent" şi se răsti la Paraschiv să ia furca de lângă gard (ca şi când aceasta era foarte importantă pentru el, acum); rămase câteva clipe "întors cu spatele spre cei doi de pe prispă, apoi deodată se răsuci pe călcâie şi strigă: N-am!". Urmează alte detalii ale mişcării care alcătuiesc un adevărat scenariu de mare efect .comic: se uită în altă parte "ca şi când n-ar fi auzit nimic din ceea ce se spusese"; începu să se caute prin buzunarele flanelei, scoase praf de tutun, se uită urât la omul care îl însoţea pe agent, îi ceru supărat şi poruncitor o ţigară ş.a.m.d.

E o întreagă tehnică a amânării, o intuiţie a reacţiilor partenerului, un refuz de a vedea realitatea, adevărul vieţii.

"Suceala" firii lui, cum spune Catrina, reacţiile lui, altele decât cele obişnuite, rezultat al firii lui contemplative şi reflexive, ironia faţă de alţii alcătuiesc universul interior al lui Moromete, personalitatea lui inconfundabilă.

După plecarea lui Jupuitu, căruia i-a dat totuşi o mie de lei, Moromete îi spune lui Bălosu cu "ciudată voioşie" că l-a păcălit pe Jupuitu. Şi-i explică. Din o mie două sute lei (pe care i-a luat pe salcâmul vândut) l-a păcălit cu două sute lei... "Bălosu se uită la el eu o privire rece şi buimacă. Nu înţelegea dacă Moromete glumea sau îşi bătea joc de el".

Este filosofia de viaţă a lui Moromete, un fel de a face «haz de necaz» pe care Bălosu nu-l pricepe.

Este în firea lui Moromete o anumită candoare rămasă din copilărie în străfundurile fiinţei sale, pe care şi-o apără faţă de impactul dur cu viaţa prin această amânare, şi în acelaşi timp un refuz de a ieşi din lumea lui. El îşi prelungeşte iluzia lui că poate trăi ocolit de evenimente.

O fină şi ascuţită observaţie psihologică se dezvăluie în elemente exterioare (gesturi, vorbe, mişcări, priviri, tăceri) în numeroase scene.

Una dintre acestea este cea care descrie reacţia lui Moromete când a aflat că Paraschiv şi Nilă "s-au înţeles" să fugă la Bucureşti.

Notaţia este făcută în detaliu, vorbind de stările de suferinţă, înfrângere, surprindere, mânie etc. pe care le trăieşte Moromete.

Catrina observă că "ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o aşteptau din partea perceptorului... Moromete rămase cu ochii deschişi şi ţeapăn într-o aşteptare poruncitoare".
Niculaie observă că tatăl său "arăta doborât ca de boală".

Notaţia aglomerată de detalii creează atmosfera momentului trăit: "se adunară apoi cu toţii şi începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare"... Toate privirile erau întoarse înăuntru; aveau toţi pleoapele trase în jos ca şi când un somn greu ar fi "plutit peste întreaga familie".

Scena prânzului, aflată spre sfârşitul cărţii, este, pe de o parte, simetrică cu cea a cinei din primele pagini ale romanului, dar şi în contrast cu aceea.

Este momentul maxim al disensiunilor din familie, prefigurând răbufnirea disperată a lui Moromete. bătaia cu parul a băieţilor, risipirea familiei prin fuga lui Paraschiv şi Nilă la Bucureşti.

Grijile, frământările sale interioare sunt exteriorizate la Moromete printr-o anume "mohoreală", dar şi prin mersul său: "mergea cu fruntea în pământ, nici încet, nici grăbit şi nu se uita nicăieri... înfăţişarea sa căpătă iarăşi acea linişte posomorâtă şi închisă"' (momentul când află de planurile de fugă ale băieţilor).

Cu capul în mâini, pe câmp, singur, monologhează, suferă pentru că i s-a spulberat liniştea, plăcerea gândului: "cum să trăieşti dacă nu eşti liniştit?"
Vocaţia de analist a scriitorului rezultă din numeroase scene, rămase antologice.
Scena ploii, când Moromete este udat până la piele de o ploaie "repede şi caldă", este revelatoare.

Monologul său interior arată efortul permanent al lui Ilie de a înţelege lumea, schimbările satului.

Vorbind nu se ştie cu cine, el întreabă, analizează, răspunde: "Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că' mai degrabă tu ar trebui să dispari".
Moromete îşi suceşte pe toate părţile frământările proprii legate de soarta lor, a ţăranilor, conchizând cu amărăciune amestecată cu milă: "Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?".

