Revoluţia română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii în luna decembrie a anului1989, care au dus la sfârşitul regimului comunist din România şi la căderea lui Nicolae Ceauşescu. Demonstraţiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat şi execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale Elena. Înainte de revoluţia română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod paşnic la democraţie; România a fost singura ţară din blocul estic care a trecut printr-o revoluţie violentă şi în care conducătorii comunişti au fost executaţi...

Cuvintele dor… dar mai mult ca acestea dor imaginile, mai mult ca acestea dor gâ ndurile, simpla imaginaţie... ori poate, mângâierea celui ce căzuse într-ajutorarea ţarii e de departe cea mai dureroasă! Înca nu ştiu! Înca nu îmi răspund... încă mă tem...

Înţelesesem teroarea din poveştile tatei, iar durerea o cunoscusem din glasul mamei, chiar şi printr-un simplu "a fost greu" ; le simţisem apoi pe amândouă, urmărind cu atenţie câteva fotografii, alături de care stătea scris in litere uşor inclinate sub greutatea atâtor morţi: "Adevăr au dorit, nu monumente!" . Erau cadavre, inşirate, alungite, inghesuite, adunate, pale, ca oricare altele, pe care le străbăteau însă din loc în loc şiruri roşii de lichid închegat şi uscat.

Auzisem absurde nemulţumiri până atunci : cozi la mezeluri, la paine...Dar nu se poate, consider ca pentru acestea doar sa işi stingă atâţia tineri suflarea şi nu ma inşelam! Nu doar cozile la pâine, sau lactate, ori mezeluri erau vinovate şi nici principalele nemulţumiri! Cu toate astea nu ştiam mai multe, întrucât mă miram cum de şi-au dat viaţa pentru lucruri atât de insignifiante atâţia tineri şi părinţi... era vorba de libertate... aud aievea în tenebrele minţii ce acum se fascinau fără de tăgadă de o grămadă de cadavre, acoperite doar de propriul miros cadaveric si aceeaşi piele, palidă şi rece.

Şi începusem să înţeleg: era vorba de libertate, căci le lipsea cu siguranţă; libertatea de a vorbi, de a gândi, de a simţii, iar pentru mine, fiind de părere că oamenii nu işi au geneza într-o naştere biologică ci în gând şi în gândire, în simţiri şi în cuvinte , era destul... destul să inţeleg dorinţa şi setea de exprimare, de viaţă, precum şi voinţa de izbândă, ce i-a făcut pe eroii revoluţionari să strige "Murim să fim liberi" !

După fuga lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central s-a instalat haosul în Bucureşti, precedat de o stare de euforie generală. Mulţimile descătuşate au invadat Comitetul Central iar birourile oficialilor comunişti au fost vandalizate. Ţintele preferate erau portretele dictatorului şi lucrările acestuia şi ale soţiei lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă şi dispreţ, de patimaşă dragoste de ţară şi durere!

Oricât am dori să credem nu a fost o mişcare spontană, ci un plan bine pus la punct, pregătit într-atâtia ani de comunism de "benevolii" patriei, la care s-au adăugat oameni ai poporului, care au crezut că vor face un bine atat de mare maselor...care nici nu gândeau la răspunsuri sfidătoare, fiind gata să îşi ofere viaţa şi fericirea propriei familii...şi asta au făcut!

Fusese o luptă a neamului, într-adevăr, dar nu neamul a câştigat... prin crima celor doi soţi, nu văd altceva decât o teamă neprefigurată, parcă o realizare josnica, când regimul ceauşist fusese ucis, când nu aveam nevoie de un asasinat, când toţi ar fi vrut sa îi ceară socoteală... ramânând astfel doar o crimă în spatele căreia, graba ascunde înca multe secrete.

Acum, dupa 20 de ani de la revoluţie, nu pot să nu remarc, marele paradox al acesteia. Întrucît termenul revoluţie defineşte "acţiunea organizată şi condusă de o clasă progresistă (care antrenează la luptă masele populare), având adesea ca rezultat o schimbare radicală a vieţii economice, sociale şi politice (DEX)" mă întreb de progresele ce între timp se lasă aşteptate...

Schimbare radicală poltică nu s-a realizat, întrucât, aflasem de pe la ora de istorie, că în anul 1948, fuziunea partidelor politice PCR (Partidul Comunist Român) şi PSD (Partidul Social Democrat) a avut drept rezultat partidul unic PMR (Partidul Muncitoresc Român) , care a ucis constituţia, prin eliminarea principiului separaţiei puterilor în stat.

PSD-ul există încă... Cu fiecare cuvânt regăsesc rupturi ale firidei pânze, ce ascunde intr-o democraţie stricată, în care normalul pare o stereotipie şi legile, doar supoziţii utopice!

Dincolo de orice slogan, de orice strigăt şi lacrimă se află cadavre, iar eu aflasem asta prea târziu!

Dincolo de orice gest şi cuvânt, de tot ceea ce facem noi în prezent, dincolo de micile libertăţi şi marile libertăţi, pe care, prezumtiv ni le putem permite se află trupuri însângerate, familii îndoliate, durere; dincolo... se afla ei... Pentru mine, revoluţia a rămas un eşec, iar asta pentru că, exceptând "acea prezumtivă libertate" nimic nu a rămas în urma fumului şi a flăcărilor.

