Nu stiu exact de ce, dar din Renastere incoace idealul frumusetii este intruchipat de arta Greciei antice. Poata ca si Winckelman joaca un rol in toata povestea cu aprecierile sale impresionante dar din pacate eronate despre aceasta arta: " Simplitatea nobila si maretia tacuta a statuilor grecesti constituie adevaratul semn caracteristic al scrierilor grecesti din epoca cea mai glorioasa, cu alte cuvinte al scrierilor din epoca lui Socrate." E adevarat ca suntem condamnati sa fim prizonieri ai timpului in care traim si ca perspective din care privim o epoca si arta ei e una mai mult decat marginita. Tocmai de aceea, voi incerca in randurile ce urmeaza sa sondez ceva mai adanc in straturile istoriei sis a scot macar un pic la iveala cam ce anume gandeau grecii antici despre arta.
Lumea g
recilor antici era caracterizata prin competitivitate. Ca dovada, avem celebrele Jocuri Olimpice reinviate cu success in secolul al XIX-lea de baronul de Coubertin. Dar competivitatea se manifesta pe toate planurile vietii lor, implicit si pe cel cultural. Mai trebuie spus ca un adevarat “polis” grec, un oras veritabil, se definea tocmai prin aceste aspecte ale vietii civice dinamizate de competitivitate si nu putea exista fara locurile specifice activitatilor muzicale, comerciale, sportive, educationale sau teatrice. Viata unei cetarti din Grecia antica trebuia ritmata cu aceeasi precizie si armonie ca un cant Homeric pentru ca rezultatul sa fie o democratie cu cat mai putine cusururi(cel putin in cazul Atenei) (probabil o democratie mult mai apropiata de ideal decat cea de astazi, dar sa nu uitam totusi ca “”). Templul grec, exact, impunator si riguros nu e nimic altceva decat o expresie a democratiei. Religiosul si artisticul merg mana in mana cu politicul. (Atentie, mana in mana, nu subjugate politicului, cum se intampla la vecinii de Mediterana ai grecilor, romanii). De altfel, opera de arta nici nu era destinata unei placeri estetice intrinsece, asa cum o percepem noi astazi, ci era subsumata unui scop practic sau religios. Tocmai din aceste motive, cu putine exceptii, este admirata numai opera, nu si artistul care a creat-o. Poate de aceea, Platon este atat de putin ingaduitor cu artistul, alungandu-l din Republica sa pe motiv ca . Aristotel, pe de alta parte, mai indulceste putin situatia artistului creator- acesta are meritul de a fi cel care “ toarna materia in forme.”
Dar ce intelegeau ei prin Frumos? Sa fim bine intelesi, Frumosul in sensul in care il definim noi astazi nici nu exista pentru grecii antici. Kallon, ceea ce noi traducem prin Frumos inseamna “ceea ce place, ceea ce trezeste admiratie, ceea ce atrage privirea.” Dupa cum spun si anticii Euripide- “ Ce-i oare intelepciunea, / sau care dar din partea zeilor/ e mai frumos pentru oameni/ decat acela de a tine mana / pe capul dusmanului infrant?/ Ceea ce e frumos ne e mereu drag.” si Theognides – “Muze si Gratii, fiice ale lui Zeus,/ voi intr-o zi la nunta lui Cadmos/ ati cantat frumoasele cuvinte:/ “Ce-i frumos e iubit, ce nu-i frumos/ nu e iubit”/ ce-au fost rostite si de buzele zeilor.”
