MĂRIA TEOHARI (1885-1975) a fost cea dintâi femeie-astronom din România.
Studiile universitare le-a făcut mai intâi la Bucureşti (unde a fost colegă cu fiziciană de mai târziu Ştefania Mărăcineanu). Apoi, profesorul Nicolae Coculescu, intemeietorul Observatorului astronomic din Capitală, a trimis-o - după un scurt stagiu in Capitală - la specializare in Franţa, unde a activat mai intâi la Observatorul din Paris şi ulterior la cel din Nisa. La acesta din urmă, a lucrat mai ales la observaţii asupra Soarelui, din păcate fără măsurile de protejare a ochilor - necesare in asemenea cazuri. Noaptea, studia in special planetele mici, numite şi asteroizi. „Adesea mă prindeau zorile in cupolă" - şi-a amintit ea la vârsta venerabilă de 89 de ani, cind am avut onoa rea să o cunosc, vizitind-o in locuinţa ei, din apropierea pieţei C. A. Rosetti, din Bucureşti.

S-a intors de la specializare in 1914 şi a reinceput lucrările ştiinţifice la Obser-vatorul astronomic din Bucureşti, iar Anuarul acestui observator a tipărit lucrările ei despre petele solare, protuberante şi alte fenomene cereşti. Totodată, a publicat in revista „Natura" diferite articole de popularizare a astronomiei.
Cu multă emoţie isi amintea, in anii bătrineţii, de acele timpuri : „Era observatorul nostru, căci al nostru a fost atunci, al celor care au fost acolo cind a luat fiinţă.

Pentru că noi, câţiva, puţini la număr, i-am dat atunci tinereţea noastră, cu entuziasmul ei, cu puterea ei de muncă, cu dorinţa de a lucra pentru dezvoltarea şi propăşirea acestui prim templu al ştiinţei astronomice române. Tot al nostru âl vor numi mai târziu cei ce lucrează astăzi acolo, cu acelaşi elan şi aceeaşi râvnă ca şi noi in trecut."

După câţiva ani de la intoarcerea din Franţa, vederea a inceput să-i slăbească. Ochii, obosiţi de observarea indelungată a strălucitorului glob solar, desluşeau tot mai anevoie contururile şi detaliile. Câtva timp, a mai reuşit să facă faţă lucrărilor. Pină la urmă insă, a fost nevoită să renunţe la cercetarea astronomică.
A devenit profesoară de matematică şi astronomie la Liceul „Domniţa Ileana" din Bucureşti, răminind totodată colaboratoare a Observatorului. A fost o profesoară autoritară şi pasionată ; de asemenea, autoare a zeci de excelente manuale şcolare, unele tipărite in mai multe ediţii, după care au invăţat multe generaţii de elevi. „Eram dreaptă şi severă - mi-a mărturisit ea in 1974. Elevele mele nu au regretat această exigenţă. Câteva dintre ele mi-au şi mulţumit, spunindu-mi, de pildă, că, graţie mie, au reuşit primele la examenul de admitere de la Politehnică".
A murit la câteva luni după ce implinise 90 de ani, impăcată cu gindul că o viaţă intreagă isi făcuse exemplar datoria.

In anul 1885, oraşul Giurgiu era in plină dezvoltare. La inceputul secolului al XlX-lea, acest important port dunărean aparţinuse turcilor, in cadrul „raialei" Giurgiu care, pe lingă târg, port şi cetate, mai cuprindea 24 de sate din preajmă. Dar pacea dintre ruşi şi turci de la Adrianopol, din 1829, care a urmat unuia dintre războaiele dintre aceste două mari puteri, restituise intreaga „raia" Ţării româneşti şi Giurgiu devenise un important centru comercial. Aceeaşi pace inlăturase şi monopolul otoman asupra comerţului nostru cu străinătatea şi prin acest port se exporta o mare parte din cerealele româneşti, aducind importante venituri.

insemnătatea oraşului a crescut şi mai mult atunci cind, in 1869, s-a construit prima cale ferată din Muntenia, care lega Bucureştiul de Giurgiu. Totodată, a luat un important avint şi dezvoltarea şantierului naval. incă de pe la mijlocul veacului al XlX-lea, Giurgiu cunoscuse şi o importantă innoire edilitară, ridicindu-se numeroase clădiri noi, in cadrul unei reconstrucţii aproape generale, cu un sistem de străzi drepte, intr-o reţea ordonată, bine chibzuită.

