Intriga romanului este caracteristic realista: un om a plecat sa cumpere o marfa si nu s-a mai intors; nu exista vesti despre el nici in alte locuri unde ar fi trebuit sa ajunga; nevasta hotaraste ca trebuie sa-l caute pentru a afla adevarul despre disparitia lui: ori si-a parasit familia pentru alta femeie, ori s-a imbolnavit grav sau a murit.

Printr-un mare efort de concentrare interioara, la care asociaza practici religioase, dar si de magie vrajitoreasca, Vitoria Lipan ajunge la banuiala ca sotul ei, Nechifor, este mort. il vede cu ochii mintii, fie in somn, fie in stare de veghe, cum se departeaza "tot mai in fund. Peste el se revarsau ape de primvara".

Isi reaminteste, pana la detaliu, faptura sotului, vocea, obiceiurile, comportamentul in diferite imprejurari din lunga lor c onvietuire, nu totdeauna pasnica si armonioasa: "Vitoria il judeca pe Lipan. Avea ea sa-i spuie multe; si i le spunea, fara sa miste buzele si limba. I le spunea din launtru, cu banuieli si suferinti vechi. Altadata il impunsese cu vorbe adevarate pentru placerea pe care o avea ele sa-si abata calul in preajma muierilor si sa poposeasca langa ele. I-l parasera bacii cei batrani, care erau oameni cuminti si iertati de Dumnezeu. Acum, daca a pierit, ii ramasese dator cu acele zambete si cu acele ceasuri.

Se implinesc noua ani la Sfantu Gheorghe de cand a sarit ca o caie asupra lui, sa-i vare cangile in ochi si sub barbie. El o dadea incet la o parte cu bratul si radea. Ea s-a inviersunat mai tare, pomenindu-i de-o rea si de-o sluta de la gura Tarcaului. "Acolo-ti faci popasurile si-ti cheltuiesti averea", il impungea ea cu vorbe indesate, si iar isi raschira cangile. Atunci el intai a lovit-o: Pe urma a cuprins-o lapiept s-a strans-o in brate. Ea a tacut deodata, ca si cum ar fi murit. I s-a lipit cu fruntea subsuoara. A asteptat desmierdarile ca o ticaloasa. Acu sapte ani a lovit-o pentru alta. intr-un an au fost ochi negri; intr-un altul niste ochi albastri de nemtoaica. intelegea ea, intr-o privinta, ca pentru un barbat ca dansul acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creanga. Ea era deasupra tuturora; avea intr-ansa o putere s-o taina, pe care Lipan nu era in stare sa le deslege. Venea la dansa ca la apa cea buna.

Nu poate fi nici ovreica, nici unguroaica cu ochii verzi. El tot cazut undeva trebuie sa fie. il mai cheama odata cu toata fiinta, iertandu-l pentru orice, si Nechifor Lipan nu-i raspunse".

Incercarea Vitoriei de a-l trimite pe fiu in cautarea tatalui esueaza: "il vazu sfios si nesigur; pe cand ea era plina de ganduri, de patima si durere. Ofta cu naduf (…). Din fata nadejdii pe care si-o pusese in singurul barbat al casei, intelegea ca trebuie sa deie inapoi. Asta era o mare mahnire. Poate se asteptase la dansa". Gheorghita este inca un adolescent, fara serviciu militar satisfacut; Minodora, ca fata si fiica de oier, nu poate pleca singura de-acasa. Vitora ajunge la concluzia ca "totusi va gasi un mijloc ca mintea ei sa ajute si bratul lui sa lucreze. Fiinta ei incepe sa se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia sa iasa lumina. Era ceea ce se numeste o problema – cuvant si notiune cu desavarsire necunoscute unei muntence".