Toate aceste citate mi-au amintit si de un vechi proverb romanesc : "Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie." Si pentru a ne convinge ca rezultatul mucii lor placeochilor nostrii, artistii antici s-au straduit sa infatiseze formele nu ca in realitate, ci ajustandu-le un pic, pentru a le acomoda privirii. Pictorii de vase, mesteri destul de rafinati care jonglau cu eleganta cu culorile si formele, au inventat reprezentarea in raccourci: o fi zis el Homer ca Ahile avea un scut rotund, dar pentru a-i da aceasta impresie celui care admira pe o cupa pantecoasa scene de lupta din razboiul troian, scutul trebuia reprezentat dintr-o perspective strivita. Nici sculptorii nu sunt mai prejos. Ei studiaza cu infrigurare proportiile trupului omenesc, stabilesc chiar masuri ideale cum ar fi canonul lui Policlet, dar in acelasi timp se adapteaza ochiului viclean al privitorului. Celebrul conducator de car de la Delfi, care da tuturor impresia unei pefectiuni senine,este, in realitate, exagerat de inalt, iar partea inferioara a corpului sua este disproportionat de mare in raport cu cea superioara- bineinteles, toate aceste aspecte ni se releva numai daca ne incapatanam sa luam statuia la bani marunti si s-o privim din alt unghi decat cel intentionat de sculptorul sau anonim. “ Generatia lui Fidias, (ale carui opera ne sunt cunoscute in mare parte prin intermediul copiilor), cea a lui Miron si cea succesiva a lui Praxiteles realizeaza un soi de echilibru intre reprezentarea realista a Frumusetii, indeosebi a Frumusetii formelor trupului omenesc (Frumusetea formelor organice are intaietate fata de cea a obiectelor anorganice) pe de-o parte, si aderarea la un canon (kanon) specific, pe de alta parte, in analogie cu regula (nomos) din compozitiile muzicale.
Contrar parerilor ulterioare, sculptura greaca nu idealizeaza un trup abstract, ci e mai degraba in cautarea unei Frumuseti ideale, facand o sinteza a trupurilor vii, prin care se manifesta o Frumusete psiho-fizica, menita sa armonizeze sufletul si corpul, adica Frumusetea formelor si bunatatea sufletului ; este idealul acelei Kalokagathia, a carei cea mai inalta expresie se regaseste in versurile lui Sapho si in structurile lui Praxiteles. Acest tip de Frumusete isi gaseste cea mai buna expresie in forme statice in care un crampei de miscare isi afla echilibrul si odihna si pentru care e mai potrivita simplitatea expresiva decat bogatia detaliilor.”
Lucrurile se mai schimba odata cu aparitia artei elenisitice. Apolinicul calm, senin si sobru vizibil in lucrari ca Discobolul de Miron sau Afrodita din Cnidos al carui original fusese sculptat de Praxiteles este inlocuit de o arta dionisiaca, salbatica, dinamica, violenta si senzuala, ce face apel tot la legendele homerice, ca in grupul statuar Laocoon sau in sculpturile reprezentandu-l pe Alexandru Macedon.
Dintre filosofii, Platon, despre care am spus mai devreme ca nu ii prea avea la inima pe artisti , era de parere ca opera lor nu dezvaluie decat o umbra a adevaratei Frumuseti si ca prin mestesugul lor tulbura armonia si invita excesul sa-si faca de cap, incalcand astfel regulile de baza ale echilibrului universal inscrise pana si pe peretii templului de la Delfi: “Cel mai drept este cel frumos”, “Respecta limita”, “Uraste hybris-ul” si “Nimic in exces.” Pentru el, Frumusetea exista fie ca Frumusete a formelor geometrice (deh, aici se vede ca il simpatiza pe Pitagora), o Frumusete caracterizata prin armonie si proportie a partilor, fie ca Frumusete stralucire. “ Divinitatea, vrand sa o asemuiasca celei mai frumoase si celei mai desavarsite dintre vietatile inteligibile, a creat o singura faptura vizibila care inauntrul ei le cuprinde pe toate celelalte ce-i sunt, fireste, inrudite…Iar cea mai frumoasa uniune este cea pe care ar putea s-o stabileasca, in masura posibilului, un lucru nepereche cu cele de care este legat: proportia este aceea care de-acum poate implini acest lucru in chip minunat.”