In acest oraş de pe malul Dunării, a venit pe lume Măria Teohari. Din nou voi lăsa să vorbească amintirile ei, aşa cum mi s-a destăinuit :
„M-am născut la Giurgiu, la 22 aprilie 1885 - a inceput ea să depene firul aducerilor aminte. Da, da, nu greşesc. Au trecut de atunci 89 de ani. Pe tatăl meu l-a chemat Christu Teohari. Studiase medicina la Viena şi era medic primar. Foarte preţuit. I se dusese faima, aşa că l-a tratat şi pe Take Ionescu, cunoscutul om politic, ba l-a şi vindecat. Numele mamei mele era Alexandra, o mamă bună, duioasă. Amindoi părinţii erau mari iubitori de artă. Tatăl meu picta şi mi-a transmis şi mie incă de mică această vocaţie, odată cu interesul pentru ştiinţă. Mama cinta minunat la pian. impreună cu sora ei, a dat chiar şi concerte la Giurgiu. M-au invăţat şi pe mine să cint.

imi aduc aminte ce mindri eram noi in anii copilăriei de oraşul nostru. Un târg frumos şi curat, cu multă verdeaţă. Mergeam adesea pe malul Dunării, să vedem cum trec vapoarele. Cind se termina de construit vreun vas, oraşul sărbătorea de fiecare dată evenimentul ; eram nelipsită, cu părinţii mei, de la ceremonia de lansare.

Nu trecuseră prea mulţi ani de cind România isi dobindise neatârnarea şi ne făleam să rostim numele patriei, ne bucuram de câte ori vedeam trecind un ofiţer sau un soldat, in frumoasele lor uniforme, imi amintesc de o duminică de toamnă, cind mama invitase la prinz pe un văr de-al ei, care luptase in 1877 la Plevna. Câte nu ştia să povestească omul acesta ! âl ascultam cu lacrimi de emoţie in ochi. Mult singe vărsaseră românii pe cimpiile şi dealurile Bulgariei, pentru ca noi să ne bucurăm de o viaţă liberă, scăpată de jugul care se numea pe atunci «suzeranitatea Porţii». Şi oştenii noştri nu suferiseră numai in aprigele lupte, dar răbdaseră şi de foame, de frig, de ploaie. Cu toate acestea, pe prizonierii turci âi trataseră intotdeauna cu omenie, chiar după ce aflaseră că nu o dată prizonierii români fuseseră masacraţi in cetăţile turceşti."
Se depăna molcom firul povestirii Măriei Teohari. Bătrina profesoară avea memoria bună şi intimplările copilăriei se păstraseră proaspete in minte .. .

Abia implinise cinci ani, cind in familie s-a petrecut o cumplită tragedie : „Tata a murit, fără să ne vadă mari" - istorisea ea, şi ochii trişti arătau că amintirea acelei clipe indepărtate nu dispăruse cu totul din memoria ei.

Au fost patru surori. Una dintre ele s-a prăpădit de mică. Celelalte trei aveau să devină, toate, profesoare. Moartea doctorului Teohari a lăsat insă familia intr-o situaţie materială foarte grea. Fiecare ban se cerea economisit, căci pensia era mică şi copiii trebuiau să fie daţi la invăţătură.

„Am ajutat-o. mult pe mama. De mică imi plăcea să muncesc. Mă pricepeam, de pildă, la lucrul de mină si la croitorie. Mama zicea că am un talent innăscut. Nu cred. Doar că eram harnică, indeminatecă şi deprinsesem repede cele ce mă invăţase o vecină. Lucram frumos şi repede. Pot să vă spun că m-am imbrăcat intotdeauna cu rochiile cusute de mine. Făceam de asemenea rochii mamei şi surorilor mele."

Dar aceste preocupări ale traiului de toate zilele, care au ajutat-o să inţeleagă de mică seriozitatea vieţii, nu au izgonit pe cele legate de dragostea pentru frumos. Măriei âi plăceau mai ales sonatele lui Beethoven.

Slovele le-a deprins incă inainte de a merge la şcoală - şi a inceput a citi cu nesaţ basme, poezii, ba pină şi ziarele.

„Cum in casă la noi se vorbea, pe lingă româneşte, şi germana, franceza, engleza, am invăţat curind aceste limbi, iar posibilităţile mele de lectură s-au lărgit."