Rezolvarea "problemei" se face in etape: femeia tine post negru douasprezece vineri la rand; merge la icoana Sfintei Ana din biserica manastirii Bistrita de la Piatra Neamt; se sfatuieste cu parintele arhimandrit Visarion staretul si-i urmeaza povata: "dumneata du-te la stapanirea pamanteasca in Piatra. Du-te la politai si la prefect si spune-le intamplarea, ca sa faca cercetari".

Audienta la prefect, care face presupunerea ca pe Lipan "l-au pradat hotii si l-au rapus", clarifica brusc banuielile si presimtirile de pana acum: "Drumul acela la Sfanta Ana si la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Avand intr-insa stiinta mortii lui Nechifor Lipan si crancena durere, se vazu totusi eliberata din intuneric". in mintea femeii se organizeaza un plan amanuntit: "Cum ajunse acasa, isi lasa numai o zi de odihna, apoi incepu a pune la cale implinirea unor hotarari mari. Toate erau in dosul ochilor acelora aprigi si ieseau una dupa alta":
- jalba catre prefect o va scrie preotul in asa fel incat slujbasii sa inteleaga bine "cum tot am asteptat degeaba" si sa inceapa cautarile;
- vinde negustorului evreu David toata marfa din gospodarie ca sa aiba bani multi;
- comanda baltag nou pentru fiul Gheorghita;
- o duce pe Minodora la manastirea Varatecului, ca sa stea la maica Melania;
- lasa argatului Mitrea o rezerva de mancare suficienta si porunca de a pazi gospodaria;
- plateste slujbe la biserica, face daruri, se impartaseste: "se curatise de orice ganduri, dorinte si doruri in afara de scopu-i neclintit";
- "in zori de ziua, vineri in 10 martie, munteanca si feciorul ei au inchingat caii cei pagi s-au incalecat. (…) Pe omaturi moi fasaia austrul si cerul era ca floarea de zlac. Gheorghita purta aninat in lat, in dosul coapsei drepte, baltagul. Vitoria potrivise si legase pusca cea scurta dinapoia tarnitei. Umblau alaturi inaintea saniei jidovului. Cand izbucni soarele in rasarit catra Bistrita, intai munteanca si pe urma flacaul isi facura de trei ori semnul sfintei cruci , inchinand capul spre lumina".

Momentul plecarii este fixat de scriitor in accente solemne, sugerand prin gestul inchinarii "spre lumina" importanta acestei clipe in viata celor doi: ei parasesc spatiul familiar, pornind spre necunoscut: "inspre locul acela de intuneric, care se chiama Dorna", cu scopul de a face lumina, deci de a afla adevarul despre disparitia lui Nechifor.

Expozitiunea subiectului este inedita si semnificativa in mai multe directii: romanul incepe cu o povestire pe care Nechifor o spunea la petreceri, auzita "de la un baci batran care fusese jidov in tinereta, si binevoise Dumnezeu a-l face sa cunoasca credinta cea adevarata. Acel baci stia si altele si cunostea si slova, lucru de mare mirare intre ciobani. De la el Lipan deprinsese si unele vorbe adanci pe care le spunea cu inteles la vremea potrivita".
Povestirea reproduce in spiritul folclorului nostru mitul biblic al Genezei: "Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam", adica: pe tigan l-a invatat sa cante "cu cetera", pe neamt sa foloseasca "surubul", pe jidovul Moise l-a insarcinat cu scrierea unei "legi", pe farisei cu "rastignirea lui Iisus", dupa care toti evreii vor indura "nacaz si prigonire", dar Domnul va ingadui apoi "sa curga bani ca apele" spre neamul evreiesc; ungurului i-a dat "botfori si pinteni si rasina, sa-si faca sfarcuri la mustati"; sa fie "fudul" si sa-i placa "petrecerile cu sotii"; turcului i-a menit sa fie "prost", dar sa aiba "putere asupra altora, cu sabia"; sarbului i-a dat sapa; pe rus la invrednicit sa fie cel mai betiv dintre toti si sa se dovedeasca bun cersetor si cantaret la iarmaroace; pe boieri si pe domni i-a poftit Dumnezeu "la ciubuc si cafea", menindu-le sa traiasca "in desmierdare, rautate si ticalosie"; pentru care sa faceti bine sa puneti a mi se zidi biserici si manastiri.

