Nicolae Davidescu s - a nascut la data de 24 octombrie 1888, Bucureşti si a decedat pe 12 iunie 1954, Bucureşti ). A fost poet, prozator şi critic literar legat de mişcarea simbolistă.

Titlul volumului „Stari de suflet “ a fost ales dintr - o serie de alte 12 variante, dupa propria marturisire a scriitorului. „Stari de suflet “ reprezinta versurile scrise intre anii 1938 - 1948, asadar in ultima perioada de creatie, considerata o alta varsta lirica, in care poezia este raspunsul direct al relatiilor complexe ale poetului cu realitatea imediata. Ramase decenii in manuscrise, aceste texte au vazut lumina tiparului in anul 2005 in volumul „Poezii inedite “ .

Am intalnit multe poeme religioase, toate strabatute de un fior exi stential al cererii ori al invocarii. Tonul este tensionat; ruga trebuie sa fie grea, sa plece ca „flacara din foc “, sa daruiasca omului „o clipa de trezire si’ntoarcere la sine/ Din tragedia care se surupa - ntre ruine “ ( Rugaciune ) .

Fenomen spiritual absolut, sacrul se manifesta, cum remarca Mircea Eliade, ca un element in structura constiintei drept latura preexistenta a universului individual. Reevaluat, sacrul deschide calea intoarcerii spre religie, deseori suprasolicitandui valoarea in sustinerea morala a fiintei.

Prin diferenta specifica dintre abordarea religioasa si cea filozofica a termenului de sacru, se pun in relatie doua valori: Dumnezeu si Fiinta, cu ipostaza ei profana de Om. In timp ce Dumnezeu este o idee, omul este o realitate, element al concretului, o existenta definita in timp si spatiu.

Intre Dumnezeu, ipostaza suprema, absoluta a Fiintei si Om, se creaza astfel o relatie fireasca, aceasta din urma dominata de doua concordante: una comuna, eminamenta, profunda, si alta sacra derivata din aspiratia depasirii limitelor. In aceasta din urma dimensiune a fiintei umane si isi are originea fascinatiei sacrului, stare estatica, se provoaca poezia. Creata din joaca, lumea devine un produs imperfect, iar Dumnezeu apare ca un Deus oriosus, abandonand - o.

Acest sentiment al indepartarii independente, a Creatorului de propria - i creatura, a simulat dteama de relatiile neprevazute a fortelor transcendente, fie ambitia omului de a - si lua pe cont propriu existenta, dirijand - o pe calea dorita. Inaltandu - si privirile spre cer, sentimentul care l - a tulburat a fost ie de implorare a milei divine, semn al neputintei omenesti, fie de incercarea de a determina concordantele sacrului de a le stapanii.

In ipostaza de ales al lui Dumnezeu, investit cu har, poetul este in opinia noastra un hommo religioasa, care prin gestul rutual de facere din poezie satisface propria existenta prin impresiunea la „izvorul fiintei “. Ceea ce defineste poezia in aceasta perioada, cand sacrul si profanul isi disputa intaietatea in interiorul fiintei este aceasta punere in relatie a Omului cu Dumnezeu, deschiderea spre instanta sacra, prin descoperirea lacasului eizeesc, in chiar adancul firii omenesti.

Varsta a treia a creatiei davidesciene aduce in prim - plan spiritul religios al poetului. Cautarea lui Dumnezeu devine petru el un modus viviendi, in echilibru. In „Rugaciune “ se induce ideea potrivit careia fiintei omenesti modern e pustie, deoarece Dumnezeu si - a parasit lacasul de huma, generand fie o nostalgica intoarcere spre timpul original al stelelor, fie exilarea in tumultul beznei: „O ruga grea pe care sa n - o spun eu deloc/ Ci singura se place ca flacara din foc…/ eu raman cu gandul ca a fost un inceput/

Din care tot ce se place de acum, s - a desfacut “. ca un cautator singuratic, poetul s - a lovit de conditia temporalizarii si ramane dezolat si singur in fata misterului divin. Confesiunile sale s - au tradus printr - 0un crz: „e o noblete trista si grava care mana/ Pe toate ale mele imprejurari stapana/ Credinta cu eu, numai singur eu/ Pot indeparta untipat crezand spre Dumnezeu “ / ( Crez ). Prin intermediul metamorfozei, poetul a implorat divinitatea sa fie „plutirea de cocor, gadurilor peste nor/ Drept cuvant de inger spus/ In sursurul lui Iisus “.