Nu implinise incă zece ani, cind o pasiune a pus stăpinire pe ea : aceea de traducătoare. âi plăcea să traducă comorile literaturii române in alte limbi, mai ales poeziile lui Alecsandri, Coş-buc şi Eminescu. La inceput, fireşte, traducerile erau stingace. Cu timpul insă, s-a perfecţionat in acest meşteşug. In adolescenţă, avea câteva caiete groase de traduceri, de care mama şi profesoarele ei erau incintate. Nu a avut ambiţia să le publice, dar citea din ele rudelor şi prietenilor.
... imi amintesc din nou după-amiaza in care am cunoscut-o. Ochii imi căzuseră pe picturile care se inghesuiau, una lingă alta, pe pereţi. Erau mai ales vase cu flori şi peisaje. Mi-a inţeles privirea şi mi-a răspuns :

- Tablourile astea ? Sint toate făcute de mine. il vedeţi pe acela ? Florile care atârnă peste pian ? Cind l-am pictat, nici nu terminasem incă şcoala primară . . .
Era, intr-adevăr, o pinză cu stingăcii şi naivităţi - pictură de copil ; dar revărsarea de culori era plină de farmec. O atmosferă de basm şi visare se desprindea din trăsăturile delicate ale penelului.

in şcoala primară din Giurgiu, Măria Teohari a fost mereu prima, şi mi-a mărturisit că toate materiile ii plăceau. La sfârşitul şcolii, a invăţat acasă să cânte la vioară şi pian.
- Vă amintiţi cumva cind vi s-a trezit interesul pentru astronomie ? am intrebat-o.
- Foarte devreme, mi-a spus ea. incă din „primară". V-am spus că citeam de mică ziarele care-mi cădeau in mină, mai ales „românul" şi „Timpul". Nu mai ştiu in care din ele am găsit un articol despre românii care s-au făcut cunoscuţi la Paris prin lu-crările lor de astronomie. Era vorba acolo mai ales despre tezele de doctorat ale lui Spiru Haret şi Constantin Gogu, care treziseră un mare interes. Prima dintre ele tocmai fusese retipărită la Paris, Nu au fost nişte teze de doctorat obişnuite, ci adevărate evenimente ştiinţifice, care aduseseră idei cu totul noi. Constantin Gogu, de pildă, mult timp profesor la Universitatea din Bucureşti, era socotit cel mai mare specialist in studiul complicatelor mişcări ale Lunii. Astronomii din Paris nu âl uitaseră nici pe Constantin Căpităneanu, intemeietorul astronomiei de observaţie in România. Şi el se specializase la Paris, iar in zilele războiului franco-prusian din 1870-1871 şi ale Comunei, rămăsese alături de colegii săi francezi, efectuind observaţii care au servit operaţiilor militare, in 1884 ziarele au scris că Ştefan Hepites a infiinţat la Bucureşti Institutul meteorologic. Ori, meteorologia e şi ea o ştiinţă a ce-rului, inrudită cu astronomia.
- Deci acesta a fost inceputul, am observat eu.
- intr-un fel, da. A fost inceputul. inceputul interesului meu pentru astronomie ; dar pe atunci mă pasionau atâtea lucruri, incât nu pot să zic că la 9 ani mă hotărâsem să mă fac astronom ! Mai mult, drept să vă spun, firele mă trăgeau mai mult spre artă. Am avut şi succese. Nu era serbare de sfârşit de an la şcoala din Giurgiu in care să nu declam o poezie sau să cint la pian . . .
După terminarea celor patru clase primare, Măria Teohari a urmat mai departe la Bucureşti, mai intâi la Liceul „Elena Doamna", apoi la „Şcoala centrală de fete". La cea de-a doua, a intrat prin concurs. Şi aici s-a numărat intotdeauna printre elevele fruntaşe. Exista la această şcoală tradiţia ca, la sfârşit de an, o elevă să citească „poema clasei", compusă chiar de ea. Şi această elevă a fost, ani la rind, Măria Teohari.

Intre profesoarele de limba română, desen şi matematică, s-a născut, din pricina ei, o rivalitate care ameninţa să ajungă la un adevărat conflict. In adevăr, fiecare incerca s-o convingă ca la sfârşitul liceului să urmeze facultatea care corespundea specialităţii ei.