La urma au venit si muntenii s-au ingenuncheat la scaunul imparatiei, Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu mila:
- Dar voi, nacajitilor, de ce ati intarziat?
- Am intarziat, Preaslavite, caci suntem cu oile si cu asinii. Umblam domol: suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri stramte intre stanci de piatra. Asupra noastra fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapaniri largi, campuri cu holde si ape line.
- Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubete".

Se observa aici conceptia populara despre Creatie cu randuiala gospodareasca facuta de un Mester priceput, pragmatic si simpatic. Dumnezeu este accesibil, relatiile cu el sunt umane, familiare, cu el se poate sta de vorba. Spiritul popular se desprinde si din ideea ca nu numai neamurile, ci si clasele sociale sunt fixate din prima clipa a Creatiei, deci si deosebirile dintre ele. Exista si ideea de fatalitate: nici Dumnezeu nu mai poate schimba ceea ce el insusi a facut.

Din aceasta conceptie arhaica nu lipseste ideea de echilibru cosmic ce asigura armonia vietii: tragicul este micsorat prin impacarea in necesitate.

Finalul povestirii spuse de Nechifor are un talc pe care subiectul il dezvaluie pas cu pas: muntenii duc o viata grea, dar Dumnezeu le-a harazit o inima usoara, ei nu iau lucrurile in tragic. Aceasta inseamna intelepciune, inseamna capacitatea de a cunoaste lumea si de a o accepta asa cum este, cumintenie ce pune la adapost de tragic.
Vitoria nu numai ca are aceasta capacitate, dar este si constienta de ea: "Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte", ii spune lui Gheorghita. Iar despre ucigasul lui Nechifor afirma: "El cearca (…) sa se ascunda dupa deget (…). Nu stie, sarmanul, cum ca ce i-i scris, i-i pus in frunte. Eu acum l-am deschis si l-am cetit deplin".
Metafora lumii ca o "carte" ce poate fi "deschisa" si "citita" de omul intelept sugereaza ca Vitoria verifica permanent, in cautarea adevarului, ideea din subtextul povestirii spuse de sotul ei, anume ca lumea este armonioasa, are o coerenta pe care nimic n-o poate distruge. Viata merge inainte, lucrurile pot fi luate de la capat. Vitoria respecta aceasta ordine a lumii modelate continuu de legea morala cuprinsa in "vorba adanca" a baciului batran: "Nimene nu poate sari peste umbra lui", cu sensul ca orice abatere de la armonia si ratiunea ce guverneaza lumea este pedepsita.

Semnificativ, in acest context, este faptul ca scriitorul revine asupra ideii in a doua parte a romanului (cap. XII), atribuind-o domnului Toma din Sabasa: "Iar cine ucide om nu se poate sa scape de pedeapsa dumnezeiasca. Blastamat este sa fie urmarit si dat pe fata. Dator este sa-l urmareasca omul; randuit este sa-l urmareasca fiarele si dobitoacele. Daca ai cunoaste intelesurile vantului si tipetelor de paseri, si-a scheunatului dihaniilor, si a umbletului ganganiilor, si a tuturor urmelor care sunt – dar nu se vad dintr-o data – atunci indata ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie sa ajungi la el, insa mai tarziu".

Povestirea lui Lipan are insa si o semnificatie de ordin estetic, in sensul ca Mihail Sadoveanu are in vedere, in Baltagul, un model al povestirii concise, la obiect si cu un talc moral-filosofic in subtextul ei. Spre deosebire de contemporanii sai Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu s.a., preocupati sa construiasca o lume cat mai asemanatoare cu viata reala, Sadoveanu rezuma viata, o sintetizeaza.