Atitudinea omului fata depropriul sau destin s - a observat si in invocarea ingerasului de argint caruia i sa cerut sa il salveze de temporalitatealui, ieri si maine. Intruparea angelica reprezinta cautarile implinirile si nemultumirile poetului. In „Vesperala “, poetul a cerut transformarea dorintelor „in fantana de trandafiri si melodie “

In credinta lui N. Davidescu apar ecourile gandirismului, prin expresia contraxtualisa a ideii religioase, prin localizarea geografica, sau prin perspectiva sofianica. S - a simtit de asemenea influenta argheziana, prin sugerarea unei axiome despre fiinta umana: „ Voi nu stiti ce insemneazaizbanda de a fi om/ Si de a - nglobi pamantul neintreg, intr - un atom “. In acest poem, notele panteiste au sustinut existenta divinitatii prin ipostizarea ei in elementele universului Se produce astfel o sacralizare a spatiilor: „Izvoarele lasate - n noi de Dumnezeu/ Sa se culce trupul peste trupul dezvelit al unei fete / Al unei fete care a rasarit din mit/ Si a coborat pe o scara de flori si diamant “ ( Izbanda de a fi om ) .

Doctrina ortodoxista lasata de gandiristi a propus o transcendare a relatiilor, fie prin inaltare in sferele suprasensibilului, fie prin adancirea in abisurile constiintei.

Drama trairilor unui secol tulburat de atrocitatile razboiului, dar si de tahnicismul excesiv al civilizatiei citadine, va fi diminuata pana la anularea aconstiintei tragicului. In poemul „Margine “, N. Davidescu si - a exprimat dorul de o lume neintinata de ordine tehurugica ce ar fi asigurat dimensiunile existentei.

Poetul s - a indentificat cu cei multi: „Noi am crezut cu dragoste in viata/ Si i - am spus sa fie in fiecare dimineata/ O rugaciune pentru al nostru aproape “. Imaginea vietii de odinioara este pusa sub lupta prezentului dezolant: „ Imaginea de odinioara/ Fusese/ Albastrul timpului nuanta/ Cu firele - n Olimp alese/ Acum e sdreanta caracita/ De noi/ Priveste insa c mai este/ Dintr - a Grandoarei tale - s sbor poveste/ O biata haina, fir cu fir/ Mancata “ .

Intr - un alt poem am sesizat simbolul crestin al graului care a conferit un aer de arhaicitate, graul ca simbol al vietii umane, expresie a initierii in spatiile sacre, unde lumina strge hotarele, imprimand sentimentul vesniciei: „Ne daruim paine cu fiecare spic/ Si alegene - o frumoasa ca blondul borangic/ ne spala - n stralucirea ta gandul care - ntr - o apa/ In care Dumnezeu si ingerii s - adapa “. Graul copt aminteste gestul aproape ritualic al coacerii painii: „Si fii - ne - nainte cu bobul tau crescut/ Protectorul fericiii si nedeslusirii scut/ Fii bucuria simpla pe urma unei vetre/ In care painea coapta si testul dintre pietre “ ( „Painea noastra “ )

Sufletul zbuciumat al poetului este patruns de un singru si profund sentimnt de veneratie a divinitatii si de marturisire a greselilor, a esecurilor cautarilor de o viata, fara putinta de a descuia tainele transcendentului: „Am ratacit pe drumuri mereu catastrofale/ Si recunosc, parinte, greselile de care/ S - a indurat sa aiba o mana de iertare/ Augusta stralucire a majestatii tale “ ( Marturisire ).

Alteori, tonul rugaciunii a luat accente tulburate ca - n „Psalm “ : „Da verbului meu forta ialtului tau sbor “. Ca si Arghezi, poetul razvratit s - a considerat neinteles cu sufletul tulburat, zbuciumat: „Ca vulturu - n noianul de liniste si spatiu / Cobor din vreme - n vreme si spre mocirla lumii/ Sa sufar greutatea istovitoare - a humei/ Eu singur, mie insumi de - apururi tovarasi/ Si - mi las fiinta - n voie s - alerge si sa - nfrunte/ Cu fapta ei de lava vulcanica, Pamantul/ Si gloatele sastupe rabunator cuvantul “ ( Demiurgos )

Intoarcerea spre Dumnezeu este orizontul misterului, s - a facut prin integrarea fiintei umane in armonia universala: „ sa uit de tot ce sunt acum flamand/ Avand augusta ta icoana - n gand/ si - n inima cu - al taucuvant/ Ah Doamne - ntoarcete spre mine iar/ Cu ingerul stralucirii tale “. Sufletul a cautat linistea si implorarea divinitatii a luat tonul intelepciunii sofianice. Poetul nu mai are in fata lui Dumnezeu cutezanta, tentatia, demiurgica, ci a dorit pacea isihasta prin care si - a simtit implinirea: „Un inger nou, in aur, atunci stralucitor/ Isi va lua spre fiece colt al lumii zborul/ Sa te slaveasca - n taina cu bunatatea lui/ La care singur numai tu poti sa te mai sui “ ( Reverenta ).