Frumusetea stralucea pe atunci in toata splendoarea sa, cand intr-o preafericita ceata ne bucuram de inaltatoarea-i viziune, noi urmandu-l pe Zeus, ceilalti pe alti zei, si eram primiti in acea initiere in care am cunoscut beatitudinea; ne inchinam ei, fiind noi pe atunci cu adevarat intregi si neavand habar de relele ce ne asteptau, si-i contemplam formele desavarsite si simple, demne de veneratie si nemiscate, cufundati intr-o lumina de o mare puritate, asa cum eram si noi cand nu purtam cu noi acest mormant cu numele de trup, in care suntem prizonieri ca o stridie…”
Cei destul de norocosi sa-si aminteasca fie si o sclipire a luminii primordiale sau sa intuiasca armonia matematica se puteau considera cei mai fericiti dintre muritori. Nu degeaba, un personaj al lui Xenofon declara : "'Jur pe toti zeii ca n-as da Frumosul pentru toata puterea regelui persilor.”
Iar acum, daca tot am vorbit despre personaje si am mentionat un autor dramatic, haide sa discutam si despre tregedie.
Tragedia
Fiind un cuvant cu o asemenea vechime, "tragedie" si-a gasit un loc atat de confortabil in limbajul nostru de zi de zi, incat il intrebuintam aproape inconstient. Spunem "Ce tregedie in tara X, devastata de razboi!" sau "o situatie tragica", "un eveniment tragic in zona Y". Dar de unde vine acest cuvant si ce insemna el la origini? Pai, de venit vine din greaca veche, cat despre cuvantul care i-a servit drept radacina acesta nu este altul decat banalul "tap". De ce "tap"? Aici, parerile expertilor sunt impartite. Unii spun ca denumirea vine de la tapul pe care il primeau invingatorii in competitiile tragice- da, nu trebuie sa ne miram, am spus mai devreme ca viata grecilor era ritmata de spiritual de competitie si asa cum organizau intreceri olimpice pentru disciplinele sportive, mai organizau si niste “olimpiade” ale autorilor dramatici- un astfel de exemplu ar fi Cuadrienala, tinuta in parallel cu Jocurile Istmice de la Corint. Altii sunt de parere ca legatura cu "tapul" e data de un anume character mistic si religios al teatrului. Tragedia ar fi deci spectacolul pus in scena in timpul Misterelor Dionisiace. Si cum nelinistitul Dyonisos era in permanenta insotit de sileni si satiri, fiinte jucause, jumatate tapi, jumatate oameni, analogia nu e greu de facut. Mai ales atunci cand inclusiv Aristotel afirma ca, la inceput, tragdia a fost "un simplu joc de satiri" . Ce-i drept, tot Aristotel recunostea cu seninatate ca originile tragediei sunt incerte : "Ivita dar din capul locului pe calea improvizarilor (ca si comedia de altminteri: una multumita indrumatorilor corului de ditirambi, alta celor de cantece licentioase, din cele ce pana in zilele noastre, mai staruie prin multe cetati) tragedia s-a desavarsit putin cate putin, pe masura dezvoltarii fiecarui nou element dezvaluit in ea, pana cand, dupa multe prefaceri, gasindu-si firea adevarata, a incetat sa se mai transforme." Si daca tot l-am mentionat pe Aristotel, n-ar fi rau sa-l citam in continuare cu definitia pe care o da tragediei : "tragedia este imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in grai impodobit cu diferite soiuri de podoabe osebit dupa fiecare din partile ei, imitatie inchipuita de oameni in actiune, ci nu povestita, si care, starnind mila si frica, savarseste o curatire de patimi."
Platon, din contra, il face pe Socrates a declare sus si tare in Ion ca tocmai datorita sentimentelor extreme pe care teatrul le trezeste in om arta teatrala decade, ajungand pe o treapta vecina cu nebunia, ce-i drept o nebunie inspirata de zei.
Care era tema de baza a tragediilor? Bineinteles, lupta dintre om si Destin ( Tyhe). Destinul, la randul lui, putea purta diferite masti. Uneori, era Fatalitatea, Ananke, pe cand alteori prefera sa seintrupeze in divinitatea numita Moira, adica Soarta. Destinul care planeaza amenintator asupra oamenilor supusi greselii este mentionat si de Eschil in Agamemnon : "Destinul ce pedeapsa noua vrea sa dea/ pe pietre noi dreptatea isi ascute."