Desfasurarea actiunii (cap. VIII-XIII) acopera partea a doua a romanului, istorisind calatoria Vitoriei si a fiului ei pe urmele lui Lipan.

Cautarea inseamna intrebare: "… sa-mi spuneti (…) cine ati vazut un om de la noi calare pe un cal negru tintat in frunte si-n cap cu caciula brumarie". Mobilul cautarii este mascat cu mare viclenie: "are greu nacaz c-o datorie de bani de la Dorna si n-o mai poate implini. isi cheltuieste si paralele de nafura ca sa razbata pe vremea asta de iarna. Nici pana la Brosteni nu stie cum ajunge. Noroc ca are acolo niste cunoscuti de la care va putea imprumuta ceva, casa razbeasca unde are asemenea interes".

Calatoria o fac calare, modalitate prielnica nu atat lungimii drumului, cat faptului ca este "cotit". Negustorul David, cu care calatoreste pana la Calugareni, explica cu voce tare talcul acestei modalitati: "Sa zicem ca te duci cu sania. Peste trei zile da un dezghet si nu mai ai ce face cu dansa. Dar poate ai a umbla pe margini de rapa, prin locuri unde au fost stani. Cu sania nu poti face nimic, - mai ales cand or porni puhoaie. Cu calu, poti trece. Vra sa zica, dumneata ai pornit cu gand sa intarzii, sa cauti, sa umbli cotind. Flacaul vad ca s-a bucurat de tren. in tren esti olog, mut si chior. Eu pana la Dorna vreau sa poposesc la hanuri, ori pe la oameni de prin sate, sa vad, s-aud".

Vitoria il aproba: "Eu am hotarat sa nu umblu decat intre rasaritul si asfintitul soarelui si sa ma alatur pe cat oi putea pe langa oameni. Sunt pe lume destui rai, dar se afla si oameni de treaba". Printre acestia il situeaza chiar pe tovarasul de drum in care vede "om trimes", fiindca ii era de folos, era ager si stia sa scormone "urma" lasata de Lipan.

Cautarea inseamna popasuri: la Bicaz, la Calugareni, la Farcasa (unde il vede prima oara pe subprefectul Anastase Balmez, cel ce va ancheta crima, in Sabasa, si unde sta de vorba cu mos Pricop, fierarul potcovar, care si-l aminteste bine pe Nechifor: "Purta caciula brumarie. Avea cojoc in clinuri, de miel negru, scurt pana la genunchi, si era incaltat in botfori. (…) vrednic roman"). Apoi la Borca participa la o cumetrie (botez), la Cruci este poftita la o nunta, in "tara Dornelor" priveste cu placere "neamuri de oameni frumosi si curati (…) cum petrec la crasma si cum joaca cu mare aprindere si patima, parca in putine ceasuri avea sa fie sfarsitul lumii".

in orasul Vatra Dornei – tinta cunoscuta dinainte – nevasta si flacaul primesc un semn clar, oficial, despre Nechifor, caci in registrele comerciale este scris: "in luna lui noiemvrie, duminica intaia, Gheorghe Adamachi si Vasile Ursachi au vandut oi trei sute lui Nechifor Lipan". Functionarul isi aminteste ca barbatul Vitoriei "a numarat paralele s-a cerut adeverinta", apoi au baut cu totii "adalmas", inclusiv cu cei doi gospodari "necajiti" carora le-a dat o suta de oi pe "putintel castig", omul ei aratandu-se "galant" cu acei munteni: "Se vede ca se cunosteau. Le-au cantat lautarii, au baut, s-au imbratisat; dupa aceea s-au dus dupa oi", inspre un loc de iernat, la vale.

