Nehotărâre este cuvântul care - cred eu - domină planurile mele de viitor. În mintea mea întrebările nu contenesc a fi puse, retoric însă… cine să - mi răspundă ? Eu ? Nu pot încă, am doar 17 ani; prietenii ? nici ei nu mai ştiu ce să creadă… părinţii ? ei nu ştiu răspunsurile de care am nevoie… şi nici întrebările mele, care stârnesc câteodată repulsie.

Şi stau adesea în noapte să cuget, să visez… am ajuns să regret venirea dimineţii, când lumina soarelui ne arată cum este defapt viaţa, când visele dispar odată cu roua, răpindu - mi orice urmă de zâmbet; regret totodată venirea nopţii, care mă amăgeşte, amintindu - mi oarecu m “ …ce - am avut şi ce - am pierdut… “ .E atât de greu să fi concis când vine vorba de viaţa ta…m - am săturat ca tot ce gândesc să rămână simple vise, ca tot ce spun să fie auzit, dar cu toate astea nimeni să nu - mi dea ascultare, căci ştiu şi eu că auzirea este pasivă, pe când ascultarea implică efort intelectual… mă - ntreb, oare când a ajuns dorinţa de a fi ascultat un vis ? dar chiar şi - aşa să ne mai numim ţară democratică. ?

Acum parcă îmi lipseşte copilăria, la fel şi anii în care mai puteam plânge, iar poveştile bunicilor…ele poate cel mai mult, căci nu le - am simţit gustul nicicând, fie eram prea prunc pentru a înţelege cuvintele, fie era prea târziu… căci împlinisem deja 7 ani.Atât de fraget eram, dar ştiu că erau doar anii puţini, nu şi gândurile mele…nu şi regretele, sau dezamăgirile.

Parcă prevăzusem tot… prea roşu era cerul, prea trist mai era tata…prea mult mai pângea mama;văzând - o plecam pentru a plânge şi eu, ascuns de toţi şi parcă… ascuns şi de fericire. Acum e poate timpul să ies din ascunzătoare, să las palida mea faţă să vadă lumina soarelui, să atingă adierea vântului şi să se bucure de razele fericirii…dar simt că e doar un vis.

Privesc în jur, acum când, temător scriu literă cu literă pierzându - mi cuvintele prin ceaţă... a început să plouă, sau... până să - mi dau seama ochii mei vărsau lacrimi, umeziţi find vedeam obscur... credeam că e ceaţă, dar nu era, credeam că sunt stropii de ploaie cei ce îmi străbăteau obrazul, dar mă înşelam... speram să visez toate cele ce mă înconjurau, dar nu era aşa.Pesemne adormisem... pentru cât timp însă ?

“ Planuri de viitor “ ? Pesimismul meu mă împinge să mă întreb dacă am un viitor, mai degrabă, decât cum va fi acesta.Nu cred că exagerez, având ca dovadă revoluţia din 1989, când alături de părinţi, mulţi copii au murit pentru binele patriei…aveau un vis… mă întreb, oare, în acel vis al lor erau morţi ?

În încheiere însă mă văd nevoit a enumera câteva din planurile mele de viitor, dintre care cel mai important este acela de a avea unul.Visez însă ca oricare alt prunc la desăvârşire pe plan pofesional, mă văd la o catedra îngrijită, în faţa unor copii ce nu vor cunoaşte ceea ce, cei din generaţia mea au cunoscut, oferindu - mi binevoitor salariul celor nevoiaşi, ajutându - mi familia şi pe cei ce - i cunosc, sau nu, dar au nevoie de ajutor…

Tu, ti - ai facut planuri ?

By FW Editor

---

Tag-uri: nehotarare, timp, planuri

---

Categorie: Eseuri  - ( Eseuri - Archiva)

Data Adaugarii: 22 February '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---