Greseala care provoca destinul era hamartia, ceea ce Aristotel numea eroare, confuzie, greseala lipsita de rea intentie. Uneori, nu era vorba de hamartia, ci de ate, o greseala comisa ca urmare unei rataciri trecatoare, o pedeapsa venita de sus, de la zei. Odata prins in mrejele ate-ei nu mai exista scapare, dupa cum spune si Eschil in Persii: "Ateea, dulce si mangaietoare, / spre cursele ascunse cheama omul,/ sin u se afla muritor sa scape/ din cursele-i intinse, printr-un salt."
Cine se ocupa cu scrierea tragediilor? Profesionisti ai cuvantului, fara indoiala, asemeni celor din vesnica triada pe care o invatam inca din gimnaziu: Eschil, Sofocle si Euripide. Sa spunem acum, foarte pe scurt, cate ceva despre fiecare.
Eschil este primul in ordine cronologica dintre acesti maestri antici. El se pricepe de minune sa transforme nu numai actorii si decorul, ci si publicul, in rotitele si angrenajele care fac ca mecanismuln tragediei sa functioneze perfect. Combina efectele auditive cu cele vizuale, jongleaza cu emotiile si uzeaza din plin de puterea sa de explexis, adica de a soca publicul. Se si povesteste, de altfel, ca la “premiera” Eumenidelor, atunci cand pe scena si-au facut aparitia cumlpitele Furii, unii copii din public au lesinat, iar unele femei mai sensibile au avortat. Sa nu credem neaparat in veridicitatea absoluta a acestei anecdote, ca doar un popor care il considera erou pe mincinosul de Odiseu, nu e nici el tocmai sincer, dar ea este totusi exemplara in a demonstra uriasa forta a tragicului. Sa mai spus ca datorita maiestriei sale iesite din comun, Eschil a creat prin Prometeu nu o tragedie oarecare, ci Tragedia.
Eschil i-a servit ca model lui Sofocle. Acesta experimenteaza un pic cu problemele de ordin ethnic- aduce pe scena 3 personaje. Si tot el introduce o noua dimensiune a tragediei: introspectia psihologica. El chiar spunea la un moment dat: Eu le infatisez asa cum trebuie sa fie, asa cum sunt le infatiseaza Euripide.”
Hmmm, sa fi existat oare rivalitate intre tragedieni? Cu siguranta! Sa vedem acum cine este cel care ameninta pozitia de favorit a lui Sofocle. Acesta era nimeni altul decat Euripide. Ca si ceilalti colegi ai sai dramaturgi, si Euripide era un pic filosof. De fapt, Euripide era intr-atat de atasat de filosofie incat vedea teatrul ca pe un mijloc de a-si expune tezele filosofice. Din acest motiv, el introduce prologul si ceva cu totul nou: dues ex machina. Daca pedeapsa venea de la zei, de sus, din Olimp, de ce nu puteau ei sa si intervina pentru a schimba in mod dramatic si miraculos cursul actiunii. Si cum altfel putea sa coboare zeul din Olimpul inchipuit de scenografi decat cu ajutorul unei complicate masinarii cu scripeti.
In tragediile sale, Euripide promoveaza o noua ordine sociala, cea ce lumea de azi, anglofona si anglofila, ar numi o atitudine anti-establishment- lucru foarte vizibil in Electra, Medeea sau Ifigenia. Bineinteles ca tragediile lui Euripide erau pe placul unui alt mare revoltat impotriva regulilor prestabilite, Socrate, despre care se spune ca ar fi fost in stare sa mearga pe jos pana la Pireu pentru a asista la o piesa a lui Euripide, lucru nu tocmai importanta daca ne gandim ca spre deosebire de atleticul Platon, rubicondul Socrate nu era un mare fan al activitatilor fizice. Dar Euripide nu era apreciat numai de concetatenii sai atenieni. Plutarh povesteste ca in timpul unui razboi, siracuzenii au eliberat pe aceia dintre prizonierii atenieni care stiau sa recite macar o scena din Euripide.