Este momentul cand Vitoria isi pierde pentru intaia oara cumpatul; mai intai plange auzind numele sotului citi din registru, apoi "striga cu naduf" la slujbas dand in vileag tensiunea asteptarii indelungate: "De ce nu mi-a trimis ravas? De ce nu mi-a venit nici un fel de stire?" Banuiala ca "i s-a intamplat ceva neplacut" exprimata de doua ori de catre functionar raspunde ca un ecou propriilor ei ganduri. Acum are si Gheorghita revelatia adevarului despre comportarea mamei lui: "… deodata, privind piezis la ochii ei, avu intelegerea ca ea de mult banuieste toate. Nu numai ca banuieste, ci stie tot. De aceea se afla ei aici, la Vatra Dornei".

Clipa de cumpana interioara trece brusc, Vitoria zambeste si vorbeste bland: "Cred ca m-a ajutat Dumnezeu si mi-a dat miros, sa le-adulmec din urma in urma" – cu alte cuvinte, "cartea" poate fi "deschisa" si "cetita" de acela care asociaza intelepciunii sale o intelepciune mai mare ca a omului. Conform traditiei arhaice, intelepciunea aceasta o are natura, in primul rand vantul, soarele si lumina cu toate schimbarile lor. Fara a fi mistica in alcatuirea ei intima, Vitoria crede cu tarie si in puterea divina, in ajutorul vadit pe care i-l da Sfanta Ana la icoana careia s-a rugat in genunchi si cu inima curata.

Drumul de la Vatra Dornei in jos, prins atele si crasmele din "tara Dornelor", este presarat cu "urmele" lasate de Lipan: intr-un loc "a avut gust" ca preotul sa faca o slujba pentru turma, platind cu generozitate si cinstit toate serviciile; grija fata de caine, pe care "l-a hranit el cu mana lui", a ramas vie in memoria unui carciumar, acelasi care-si aminteste despre tovarasii lui Nechifor ca erau "de treaba si prieteni", unul "mai putintel la trup si negricios", al doilea "mai voinic decat toti si radea des si tare. Avea buza de sus despicata ca la iepure. Mai ales acestuia ii placea tare bautura. Multe vorbe nu spunea. Radea si bea" – informatia aceasta va fi "citita" de Vitoria si pusa la baza planului ei de demascare a ucigasului lui Lipan.

Cu fiecare noua "urma" gasita, Vitoria "simtea intr-insa mare neliniste, dar si o putere mare"; crede ca vantul care o impingea de la spate catre vale este "o buna indrumare" venita de la Dumnezeu "dupa staruinta Sfintei Ana. in graba cei doi calatori parcurg drumul spre Paltinis, apoi spre Darmoxa, pe urma spre Brosteni, facand popas doar cand vedeau caii sfarsiti de oboseala.

La hanul cel mare de la Brosteni, stapan "era un neamt batran si cuviincios" care si-a amintit cu placere cuvintele de lauda pe care le-a primit de la calaretul cu caciula brumarie: Vitoria afla ca unul din asinii turmei ducea intr-o desaga "trei catei cruzi, iar cateaua cea batrana umbla dedesubt la picioarele magarusului".

De la Borca, turma a cotit spre stanga, parasind apa Bistritei si intrand "intr-o tara cu totul necunoscuta, cu nume de sate si de munti pe care Vitoria nu le mai auzise": Sabasa, unde a gasit urma oilor si a celor trei calareti; muntele Stanisoara in al carui pisc este crucea Talienilor; acolo, poposind, "a ascultat in tacere bubuitul vantului in prapastii si suietele brazilor. inspre soarele acela, care luceste pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan – cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit el si s-a uitat departe"; apoi coborara muntele, trecura prin satul Suha si se oprira la crasma domnului Iorgu Vasiliu, cu gand sa porneasca tot inainte, spre Prut, dupa popasul cuvenit.