Gândurile se mută înapoi, spre viaţa sa: "tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă - că n-au vrut să-l muncească", şi discuţia cu interlocutorul său imaginar continuă; vorbind despre copii: "toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat... dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atata... că de mâncare e lesne, dar ce le spui?... şi-or să te-nvete ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni"...

O întreaga filosofie de viaţă, o etică paternă se cuprinde în gândurile rostite de Moromete, stând în ploaia care-i pleoştise pălăria.
Hotărârea îndârjită cu care sapă, grija pentru a salva de ploaie nişte biete paie ascunde de fapt zdruncinarea întregii sale fiinţe dinlăuntrul ei. Ceva în el se clatină, dar vrea să amâne, să împingă cât mai departe realitatea care îl copleşeşte.
Ploaia îi dă vigoarea de altă dată, puterea de a-şi analiza în linişte gândurile, rostul vieţii lui de până atunci, legăturile lui cu oamenii, dar mai ales cu ai săi (cu copiii, în special cu Paraschiv, Achim şi Nilă, rană rămasă nevindecată). Fără îndoplă, Moromete este o puternică fire reflexivă privind la şanţul făcut, în ploaie, el rămâne în contemplare, desprins de toate: "Dar Moromete parcă nici n-auzea şi zadarnic fata se apropie şi-l trase de mână, din ploaie".

Dispreţuit şi părăsit de băieţi, care fug atraşi de mirajul oraşului, perspectivă incertă, măcinat de disensiunile familiei, simte că timpul îi este potrivnic, nu mai este răbdător, şi lumea a devenit o "capcana". ,
Toate se vor repercuta asupra firii lui: "nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum de stănoagă. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind".

Deci nu mai este el. Moromete rămâne neîmpăcat cu gândul că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate.
Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al doilea război mondial.
Romanul se încheie rotund, infirmând cele spuse la începutul său: "Timpul nu mai avea răbdare".

Volumul al doilea, văzut ca romanul "eşecului unei familii", continuă să aibă în centrul său pe Ilie Moromete, alături de care se conturează tot mai mult Niculaie, fiul său, dar fără strălucirea şi complexitatea celui dintâi.
Prin Niculaie, romancierul semnalează schimbările ce se produseseră cu Ilie Moromete: "Cu tatăl său se întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, dar răspunsurile lui veneau din altă parte".
Pe Niculaie nu-l mai dă la şcoală, s-a terminat cu "studiile", pentru că n-avea nici un "beneficiu", deşi Catrina vânduse şi ea un pogon din pământul ei.
Era anul când începuse războiul. Lui Moromete nu-i mergea rău, reuşise să se refacă economic.

Din primele pagini aflăm de ultima încercare, nereuşită, a lui Moromete de a-şi aduce băieţii acasă. în sat, ducându-se după ei la Bucureşti - scenă dramatică, Paraschiv era sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, iar Achim se ocupa de comerţ ţinând o dugheană alimentară.
Incercarea lui de a-şi reface familia izvorăşte din dragostea lui dureroasă pentru copii, pentru casa lui, care era sensul vieţii sale, acum risipită. Băieţii nu văzură însă, după scurta tăcere care se aşternu în odaia strâmtă, mizeră în care stăteau, cum pe chipul încordat "ca de lemn" al lui Moromete "se rostogoliră broboane de sudoare" ,
Dar cuvintele lui sunt scurte şi hotărâte: "Mi-am luat mâna de pe vol. Mâna mea asupra voastră nu mai există".

Dizolvarea familiei continuă prin moartea lui Nilă în luptă la Cotul Donului, anunţată de "scrisoarea neagră".
Moromete rămăsese nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână, "paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi deasupra casei lui".
Paraschiv va sfârşi lovit de o boală de piept, numai Achim se va descurca în comerţ.
Moromete se simţea "încolţit" de ceva nemilos. Catrina ameninţa tot mai des că are să se ducă la "ailaltă în vale" (fata ei), nemulţumită că Moromete nu a trecut casa pe numele ei în locul pogonului de pământ datorat.
Ea îl părăseşte la bătrâneţe şi se duce la fiica ei din prima căsătorie. Moromete rămâne doar cu fata cea mică şi cu un număr de prieteni noi: Costache al Joachii, Giugudel, Matei Dimir. Ironia lui se îndreaptă acum spre Bilă, Isosica, Mantaroşie, Ouabei, Adam Fântână, deveniţi figuri centrale ale satului.
Dar autoritatea lui în sat scade, oamenii nu-l mai ascultă ca altă dată: "îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect şi el lasă fruntea în jos, şi nu zice nimic" (observă Niculaie).