Rolul jucat de arta si mai ales de tragedie in viata grecilor este fascinant. Nu ne putem abtine sa nu intrebam de unde vine aceasta importanta? Poate ca tragedia are o asemenea pondere pentru ca, asa cum avea sa spuna un alt mare dramaturg, la sute de ani distanta, “lumea e o scena si oamenii-s actori”, sau poate ca pur si simplu grecii au avut dintodeauna vocatia tragicului, nu degeaba ei fiind niste impatimiti ai politicii, tot o tragedie, dar jucata la alt nivel.
Comedia
Comedia = gr. Komoida “ cantec de sarbatoare”– o specie a genului dramatic
in proza sau in versuri cu actiune si deznodamant vessel care
satirizeaza realitati sociale , slabiciunii general umane sau
prezinta situatii hazlii.
"Prin continut si modul de rezolvare a conflictelor, comedia se subordoneaza comicului , care este o categorie estetica fundamentala , carte denumeste una dintre atitudiniile esentiale in fata vietii si a artei, avandu si sursa de dezvoltare unui contrast sanctionat printr-o gama larga de reactii morale, de compasiune la dispret, provocand o participare afectiva specifica de la zambet la ras in hohote."
(Dictionar de termeni literari)
In antichitate specia era definite prin contrast cu tragedia , insistandu-se asupra caracterului obisnuit al faptelor si al oamenilor. In viziunea lui Aristotel comedia este: “ imitatia unor oameni neciopliti, nu insa o imitatie a totalitatii aspectelor oferite de o natura inferioara, ci a celor care fac din ridicol o parte a uratului.
Ridicolul poate fii definit ca un cusur si o uratenie de un anumit fel, ce nu adduce durere si nici vatamare…”
Comedia-intrigi multilateral complicate
-nu este atat de ferm inchegata ca si tragedia
-este motivate printr-o simplitate grandioasa
-sfarsit determinant care rezolva conflictul
In acest secol 5 in.Hr , Grecia cunoaste peste 40 de autori de comedii. Singurul la care au ramas integrale, in numar de 11, adica un sfert din cate scrisese , este Aristofan (445-386 in.Hr). Aristofan a scris comedii polemice in care ironiza conditiile olitice, sociale , economice si intelectuale din Atena sec. 5. Din punct de vedere al compozitiei, actiunea nu cunoaste nici o restrictie, nici oregula severa . Inainte de Aristofan, grecii nu cunoscusera decat farse grosolane, demne cel mult sa amuze vulgul. Vechile comedii ale lui Aristofan erau niste satire sub forma de dialog, in care autorul numeste persoanele pe care vrea sa le ridiculizeze. Deoarece un autor comic pe nume Euopolis si-a batut joc intr-una din piesele sale chiar de seful republicii, s-a dat o lege care interzicea numirea in teatru a unor personae in viata. Acest lucru a dat nastere la comedia medie, in care autorii se limitau sa alature nume presupuse de aventuri reale.
Un edict si mai restrictive a facut sa apara comedia noua care critica viiciile si tot ceeea ce era ridicol in general, interesul fata de intriga luand locul pentru satira personala.
Spre deosebire de tragedie, scena comediei nu era unica, decorul era multiplu, actiunea se deplasa de la tara la oras, din lumea reala in lumea basmului, de pe pamant in cer sau infern.
Coristii purtau si ei masti ca actorii, adeseori fantastice, grotesti; astfel in unele comedii ale lui Aristofan, coristi erau mascati in chip de viespi, de pasari sau broaste. Adeseori personajele erau alegorice, situatiile erau simbolice, dar adesea satira la personajele reale si la situatiile contemporane era foarte vie si clara.
Psihologia personajelor era sumara; Aristofan nu creeaza tipuri, in schimb bogatia sa de amanunte asupra vietii timpului este uimitoare.
In comedia “Viespiile” atacul este indreptat spre metodele de coruptie a populatieio, prin institutia acelui tribunal popular devenit un simplu instrument in mainiile demagogilor.
In comedia “ Norii” sunt atacati sofistii, o alta categorie de inselatori care prin arta retoricii lor pompoase dar goale, induc in eroare justitia.
Fantezia comediei “ Pasarile” cea mai politica dintre operele lui Aristofan, inventeaza mituriile, abuzuriile si corupttia tuturor institutiilor ateniene.