Dar nu va fi nevoie sa plece spre Prut: "Ca o mestera incercata si iscusita, aduse vorba despre afacerea ei" si carciumarul, cercetandu-si condica si amintirile, ii confirma ca "au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodaria, cu cainii, cu asinii, iar dupa aceea s-au aratat si stapanii". Apare un fapt nefiresc: ciobanii nu i-au asteptat pe stapani, ei doar "au apucat in treacat cate-o pane. S-au dus inainte.
- si stapanii au sosit pe urma, nu-i asa? Erau calari.
- intocmai, au sosit pe urma, cum spui, calari. Amandoi au descalicat si le-am dat o gustare – ca si dumneavoastra (…).
- Nu erau doi, zise cu liniste Vitoria. Erau trei.
- Ba erau doi (…). iti spun ca erau doi s-acum vad ca le stiu si numele. De ce-mi vorbesti de trei?
- Vorbesc si eu, ingana cu ochii pe jumatate inchisi femeia; dar acum inteleg ca erau atatia cat spui".

intelegerea ca acolo, intre satele Sabasa si Suha de la poalele muntelui Stanisoara, "trebuia sa gaseasca ea cheia adevarului", corespunde unui "semn" pe care i-l da natura: "Ca si cum intunericul care se iscase in ea avea sa se deschida, munteanca statu asteptand si cugetand. Acum vedea adevarat si bine ca vantul a contenit. Cazuse jos, in vale, si amutise si el. Semnul era vadit. Mai inainte nu putea trece. (…) trebuia sa afle daca Lipan s-a inaltat in soare, ori a curs pe-o apa…

Dumnezeu ii va fi pastrat urmele. Ea are datoria sa se intoarca si sa le gaseasca. Sfanta Ana i-a si dat semn, poprind vantul si intorcandu-l pe crangul sau".
Scriitorul sugereaza ca Vitoria nu inceteaza sa verifice coerenta si rationalitatea lumii, "citind" si descifrand "semnele" echilibrului cosmic; vantul este, in primul rand, cel mai evident dintre toate, urmat de soare si de glasul apelor.

Alt semn i se arata dupa ce vorbeste prima oara cu Calistrat Bogza; il vede cu ochii mintii pe Lipan intors catre ea "si graind lamurit numai pentru urechile ei.

in vremea noptii s-a somnului, aceasta vedenie s-a mai produs o data. S-a adeverit si alta asteptare a muntencei. Vantul a pornit din nou, venind acum catre miazazi". Scriitorul consemneaza laconic, prin aceasta imagine de vis, incordarea scormonitoare a cugetului care a adunat deja informatii graitoare despre cei doi tovarasi "prieteni" ai sotului ei; apoi el noteaza scurt: "Vitoria isi urma un gand tainic al ei".

Cu ajutorul cucoanei Maria (nevasta carciumarului Iorgu Vasiliu din Suha), Vitoria incepe veritabile manevre de invaluire a celor doi, de cercetare a vietii si caracterului lor; amanunte din casnicia acestora si despre comportamentul nevestelor sunt rand pe rand "deschise" si "cetite" de mintea ei agera, apoi organizate intr-o imagine unitara si logica.

Faptul ca se gandeste sa caute dulaul sotului ei apare ca "binecuvantare", caci gandul i-a fost trimis de Nechifor: "El – se intelegea lesne – nu mai era intre vii cu trupul. Dar sufletul lui se intorsese spre dansa si-i dadea indemnuri. Era s-o hotarare mai de sus – catra care inima ei intruna sta ingenunchiata". Comentariul autorului reliefeaza si aici capacitatea intelectului Vitorie de a capta semnale ce-i sunt adresate nu pe cale subconstientului, ci pe calea intelegerii, a ratiunii.

intalnirea cu cainele Lupu este povestita sobru si retinut. Pe Vitoria o calauzeste pe ulitele satului Sabasa chiar domnul Toma (carciumarul si gazda totodata); ea "adusese cu dansa betisorul alb" (care fusese un fel de martor mut la prima intalnire cu Calistrat Bogza, de la primarie) pe care "il purta subsuoara ca pe ceva folositor, desi nu-i era de nici un folos". Intrand in curtea gospodarului despre care aflase ca are un caine ciobanesc de pripas, ea "isi trase de la subsuoara betisorul, ca sa se apere. Domnu Toma pasi in urma ei, intrand cu luare aminte gatul intr-o parte, ca sa vada ce se intampla.

