Potrivit expresiei unei personalităţi a lumii dermatologice „pielea este faţada monumentală a corpului omenesc" care nu constituie un simplu înveliş protector, ci este un organ cu structură complexă, cu multiple proprietăţi şi funcţiuni.
Pielea are o suprafaţă de 1,5 până la 2m2, reprezintă 1/15 din greutatea totală a organismului şi are o grosime cu variaţii în funcţie de regiunea considerată; astfel, pe pleoape este foarte subţire (0,2—0,3 mm), cea mai groasă fiind cea din palme şi tălpi, urmată de cea a cefei şi spatelui.
Mai există unele diferenţe pentru o aceeaşi regiune în funcţie de rasă, sex şi vârstă, la copii şi femei fiind mai subţire. Pe su
prafaţa pielii, palmelor şi tălpilor se observă la un examen mai atent un desen constituit din mici creste lineare paralele şi arcuite în diferite direcţii numite dermatoglife, care diferă de la individ la individ, cele de la pulpele degetelor constituind „amprenta digitală", în rest, pielea are un desen rezultat din şanţuri fine care, întretăiate, oferă un aspect romboidal. în zonele de flexiune ale membrelor se produc pliuri sau „gropi" ca în regiunile axilelor, inghinale, anterioare ale coatelor, posterioare ale genunchilor.
Alte regiuni în care se observă pliuri adânci sunt cele retroauriculare, submamare şi interfesiere. Pliurile constituie zone cutanate de o sensibilitate particulară, devenind adesea sediul unor procese inflamatorii (intertrigo). Pielea mai are minuscule orificii sau infundibule denumite pori, care sînt orificii ale glandelor ce secretă sudoarea şi sebumul (grăsimea pielii).
In ceea ce priveşte culoarea, aceasta este dată în primul rând de cantitatea şi calitatea pigmentului natural (melanină), la care se adaugă şi alţi factori cum sunt: dispersiunea luminii prin grosimea epidermului, în special a stratului cornos, vascularizarea şi prezenţa unui alt pigment de culoare galbenă (carotenul).
Ca structură, pielea este alcătuită din trei straturi distincte: la exterior epidermul, la mijloc dermul şi sub acesta hipodermul. Se deosebesc între ele atât structural, cât şi funcţional.
La rândul său epidermul este format din patru straturi: cel mai superficial, în legătură directă cu mediul exterior, este stratul cornos, alcătuit din mai multe rânduri de celule turtite, bogate în keratinâ, substanţa care le conferă rezistenţa necesară rolului de protecţie. Sunt celule care şi-au pierdut unele componente caracteristice celulelor vii, fiind sub acest aspect ultimul stadiu al evoluţiei şi migrării celulelor epidermului din profunzime spre suprafaţă, pentru ca în cele din urmă să se desprindă şi să cadă insensibil, mai ales cu ocazia spălatului.
Stratul subiacent este alcătuit din câteva rânduri de celule romboidale alungite numit stratul granulos, datorită grăunţelor de keratohialină. Urmează cel mai gros din straturi, stratul spinos sau mucos sau Malpighi, cuprinzând aproximativ 50% din grosimea epidermului, constituit din celule voluminoase poliedrice, aşezate ca un mozaic, unite între ele prin nişte filamente care le menţin strâns legate şi care în anumite boli sunt distruse, permiţând dislocarea celulelor şi apariţia de leziuni de regulă buloase.
Cel mai profund este stratul bazal, format dintr-un singur rând de celule cilindrice, înalte, perpendiculare pe aşa-numita membrană bazală de care sunt ancorate prin acelaşi tip de filamente. Este numit şi stratul germinai, datorită rolului de a genera celulele care prin multiplicare şi migrare spre suprafaţă, alcătuiesc celelalte straturi epidermice. Printre celulele bazale propriu-zise mai sunt presărate celule cu funcţii speciale, celule melanocitare, care fabrică pigmentul melanic preluat apoi de celulele straturilor supraiacente, celulele Langerhans, cu rol în apărarea imunitară.
Dermul, a doua componentă importantă a pielii, este separat de epiderm prin membrana bazală, care opune şi ea o importantă rezistenţă pătrunderii din mediul extern a substanţelor străine şi chiar a unor celule anormale (în tumori maligne) din epiderm, este compus din celule, vase sangvine şi limfatice şi nervi, toate acestea înglobate în ţesutul conjunctiv, care este scheletul sau ţesătura de rezistenţă a pielii.
Prin componentele sale joacă rolul principal în procesele metabolice vitale, care au loc în această regiune. Structural i se disting trei niveluri, a căror graniţă este mai puţin net marcată decât în cazul epidermului; cel superior numit dermul papilar, deoarece cuprinde porţiunile din derm ce se insinuează între crestele epidermului, prin prelungiri mamelonate numite papile.
Acestea adăpostesc ultimele ramificaţii ale vaselor şi nervilor sub formă de ghemuri în conexiune unele cu altele (plex capilar). La mijloc este dermul propriu zis sau corionul cu structura marcat fibrilară (fibre conjunctive, elastice şi reticulare, care sunt prinse într-o masă amorfă, substanţa fundamentală, bogată în vase.
Corionului îi revine rolul principal în ceea ce priveşte rezistenţa şi în acelaşi timp elasticitatea mare a pielii. Ultimul nivel îl constituie dermul profund sau hipodermul, cu structură fibrilară mai laxă, realizând o reţea în ochiurile căreia se găseşte grăsime: prin aceasta joacă rolul de amortizare a traumatismelor şi mobilitatea pielii pe ţesuturile tari mai profunde, muşchi şi oase.
Pielea, ca şi alte organe, este vascularizată de o reţea de vase sangvine şi limfatice bogate şi amplu ramificate, care se extinde de la hipoderm la dermul superficial. Având vase proprii, epidermul se hrăneşte prin lichidele transvazate din reţeaua vasculară, îmbibând vascularizaţia pielii, reglată în primul rând de sistemul nervos central, care îşi trimite ramuri pe calea nervilor principali, la întreaga reţea de vase, în afară de cele mai periferice numite capilare.
Mai intervin în reglarea circulaţiei cutanate hormoni şi substanţe rezultate din procese metabolice. Vascularizaţia pielii intervine în metabolismul general al organismului şi al termoreglării.
Pielea mai are şi un bogat sistem nervos format din terminaţii nervoase libere, care potrivit unor cercetări mai recente ar pătrunde până în epiderm şi din organe nervoase cu structură şi funcţii specializate pentru diversele simţuri, respectiv pentru perceperea diferitelor senzaţii din exterior: tactile, dureroase, de mâncărime, de cald, de rece.
Potrivit expresiei unei personalităţi a lumii dermatologice „pielea este faţada monumentală a corpului omenesc" care nu constituie un simplu înveliş protector, ci este un organ cu structură complexă, cu multiple proprietăţi şi funcţiuni.