- Nu-i păcat de talentul excepţional al fetei ? De ce să urmeze ştiinţele ? susţinea profesoara de desen. Ar fi ca o pasăre inchisă in colivie. Câţiva ani la Belle-Arte şi va fi o pictoriţă bună de expoziţii...
- De ce să n-o dăm mai bine la litere ? Are o cultură generală frumoasă, scrie poezii, stăpineşte la perfecţie mai multe limbi străine. Poate că va deveni cea mai mare scriitoare a noastră ? Era părerea profesoarei de limba română ... Dar nici profesoara de matematică nu era dispusă să renunţe :
- La matematică, Teohari e excepţională ! Profesoarele de fizică şi chimie o laudă şi ele. Are o minte bine organizată, claritate in raţionamente. Un asemenea element nu trebuie lăsat pradă penelului sau versurilor . . .
Discuţiile de acest fel nu mai luau sfârşit in cancelarie. Măria Teohari ar fi vrut să le impace pe toate, căci le iubea şi le preţuia. Şi tocmai de aceea - mi-a povestit ea -, cu prilejul sărbătoririi unei profesoare care ieşea la pensie a scris o piesă de teatru plină de tâlc. Toate materiile predate la Şcoala centrală de fete erau infăţişate prin personaje. Materiile astfel insufleţite discutau intre ele şi isi lăudau fiecare meritele.
- Nu uita că nu eşti decât o dexteritate, cu alte cuvinte o materie secundară ! âi spunea Geografia Muzicii. Eu reprezint intreg Pămintul, cu toate ţările lui, cu tot ce are mai de preţ pe el, cu munţii şi văile, cu oraşele, satele şi oamenii ! Tu nu eşti- decât o amărâtă de lăută, care te tot vaiţi, ba in do-diez ba in fa-minor.
- Ia te uită la ea, ce increzută ! răspundea Muzica, jignită. Pretinde, nici mai mult nici mai puţin, decât că-i „intreg Pămintul", cu toată omenirea lui ! Grozav te-ai mai umflat in pene, surato ! Dar, in afară de atlase şi hărţi, nimic nu-i de capul tău. Me-lodiile mele incintă urechea, merg la sufletul omului necăjit, âl fac pe tinăr mai sensibil la frumuseţile lumii. Ele sint intruchiparea idealului şi purităţii. Nu există simţămint omenesc să nu-l pot exprima, nici durere să n-o pot alina.
- Nici una, nici alta n-aveţi dreptate. Matematica este totul ! Fără ea omenirea ar mai fi incă in epoca de piatră. Numai ştiinţa face să progreseze societatea. Arta nu e decât un joc, Geografia o simplă descriere . . .
- Habar n-ai ce-i Muzica, Matematică uscată ce eşti !
- Şi nici ce-i Geografia ! Auzi : „o simplă descriere" ! Geo
grafia nu descrie numai lumea, ci o şi explică !

Pină la urmă, le-a impăcat inţeleaptă Istorie, arătându-le că omul are nevoie atât de Ştiinţă, cât şi de Artă, că in decursul mileniilor fiecare şi-a dovedit insemnătatea ei pentru inaintarea civilizaţiei.

Piesa s-a bucurat, fireşte, de succes.

Numai că cele trei profesoare care se luaseră la harţă in legătură cu viitorul Măriei Teohari s-au cam imbufnat. Nu cumva eleva făcea aluzie la certurile lor din cancelarie privitoare la viitorul ei ? Cum de-şi permitea să facă haz pe socoteala lor, cind toate nu se gindeau decât la binele şi chiar la gloria elevei !
Profesoara de desen a propus chiar dirigintei să-i scadă elevei Teohari nota la purtare. Dar dirigintă era tocmai profesoara de istorie şi nu s-a invoit.
- Obraznică n-a fost.Doar foarte isteaţă. insă isteţimea nu-i un păcat de pedepsit. . .

Pină la urmă, Măria Teohari s-a inscris la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, dar n-a lăsat niciodată din mină penelul, n-a uitat de clapele pianului şi in caietele ei a continuat să aştearnă versuri şi proză.
A fost, cu alte cuvinte, un om intreg, deopotrivă devotată Adevărului ştiinţei şi frumosului artei.

---

Tag-uri: astronom, bucuresti, biografie, stiinta, arta

---

Categorie: Celebritati  - ( Celebritati - Archiva)

Data Adaugarii: 13 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---