Trei cani navalira cu zapaituri suparate. Deodata, cel mai mare, cel din mijloc, se opri. Statura si ceilalti, apoi se razletira, latrand din laturi. Cel din mijloc statea neclintit si atintit. Era un dulai sir si flocos, cu urechile si cu coada scurtate, dupa moda din munte a ciobanilor.
Vitoria isi trecu betisorul in stanga si intinse spre el mana dreapta.
- Lupu!
- Strigase c-un glas pe care abia il auzi domnu Toma. Totusi strigase din toate puterile ei launtrice.
Cunoscand-o, canele lui Lipan veni drept la dansa si i se asternu la picioare. Scheuna incet, plangand, inalta botul si linse mana care-l mangaia. Femeia avea in ea o sfarseala bolnava si-n acelasi timp o bucurie, gasind in animal o parte din fiinta celui prapadit. (…) il intreba in gand daca are sa-i fie de folos. Nu avea nici o indoiala ca are sa-i fie de folos – deoarece nu se indreptase catra el fara hotararea altor puteri".
Organizarea tuturor "semnelor" intr-o imagine coerenta si eficienta, menita sa ajute la descoperirea adevarului despre disparitia lui Lipan, este subliniata de autor prin functia stilistica de insistenta a repetitiei "are sa-i fie de folos".

Experienta ei si a sotului despre puterea banului ("dezleaga limbile si descuie usile") ii dicteaza un comportament pragmatic bine vazut pretutindeni; si in imprejurarea de mai sus, multumirea pentru serviciul facut de gospodar se materializeaza intr-o plata peste asteptari.

inainte de a vedea daca dulaul "are sa-i fie de folos", Vitoria cu domnul Toma fac un drum cu caruta in satul Borca si inapoi, "oprindu-se intruna si cercetand pretutindeni", inca o data; dar "indoiala putea fi pan-aici. Acum nu mai este. Lipan a ramas prapadit intre Sabasa si Suha".

La aceasta prima descoperire se adauga altele scoase la iveala de intrigile viclene strecurate de cucoana Maria printre locuitorii din Suha care "spuneau (…) ca ar fi nevoie sa fie vreun judecator de la targ, sa cerceteze cum a fost cu vanzarea oilor. Sa vada daca se afla hartia lor de cumparatura de la Dorna, si daca gospodarii (Calistrat Bogza si Ilie Cutui) au chitanta de paralele pe care le-au dat lui Lipan".

Astfel, Vitoria afla ca Bogza se imbata crunt de la o vreme, isi snopeste nevasta in batai si "viseaza urat", iar Cutui "umbla (…) in patru labe ca un catel" pe langa nevasta, desi stie prea bine sa-l inseala; ambelor familii "le-a cazut din cer avere (…) Nu mai pot de bine".

Hotaraste sa le viziteze pe cele doua neveste. Ileana (a lui Bogza) si Gafita (a lui Cutui): "am si eu vorbe potrivite dupa pilda dumitale, draga cucoana Marie, sa le atat si sa le otravesc, ca sa le fac sa lepede din ele tot. Daca au ceva de spus, au sa spuie".

Notatia scriitorului concluzioneaza sec: "au sa le intepe, au sa le invalue, au sa le fiarba pe nevestele oierilor – pana ce le-o vedea zvarcolindu-se ca viermele. (…) Iar dupa asta, munteanca se poate duce sa caute. Ramane sotia lui domnu Vasiliu sa incurce laturile.

Intentia autorului este evidenta: nu se poate stabili nici o asemanare intre "programul" de ancheta subtila destinata dezvaluirii adevarului (ancheta carte apeleaza la metode si practici diversioniste), pe de-o parte, si "rugamintea" ciobanasului din Miorita catre oaia nazdravana, de a ascunde adevarul, de a-l mistifica intr-o alegorie. Baltagul nu se instaleaza in interiorul mitului, ci in interiorul celui mai autentic realism.