Poetul a avut sentimentul solititudinii profunde, a iplorat divinitatea de pe pozitia unu suflet trist si nobil la fel ca T. Arghezii in „Psalmi “ : „Nu - mi place din pacate sa - mi duca nimeni grija/ Cand ma raneste - o schija, imi scot singur schija/ Si, cu al singuratatii, in suflet meu crez, / Tot singur eu, pe urma, si rana mi - o pansez/ Ma doare ceva, poate, mai mult dar mi - e mai bine/ Sa nu fiu in durere vazut decat de mine/ E o noblete trista si grava care - mi mana, / Pe toate ale mele imprejurari stapana, / Credinta ca eu numai si numai singur eu/ Pot indrepta un tipat, cazand spre Dumnezeu “.

Ecourile argheziene s - au simtit in framantarile cautarii si incercarea atingerii absolutului. Dilemele omului modern au dus la singuratatea si dorinta de comunicare a omului, cu divinitatea. Singuratatea agonica a poetului a trezit revolta, iar implorarea alimenta dorinta orgolioasa de a prim semnul departarii, poetul urmandu - se sa redevina „fiinta libera si demna “, cerandu - i lui Dumnezeu sa aduca pacea si linsistea prin reintoarcerea cuvantului.

Rugaciunile sufletului aflat in retriste au adus linistea si echilibrul in interior: „Stea nefericita, nefericita stea/ Stea in care palpaia/ Inima cu amara mea, / Daca nu te - ai stins in drum/ prefacandu - te in scrum/ Spune unde esti acum/ sa te vad cum te - am stiut/ Rasarindu - mi in trecut/ Inchinarii mele scut/ Rugaciunile mele sbor/ Si plutire de cocor/ Gandurile peste nor “ ( Ruga ).

Intr - o alta poezie N davidescu a cerut ingerului pazitor sa ii aduca linistea : „Inger ingeras, eu sunt / Fug de papadie - n vant, / Caci de eri nu mai tin seama/ Si de maine imi era teama “ ( Vesperala ) .

Criza existentiala a omului modern a fost simtita si de N. Davidescu. Angoasa a fost centrul oricarei probleme deoarece a pus realitatea spiritului „in dublu sens “, spiritul probabil al lui insusi si viitorul posibil al eternitatii, Davidescu si - a exprimat angoasa prin vechea asemanare cu vaslasul de la galera : „noi osteneam in fundul galerei si vasleam/ Si fara a stii pe cine si - n cotro il vom duce/ Stradaniile noastre cumplite si nauce, / In tot acelas trudnic colt negru ne trezeam./ De atunci aslim intr - una prin noaptea noastra si/ Mancam galera lumii tirciti in ergastule/ Pe crestetul de spume de argind al unei hule/ De care deopotriva, nu stim cand se va sfarsi “ ( Vaslasii din galera ).

Viziunea existentiala de cosmar cu un pamant rece si clisa, cu un vazduh amar si pustiu a permis constructia unor prspective ample a celui ce se imagineaza un alt Hamlet: „ Hamletul de ceata din ganduri/ cu care ma infasor tacut/ Apuca - ntre deget lut/ Si cauta rost intrebandu - l “ ( A fi sau a nu fi ).

Atitudinea poetului intr - un univers ostil a fost una activa, dinamica, el a fost increzator in drumul sau pentru ca avea o forta launtrica regeneratoare: „ Imaginea de odinioara a ta/ Fusese albastra timpului manta/ Cu firele - nn Olimp alese “ ( Neliniste ) .

Ideea decaderii cu toate nuantele ei, oboseala, regretul devitalizarii, a fost prezentata si in versurile : „ Negestul uscaciune - n iarna de copac/ In ale carui vremuri, greu visele zac, / Si este al tau gest/ O prevestire - n doliu de viitor funest. / Si amandoi si - am strans/ potopul, omenirea, de zbucium si de plans “ ( Idila moarta ).

Poetul ca un suflet obosit deprimat, cu „inima slaba “ nu mai avea puterea de odiniiooara, seva cuvantului a secat, doar memoria a mai inregistrat infruntarea sisifica de odinioara: „ Sa - mi spuna de - a dreptul de ce nu mai sunt/ Acelas insul puternic din mine/ cu care infruntasem si cer si pamant/ In ganduri de seva navalnica pline…/ Idilele toate prin care - am trait/ Sunt cer greu de noapte si zbucium in zare “ ( Necazuri ) .

