Cleon deschide în istoria Atenei lungul şir al demagogilor (conducători ai poporului), cuvant care nu avea nicio legătură cu sensul peiorativ atribuit astăzi. în comedia lui Aristofan Cavalerii, Cleon ne apare ca o brută ridicolă, în timp ce istoricul Thucidide, în a sa Istorie a războiului peloponesiac, îl descrie ca fiind laş, perfid şi venal. Realitatea, aşa cum rezultă din fapte, pare a fi fost alta. Desigur, afirmandu-se pe scena politică ateniană după dispariţia strălucitei personalităţi a lui Pericle, precum şi într-o perioadă de grava criza politică şi economică a Atenei, antrenată intr-un război pustiilor, cel peloponesiac, Cleon era handicapat din pornire.
Mai mult, de origine ââ‚
¬Å¾modestă", provenind din familia unui bogat tăbăcar atenian, Cleon n-ar fi putut culege simpatii în randurile aristocraÅ£ilor, fie ei ÅŸi democraÅ£i. Pe de alta parte, Aristofan, ÅŸi Thucidide îi erau duÅŸmani politici. Această dujmănie antrenase într-o luptă pentru putere forÅ£e largi, practic întregul demos atenian. Fusese provocată de discuÅ£iile încinse din Ecclesia (adunarea poporului) în legătură cu atitudinea ce trebuie adoptată faţă de defecÅ£iunea unuia din aliaÅ£ii Atenei din cadrul Ligii maritime de la Delos, oraÅŸul Mitilene din insula Lesbos.
Aristocraţii mitilenieni se răsculaseră contra Atenei, în 428 î.e.n. Fuseseră înfranţi de strategul atenian Pahetos cu ajutorul democraţilor chiar din Mitilene. În acest fel,1000 de răsculaţi, făcuţi prizonieri, fură trimişi la Atena, Pahetos cerand directive pentru a acţiona în continuare. Ecclesia tergiversa, însă, în luarea deciziei. O nouă şi pustiitoare invadare a Atticii de către regele spartan Arhidamos al Il-lea, care obligă pe cetăţenii din afara zidurilor să se refugieze în cetate, sporind greutăţile de aprovizionare şi de cazare intr-o Atena şi aşa supraaglomerată, agrava şi mai mult situaţia.
Acuza lui Cleon, violenţa atacului său au şocat, cel putin pe contemporani. Pentru că era cel puţin şocant nu afirmi că Ecclesia ateniană seamănă cu un teatru, unde se ascultă lucruri plăcute pentru ureche, însă nu se acţioneaza cum trebuie. Dar, în fond, linia politică a lui Cleon nu se deosebea de a lui Pericle. Ca şi acesta, Cleon, în vederea mentinerii puterii Atenei, era pentru încordarea tuturor furţelor statului şi, totodată, pentru o politică necruţătoare faţa de pacifişti şi de aliaţii nesupuşi. „Făcand greşeli - afirma Cleon într-un celebru discurs în Ecclesia - fie sub influenţa discursurilor lor (a membrilor Ligii deliene), fie din compătimire faţă de ei, voi nu vă gandiţi că slăbiciunea voastră prezintă un pericol pentru voi... Ei nu vă ascultă pentru ca le faceţi bine,... ci mai curand pentru că îi întreceţi în putere..."
Dezbaterile din Ecclesia avură ca rezultat scindarea partidei democratice ateniene: de partea aristocraţiei trecură, sub conducerea lui Nicias (talentat, dar peste măsură de prudent), proprietarii de pămant; de partea lui Cleon rămaseră meşteşugarii şi cei interesaţi în negoţul mai ales maritim (mai vechii paralieni din vremea lui Miltiade), formand o partidă radicală care caştigă votul Ecclesiei.
Venirea la putere a lui Cleon înrăutăţi, însă, raporturile cu aliaţii delieni. Pedepsirea cu asprime a răsculaţilor din Mitilene (uciderea celor 1 000 de prizonieri, confiscarea pămanturilor acestora, pe care fură colonizaţi 3 000 de cleruhi atenieni, dăramarea zidurilor cetăţii şi confiscarea flotei de luptă), cu toate că nu cu asprimea cerută de Cleon, precum şi căderea Plateei, unul din aliaţii Atenei, pe care aceasta nu l-a mai susţinut cu ajutoare suficiente, în 427 î.e.n., după un asediu de doi ani, crunt pedepsită de spartani, agrava, între membrii ligii deliene, criza de încredere în Atena. O oarecare îmbunătăţire a situaţiei militare a Atenei împiedică defecţiunea şi a altor aliaţi.