Nici Niculaie nu-l înţelege: "credea că el (Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte".
Nimic nu-l clinteşte din lumea lui, a satului de dinainte, tradiţional. Dar Moromete nu mai e implicat, el priveşte acum faptele din afară.
Volumul al doilea este cartea "însingurării bătrânului şef al clanului şi cartea morţii sale" (C. Ungureanu).

Problemele colectivităţii trec pe primul plan.
Ne aflăm în perioada anilor '50, când satul românesc tradiţional e violentat din. temelii de istorie.
Problemele strângerii cotelor şi predarea lor către stat, a înfiinţării formelor colective de muncă aduc şi o altă faună umană: activişti trimişi de la "raion", "judeţeană", o lume nouă, probleme politice noi, inflaţia, sunt realităţile unei lumi în profundă schimbare.

In comparaţie cu volumul întâi, apare în prim-plan o "lume rurală a straturilor de la fund" (C. Ungureanu). Ţărani autentici nu sunt nici Bilă, nici Plotoagă, nici Isosică, veniţi de aiurea şi pripăşiţi în Siliştea-Gumeşti. Ei sunt falşi ţărani, lipsiţi de codul spiritual al ţăranului adevărat, însuşit prin tradiţie.
De aceea îşi asumă rapid comportamente ale vremii: rostirea de lozinci, intrigi mărunte pentru obţinerea de avantaje.

Niculaie, cel pasionat de învăţătură, de cărţi, surprins de criza adolescentină a întrebărilor fundamentale ("De ce ne naştem, părinte, dacă trebuie să murim?") ajunge activist şi' e trimis de la raion să supravegheze secerişul şi predarea cotelor către stat.

Niculaie vorbeşte o limbă "nouă" pe care Moromete o ascultă, o înţelege sau nu: despre "umanism", despre noua "religie", despre căutarea "eului" său...
O serie de episoade epice narează realist mecanismul noilor înfruntări: conflictul iscat pe aria de la Cotigeoaia pentru că se interzicea de la "baza de recepţie" primirea grâului cu "corpuri străine" (neghină) e prezentat cu o atentă observaţie psihologică; Bilă loveşte cu "goga" pe ţăranul Nae Marinescu în timp ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat; Nae Cismaru îndeamnă oamenii să fugă de pe arie; ţăranul Gheorghe, încolţit şi speriat de cei care strângeau cotele, se îneacă.

Destituit din funcţia de activist pentru cele întâmplate, Niculaie îşi va continua studiile, sfătuit de prietenul său, notarul, şi va ajunge inginer horticultor. Se va însura cu Mărioara'lui Adam Fântână, asistentă medicală.

.Ultimele capitole narează moartea lui Ilie Moromete, bătrân aproape de 80 de ani.
Chipul bătrânului e aureolat de lumină, conturat prin relatarea Ilincăi.
împuţinat la trup. avea slăbiciunea de a rătăci în neştire, cu ciomagul în mână, pe lângă garduri, pe câmp. Ultima oară a fost adus cu roaba acasă. Căzut la pat, prin vorbele adresate doctorului, el exprimă crezul vieţii sale, în care a rămas neclintit: "Domnule,... eu totdeauna am dus o viaţă independentă".

Ca personaj literar, Ilie Moromete este o apariţie inedită. El este un om al pământului, al satului tradiţional, cel mai complex tip de ţăran din literatura română.
Prin Ilie Moromete scriitorul descoperă alt sat. privit din altă perspectivă, intuieşte natura reflexivă a lumii rurale prin care se defineşte spiritualitatea noastră.
Scriitorul dovedeşte o artă literară complexă, în care fluxul epic dă o senzaţie copleşitoare de viaţă.

Marin Preda excelează în oralitate, încărcată de ironie subtilă, alternând şi topind laolaltă stilul direct cu stilul indirect, dând profunzime gândului omenesc. Se remarcă o rară dexteritate a folosirii simultane a timpurilor verbale care amplifică perspectiva narativă; viziunea scenică, folosirea dialogului, simţul cosmic şi tragic, adânca observaţie psihologică conturează un mare prozator, realist-psihologic şi social, cu totul original. Un scriitor modern.

---

Tag-uri: morometii, marin preda, referat

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 25 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---