In alte poeme, N. Davidescu a invocat divinitatea pentru a aduce pacea intre semneii aceluias neam: Dumnezeu este „izvor al omenirii “, „parinte “ caruia poetul ii cerea „luminarea caii de negura dintre noi “, „pazirea neamului de ziua de apoi “, apropierea de divinitate facandu - se „prin pace si binecuvantare “, ce indeparteaza „ al ceasului venin “ ( Imn in surdina ) .

De multe ori sufletul poetului s - a simtit singur, ratacit, ca in versurile : am ratacit pe drumuri mereu catastrofale/ Si recunosc parinte greselile de care/ S - andurat sa aiba o mana iertare/ Augusta stralucire a maiestatii tale. / Mi - e inima, cu timpul, o subreda intrare/ De pestera ascunsa intr - o pustie vale “ ( Marturisire ) .

Poezia a reperezentat insasi viata - „am avut noroc vesnic sfanta - ndrazneala/ De - a scrie cu sange in loc de cerneala “ – cum apare si la N. Stanescu conceptul de hemografie/srciere cu tine insuti; lupta cu greutatile vietii sunt doar o scara ascensionala: „ Am suit treapta cu treapta/ scara inaltarii insului dreapta “, pentru creatorul de valori nu este loc de compromisuri, se simte solitar si ogolios in lumea sa: „ de lumina, pe culmea rece si inalta, intinzandu - si gandul in soare “ ( Despartire )

Alteori, efortul poetic a fost asemanat cu eforutl demiurgic aureolat cu mari elanuri si mari dezamagiri: „ Ma - dun insa de peste tot si iarasi/ Eu singur mie de - a pururi tovarasi/ Ma pierd in cne stie ce mare si ce munte/ Si - mi las fiinta - n voie s - alerge si sa - nfrunte/ Cu fapta ei de lava vulcanica pamantul/ Si gloatelor s - astupe razbunator cuvantul “ ( Demiurgos ) .

Lirica davidesciana a reprezentat o experienta spirituala, o intergare a eului in ordinea cosmica, o acordare subiectiva cu ea. Iubirea, natura, moartea, Dumnezeu, fiind date ale experientei, poetul a cautat o ordine interioara, un uacord al eului cu lumina si era firesc sa penduleze dramatic intre pacat si inaltare, intre materie si spirit. Constiinta lui s - a sfasiat intre principiul coruptibil si cel incoruptibil, s - a cautat, s - a pierdut, s - a regasit in insusi principiul suprem al vietii. Poetul, silindu - se sa afle iadul si Raiul in conditia umana, aspra, in care viata insasi reprezinta o lupta intre bine si rau.

Atitudinea poetului a fost oscilanta: „De ce n - ai spus ca omenirea dupa chipul Tau a fost/ Plamadita sa - si gaseasca pe pamantul acesta rost ? / Car sunt toate acele lucruri care tie - t plac/ care altele de - a pururi te scarbesc si te desfac/ de ce mocirla revarsata de ale noastre zbuciumari/ Cine te - a gonit salbatic si deodata dintre noi/ De am ajuns de - a valma ravasit de vant si ploi/ Si nu stim care - ncotro sa ne ducem coborand, / Cat mai jos si cat mai haotic, intr - al nostru propriu gand ? / Spune Doamne, dupa care norme am putea sa te gasim/ Pe lungul omenirii - n sange drum/ Ca sa punem la olalta ale noastre neinvatari, / pentru ou vestmant de flacari limpedei tale fapturi ? / Lumea - ntreaga asteapta afara hotararea ta, din greu/ Ca sa afle demai are sau de nu, Un Dumnezeu “ ( La rascuce de credinta )

Chiar si in perioadele in care tulburarea apelor sufletului sau care parea ca a incetat, in care nu s - a mai simtit asemenea unui erou dostoievskian, un chinuit al divinitatii, el nu a incetat sa lupte: „Ah. Doamne - ntoarcete spre mine iar/ Cu ingerul stralucirii tale har/ Sa nu ma mai gasesc instovarat/ Ca doua mii de ani au dezertat/ Cu intregul univers in ei inchis/ De adancul straduintei noastre vis./ Am distilat din spaima sa - ti inchin/ Al suferintei omului pelin/ Si zbuciumul umilei lui iubiri/ Dintre ale mele toate rastigniri “ ( Psalm ) .