A doua mare tema a comediilor lui Aristofan, este tema pacii. Interminabilul razboi peloponesiac aducea an de an, tot mai multe nenorociri poporului. Impotriva lor Aristofan scrie: "Aharnienii", "Pacea" , "Lisistrata", pledoaria pentru pace exprimand interesele taranimii si sentimentele poporului pacifist.
Aristofan prezinta in modul cel mai stralucit si totodata si incheie marea epoca a comediei elene. Caci dupa el, comedia noua reprezentata de Menandru, isi va retange atentia asupra vietii familiale si personale, incetand de a mai fi o scoala de educatie cetateneasca
Proza
In Ionia, o data cu dezvoltarea interpretarilor rationaliste ale lumii fenomenologice, proza se desprinde de lumea poemelor epice prin indraznete cautari de continut dar si de forma: lotografii ataca cele mai diverse aspecte ale realitatii contemporane pentru a le prezenta in conjunctura lor fireasca; filosofii la randul lor se avanta in vaste teorii despre lume si societate, unele cu substrat materialist.
Atica, scapata de vicisitudinile unei ocupatii straine, care ar fi implicat o perturbare in mersul normal al oraselor-stat sclavagiste, a favorizat consolidarea scolilor de retorica si a stimulat activitatea filosofica, ilustrata de Socrate, Anaxagoras si intraga scoala filosofica sofista (miscare culturala numita si “sofistica veche”). Acest fenomen se explica prin afluxul intelectualitatii timpului spre cetatatea care asigurase victoria coalitiei grecesti impotriva persilor, dar si prin natura institutiilor politice si juridice ateniene, de factura democratica care inconjurau luarile de cuvant in contradictoriu si expresia libera a gandirii.
Cu toate ca si alte centre cu populatie greaca, cum ar fi Abdera( in Tracia) – locul unde s-a nascut Democrit- au dat ganditori de renume culturii grecesti din acest secol, ele au ramas in permanenta in plan secund fata de Atena.
Alaturi de retorica si filosofie, genul istoric, organic legat de solurile fertile pe care au crescut scrierile in proza ale lotografilor ionici continua sa fie cultivat de scriitori de renume, intre care s-au remarcat Herodot sau Tucidide.
Retorica
In perioada democratiei, la Atena, stiinta copozitei in proza-scrisa sau vorbita a capatat o mare importanta. In toate institutiile statului era folosit discursul-iar cei care nu erau suficienti de abili pertru a-si construi singuri un discurs apelau la retorii de profesie.
Intinderea si planul compozitiei, caracterul adecvat al termenilor, fluxul expunerii,stringenta argumentarii, vigoarea demonstratiei si mai ales stiinta de a vorbi convingator in fata unui auditoriu-erau conditiile esentiale ale unei compozitii retorice.
Din nefericire, nu s-a pastrat pana astazi nici un tratat de retorica din acea perioada, insa Herodot, vorbeste in cartea a VIII-a a Istoriilor sale despre elocinta lui Temistocle. Tucidide aminteste in textile sale despre calitatile oratorice ale lui Pericle. In Retorica, Aristotel- facand o trecere in revista a retoricii- mentioneaza doi autori de tratate retorice Coras si Tisias-insa tratalele lor nu au supravietuit trecerii timpului. Teoria pe care o elaborasera cei doi se marginea la diviziunea judicioasa a discursurilor, iar telul urmarit era acela de a furniza vorbitorului cateva clisee tipice, folosite in argumentarea unui discurs pentru a fi facuta verosimila compozitia. Aceste texte raman singurele marturii directe existente in istoriografie despre construirea unui discurs conform canonului estetic al timpului.
In Atica, retorica se integraza preocuparilor sofistilor, ale caror tendinte diverse si pretentii de omnistiinta i-au imprimat un impuls de inviorare si progres.
Poezia
Caracteristic pentru literature secoluilui al IV-lea i.e.n. este situarea poeziei in plan secundar, cu exceptia a doua specii: ditirambul si nemosul.
