O lovitură de palat, în 517 î.e.n., aduse în fruntea regatului pe regent, care-l duşmănea, ceea ce îl făcu să părăsească regatul. Reîntors după o vreme în ţară, reveni în ierarhia politică, de astă dată pe primele ei trepte. Astfel,, începand din 501 î.e.n., cand împlinise cincizeci de ani, ocupă posturi-cheie (ministrul Capitalei, şeful timpului liber, şeful dreptăţii, marele judecător, marele maestru de ceremonii), care-i conferiră, practic, puterea aproape deplină.
Randamentul metodei sale de guvernare, în care a urmărit sloganul „Să înspăimanÅ£i pe cei răi ÅŸi să-i întăreÅŸti pe cei buni", fu atat de mare, încat suveranul îl numi, în 497 Ã
®.e.n., regent. Din nou neînÅ£elegeri cu suveranul îl fac să reia. în 492 î.e.n., drumul exilului. Peregrină prin Song, Wei, Chen, Cai, Qi, Chu ÅŸi alte state, încercand, fără mari succese, să-ÅŸi aplice metodele politice. La varsta de 69 de ani, în 482 î.e.n., datoriya influenÅ£ei dobandite în Lu de unul dintre discipolii săi, Confucius se reîntoarse pentru totdeauna în Å£inutul natal, unde ÅŸi-a consacrat ultimii ani ai vieÅ£ii ÅŸcolii ÅŸi operei sale.
El a lansat ideea înfiinţării şcolilor particulare, unde elevii erau trataţi în mod egal, indiferent de mediul social din care proveneau, capacitatea fiecăruia urmand a-i diferenţia. In orientarea didactică a accentuat direcţia cercetării trecutului (a stăpani vechiul pentru a cunoaşte noul) şi a susţinut ideea, considerată dintotdeauna progresistă în pedagogie, a trecerii cunoştinţelor prin filtrul propriei gandiri ( învăţătura fără cugetarea proprie este fără noimă, iar cugetarea proprie fără învăţătură este ca lucrul născut mort").
Compiland şi purificand datele tradiţiei şi operele înaintaşilor (mai ales lucrarea unui istoric de curte din Lu), Confucius a lăsat în urma sa o importantă operă care a stat la baza răspandirii confucianismului. Din cele cinci cărţi fundamentale ale curentului confucianist, se pare că numai una a fost efectiv redactată de Confucius: Primăvara şi toamna (Chun Qiu), cunoscută şi sub titlul de Analele principatului Lu, care s-a păstrat într-o redacţie mai tarzie, de la sfarşitul secolului al Il-lea - începutul secolului I î.e.n. în capitolul Chun Qiu din Memoriile istorice ale istoricului Sima Qian.
Celelalte cărţi confucianiste au conservat, mai mult sau mai puţin fidel, prin transmisie orală de la un discipol la altul, învăţătura maestrului. Acestea sunt: Despre limbaj (Lunyu), atribuită unor discipoli direcţi, cuprinzand, adesea în formă de aforisme, discursurile şi dialogurile lui Confucius cu discipolii; Calea de mijloc (Zhongyuong), atribuită nepotului lui Confucius, cu toate că pare a data din al III-lea secol î.e.n.; Marele studiu (Daxue), datand din secolul al IV-lea î.e.n.; Mengzi, operă de la sfarşitul secolului al IV-lea-începutul secolului al III-lea î.e.n. a lui Meng Zi (Mencius). De la înţelept, care s-a stins în anul 479 î.e.n., înconjurat de discipoli, murmurand „Viaţa mea, o jertfă adusă Cerului", nu a rămas, ca mărturie directă, decat „Movila Bocetelor", movila funerară din apropiere de Qufu, numită astfel deoarece din ziua înmormantării nu a încetat a fi păzită, la început de discipoli înlăcrimaţi, apoi de descendenţii înţeleptului de-a lungul a peste 2400 de ani, pană astăzi şi venerată de toţi trecătorii, fie om simplu, fie împărat chinez.