Dincolo de toate steagurile rupte şi murdare, şterse de sânge şi sudoare, nu a rămas nimic, nu în mintea poporului nostru, a noilor generaţii, ce nu mai recunosc revoluţia ca pe un sacrificiu, ci doar ca pe un fapt istoric, o poveste trista, din nu stiu ce carte - asta, înseamnă... nimic!

Amintirile aleargă grăbite de noi frustrări, de noi timpuri : timpuri noi, sub chipuri vechi. Părinţii par a privi cu melancolie uneori spre timpurile apuse ale comunismului, regretând parcă revoluţia, despre care spun doar: "Trebuia într-adevăr schimbare, dar încă mai trebuie... trebuia, trebuie..."

Când vorbim despre revoluţie vorbim despre ce? Despre cadavre pare morbid, revoltătot şi neadecvat! Despre laşitate ar fi necuvenit întrucât s-ar simţii ofensaţi, atinşi de gravitatea cuvântului, revoltaţi, atâţia care au lăsat tinerii în bătaia armelor să moară, sub greutatea şi focul luptei. Şi atâţia sunt şi aceştia... mai mulţi ca victimele sunt doar profitorii şi perfizii ce acum se perindă într-un ecran tv prăfuit.
Să vorbim despre schimbare ar fi scurt, ar fi direct şi simplu, ar fi trist şi de evitat: schimbarea nu se vede!

Nu în modul de viaţă , nu la nivel naţional, nu în mentalitatea bătrânilor, ori adulţilor relativ înaintaţi în vârstă, nu în ochii mulţimii ce privşte încă dispreţuitoare scena ce înlocuieşte la fiecare alegeri tribuna în care se afla într-alte dăţi nu un partid, ori o alianţă, ci soţii Elena şi Nicolae Ceauşescu. Asta e întradevăr singura schimbare observată: a tiranului cu tâlharii... dezolantă şi revoltătoare schimbare!

Libertăţi? Da, avem, într-adevăr libertatea de a simţi, de a trăi, de a gândi, însă nu avem puterea! Nici sa gândim, căci ne-ar părea greşite toate şi am reacţiona, nici să simţim, căci nu ştim ce e iubirea şi ne ruşinăm de acest cuvânt, nici să trăim, căci încă suntem palide copii ale unor vieţuitoare de mult apuse...

Riposta, în majoritatea cazurilor exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte (formate din soldaţi, civili, luptători din gărzile patriotice) asupra locurilor din care se trăgeau focuri răzleţe ori se presupunea că se executau trageri cu muniţie de război a avut drept consecinţă pierderea de vieţi omeneşti şi mutilarea gravă a zeci de persoane.

La orice mişcare suspectă (de exemplu, deschiderea unei ferestre, sau mişcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniţie de război... asta a fost revoluţia! Teroare , cadavre şi durere; spaima, lacrimi şi rugăciune; minciună, tristeţe, şi patriotism ...

De fiecare dată când ne dorim o schimbare ni se spune sa aşteptăm un timp, căci nimic nu se poate întâmpla peste noapte... e un raspuns simplu, un raspuns nesimţit, care nesocoteşte atâtea sacrificii, ale atâtor copii, ale atâtor mame si taţi, atâtor oameni care au luptat in '89 crezând că ne vor face o viaţă fericită... în schimb, i-au fericit pe cei puţini, care s-au folosit de numele lor pentru a le caştiga încrederea celor ce nu decedasera înca, care invocau idei patriotice, luptând din ascunzatori prin copiii care şi-au dat viaţa pentru ei, cereâd mai multe tributuri pentru o democraţie, din a carei umbra zambeste un ascuns spirit comunist, ascunzându-se însă de focul luptei.

Timpul a trecut şi observ cu dispreţ doar o diferenţa: acum, nu se mai ascunde nimeni în spatele copiilor, căci nimeni nu mai dă 2 bani pe generaţiile post-revoluţionare, ci în spatele cuvintelor care ne sfideaza integritatea, menite să ne facă să uităm -într-un mod subliminal- cât timp a trecut de cand naţiunea şi-a ridicat glasul cerând o schimbare...dupa 20 de ani , înca ni se spune că nimic nu poate fi făcut peste noapte!

Au trecut atatea nopţi, nu doar una! Au decedat ataţia pentru averea unora...politica... ma face sa râd..un râs prostesc, surd uneori, un râs care îmi aminteşte de atâtea lacrimi... cu fiecare noapte se mai şterge un zâmbet, un zâmbet care putea să facă...o minune.

E o poveste tristă, care încă îşi aşteaptă finalul, prin care să pună capăt lacrimilor... şiruri de lacrimi, pentru şiruri de sânge, au curs şi vor mai curge...

---

Tag-uri: revolutie, nicolae ceasusescu, comunism, libertate

---

Categorie: Eseuri  - ( Eseuri - Archiva)

Data Adaugarii: 14 July '09

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---