Nemosul (arie, melodie) reprezinta un nume general, pe care-l purta un imn religios sau o arie instrumentala liturgica; putea desemna specii ale imnului. Toti marii poeti ai Greciei antice, corali sau monodici, au scris imnuri pentru sanctuarele Greciei si pentru festivitatiile religioase care intruneau participanti din toate partile lumii.
Ditirambul era un cantec coral atasat indeosebi cultului dionisiac. Acomaniamentul ditriambilor, compozitii intonate de coruri ciclice( pana la 50 de personae), era sustinut de sunete emise de fluiere si flaute. Interventia unor instrumente de percutie nu este exclusa.
La baza compozitiei ditirambice se afla o serie de rituri magice legate indeosebi de cultura vitei de vie. Catecul exprima bucuria indusa de betie.
Un al doilea fenomen, deasemenea caracteristic este stabilirea unui nou raport intre muzica si poezie., aceasta din urma subordonandu-se muzicii. Celelalte specii ale poeziei cu exceptia nomosulului si a ditirambului se adapteaza cu greu fanteziilor musicale ale vremii.
Ditirambul s-a aflat initial la baza tragediei, ca unul ce intrunea elementele esentiale ale dramei: actiunea si pasiunea, faptul ca prezenta personaje legendare si povestea actele lor de vitejie ca si suferintele. Dar pe vremea razboiului peloponesiac, ditirambul a devenit o adevarata drama lirica, care se impunea prin intrebuintarea masiva a muzicii.
Nomosul a avut o evolutie similara, intrucat si asupra lui avea sa se exercite influenta dramei si a muzicii. Pana in pragul secolului V, nomosul, costa intr-o melodie mai degraba meditativa decat pasionala si din povestiri avand un sambure epic. Dar cu timul, si in special in decursul secolului al V-lea, naratiunea capata un oarecare dramatism, melodiile devin mai variate si mai expressive si se introduce corul. In felul acesta se produce o apropiere intre cele doua specii lirice- a nomosului si a ditirambului- atat de diferite initial. Dar, in esenta, poezia aceasta devine saraca in idei. Manifestatiile lirice aveau loc in timpul sarbatoriilor, intitial pe strada, apoi in Odeonul contruit de Pericle. Treptat, in timpul sabrbatorilor in cinstra lui Apollo si a zeitei Artemis au fost introduse concursuri lirico-muzicale( incepand cu secolul al VI-lea).
Noua scoala lirica din secolul al VI-lea s-a impus prin Melanipide, nascut in Melos, catre 520 i.e.n. si a carui activate s-a desfasurat la Atena. Conform Lexiconului Suda, reputatia si-ar fi dobandit-o prin ditirambii create. A intrbuintat preludii in locul antistrofelor, care erau in realitate bucati de muzica menite sa segmenteze ditirambul in diferite parti., compatibile cu episoadele dintr-o tragedie, fiecare preludiu fiind in fond o uvertura la episodul ditirambic pe care-l prezenta.
Poezia lirica, spre asfintintul ei, a gasit o ultima forma de supravieturie-anume imbinarea cu muzica, adica poezia se construia dintr-o combinatie variata de ritmuri( adaptata cursului sentimentelor si gandirii), cu un acompaniament musical din fluier, flaut si lira, probabil o perfectionare a celui egeea.
Nu stiu exact de ce, dar din Renastere incoace idealul frumusetii este intruchipat de arta Greciei antice. Poata ca si Winckelman joaca un rol in toata povestea cu aprecierile sale impresionante dar din pacate eronate despre aceasta arta: " Simplitatea nobila si maretia tacuta a statuilor grecesti constituie adevaratul semn caracteristic al scrierilor grecesti din epoca cea mai glorioasa, cu alte cuvinte al scrierilor din epoca lui Socrate." E adevarat ca suntem condamnati sa fim prizonieri ai timpului in care traim si ca perspective din care privim o epoca si arta ei e una mai mult decat marginita. Tocmai de aceea, voi incerca in randurile ce urmeaza sa sondez ceva mai adanc in straturile istoriei sis a scot macar un pic la iveala cam ce anume gandeau grecii antici despre arta.