La fel ca Lucian Blaga, Nicolae Davidescu s - a infruntat cu varsta fierului care a dezmostenit omul de cer si de menirea lui de a psalmui frumosul incremenind totul in linii si legi apoi confundandu - ne pe al lui golgoata cu o noua cruce: „In mainile apocaliptice, cu biciul./ Religia lui e dezmostenirea/ De cer a omului si de menire / De a plamadi in viata frumusetea, / Inlocuirea ei prin duritate/ Pe globul prefacut intr - o cetate / cu legi de fier in care se ingheata. “ ( Basmul fierului ) .

Unele creatii lirice au si accentuaat caracter biografic ( La moartea tatalui meu ), altele s - au remarcat printr - un ton pamfletar sau prin inevitabila oboseala a poetului aflat la varsta senectutii.

Un alt aspect al acestei varste lirice poate fi considerat cel al poeziei cu accente sociale, N. Davidescu se vrea o constiinta martor a eventimentelor social politice. De multe ori l - am intalnit in ipostaza razvratitului, dornic de razbunare adanca, care se transforma lumea in „cetatea de vis “, dar spre final imaginea luminoasa a lumii a fost inlocuita cu viziunea de cosmar si apocalipsei: „ cand pamantul nu va mai fi, va varsa furtuna geruri vesnice o prabusire - n gol de maluri “ ( Razbunarea noastra ) .

Ecourile gandiriste sau simtit si aici. Spatiul romanesc va fi in viziunea poetului un locus sacer. Cu acest spatiu s - a simtit organic si inseparabil, solidar sufletului sau identificand in structura spatial - sufleteasca acea cadenta sacra a ritmurilor cosmice: „Aceasta casa - a fost cladita/ Si soarele - n interior s - ajunca rasfatat ca un copil/ Cu buclele de aur moale si cu sandale - naripate/ De a simtii cu Ileana Cosanzeaza/ In suflet imagini albe de dragoste de Dumnezeu/ Si cu ea la gat sireaguri stranii de cercuri mair de curcubeu “ ( In pragul casei ) .

Exista si poeme in care si - a exprimat admiratia [pentru franta vazuta ca o fecioara: „Cu parul de au cu gandul/Cu care ai gonit intunericul luminei, spargand “ ( Dedicatie ). Ecourile melancolice, nostalgice, l - au intors la „doina calda, plina si cuminte “ la plaiurile stramosesti cu „rauri si paraie “, „cantec ca un vis “, „Care isi adanceste murmurul in stele “ ( Dedicatie 1 ) .

Ca un imn in surdina, a cerut divinitatii sa pazeasca neamul romanesc de ziua din urma de patima, „ de ceasul de venin “, sa lumineze „ calea de negura din noi “ ‚ s - apropie neamul de credinta si de Dumnezeu: „Ne apropie de tine sa fim din nou copii/ Sa izbutim sa crestem ce –i al nostru iar/ Sub binecuvantarea inaltului tau har “ .

Cu „Ruga contemporana “, poetul s - a aflat in ipostaza fauritorului de noi destine „ Vreau sa ma duc cu gandul si cu trupul linistit/ Pe unde numai de vis au indraznit/ Si ca, faptura demna si libera, imi plimba/ Al stralucirii noastre de oammeni vesnic nimb “ a cerut un semn divinitatii pentru a - l ajuta in gasirea drumului si de a - l indrepta sspre adevarata invatatura: „Spune Doamne, dupa care norme am putea acum/ Sa te mai gasim pe lungul omenirii - n sange drum/ Ca sa punem la o lalta ale noastr - nvataturi/ Pentru - n nou vemant de flacari limbedei tale fapturi/ Lumea - ntreaga asteapta afara hotararea ta, din greu/ Ca sa afle demai are sau de nu, Un Dumnezeu “ ( La rascuce de credinta ) .

Dincolo de bine si rau, un suflet sbuciumat si - a regasit calea „Duhului caruia ma - nchin, / imi povesteste cine stie care/ Sentinta - ntunericului destin “, osciland intre sublim, intuneric, tacere, Nicolae Davidescu a evitat abisurile obscure, a reevaluat puterea luminii, a lui Dumnezeu, el a aratat ca destinul omului tine de mutatiile ontologice pe deoparte, a cautt fondul ascund, mistic al fiintei umane, pe de alta, de sentimntul agoasant al tacticismului modern, al tumultuluimarlor orase, care se stinge prin refugiul intre natura candida. Oamenii si zeii participa la un destin cosmic…

By FW Editor

---

Tag-uri: poet, prozator, 1888

---

Categorie: Eseuri  - ( Eseuri - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---