Vitoria si Gheorghita urca iarasi culmea Stanisoarei, la inceput calari, apoi pe jos "cu fraul calului trecut pe dupa cot". Cainele Lupu este si el slobozit din zgarda, "dar nu cauta sa zburde", ci "sta cu luare-aminte pe coada, privind vaile ca un om. Petrecea si el, uitandu-se la frumusetile lumii".

"Padurea fasaia lin din cetini si rasufla aburi. in poienile sorite, pamantul se ochise bine si inverzeau pajisti. in frunzele moarte din marginea unei rapi, Vitoria gasi clopotei albi. Cobori din tarnita, ca sa-i rupa, si-i inalta pe coditele lor subtiri, in lumina. Privi cerul albastru si inghiti mireasma padurii. (…) Trupul ei ar fi vrut sa cante si sa inmugureasca; simtea intrand in el soare si bucurie, dar in acelasi timp se ofilea in ea totul, grabnic, ca clopoteii pe care-i tinea intre degete si care pierisera".

Natura senina si mareata isi urmeaza singuratica propriile alcatuiri, nici o disparitie nu-i clinteste echilibrul. Totusi Mihail Sadoveanu introduce in peisaj elemente de subtila premonitie: rapa frunzele moarte, setea patimasa de viata si de bucurie care "se ofilea in ea grabnic", in absenta barbatului alaturi de care "ar fi vrut sa cante si sa inmugureasca", asa cum ii este harazit Femeii.

Momentul gasirii lui Lipan (de catre dulaul Lupu) intr-o rapa o gaseste pe Vitoria pregatita: "Avand buna incredintare de ce putea fi acolo, Vitoria isi aduna cu palmele straiul in poala din fata si-si dadu drumul alunecus pe urma baiatului. Cu tamplele vajaind, razbi in ruptura de mal, in latratul ascutit si intaratat al canelui. Gheorghita zvacnea de plans cu ochii acoperiti de cotul drept inaltat la frunte. Oase risipite, cu zgarcurile umede, albeau tarana. Botforii, tasca, chimirul, caciula brumarie, erau ale lui Nechifor. Era el acolo, insa imputinat de dintii fiarelor. Scheletul calului, curatit de carne, sub tarnita si poclazi , zacea mai incolo.
Femeia racni aprig:
- Gheorghita!
Flacaul tresari si se intoarse. Dar ea striga pe celalalt, pe mort. ingenunchind cu graba, ii aduna ciolanele si-i deosebi lucrurile. Capatana era sparta de baltag".
Calatoria si cautarea se incheie aici.

Punctul culminant si deznodamantul formeaza ultima parte a romanului (cap. XIV - XVI).
Se mentin ritmul alert al povestirii si dialogurile functionale, la obiect, dintre personaje, cu o singura si foarte semnificativa exceptie: ceremonialul inmormantarii.

Mihail Sadoveanu parca suspenda timpul pentru a aduce in prim-plan toate datinile impuse de datoria fata de mort, datini crestinesti, dar si pagane, intrate laolalta intr-un automatism respectat cu sfintenie. Vitoria plateste cu generozitate atat serviciile religioase, cat si ale bocitoarelor si ale carciumarului; banii pe care-i luase in calatorie erau "ai lui… ai mortului" – destinati adica unei inmormantari pe potriva omului care i-a agonisit.
Alaturi de pasajele destinate botezului si nuntii, descrierea ritualului inmormantarii creeaza atmosfera locala cu momente etnografice si folclorice dintre cele mai semnificative.

in acest sens, Baltagul poate fi socotit o monografie a societatii umane constituite in muntii Moldovei din vremuri imemoriale.

Gasind ramasitele lui Nechifor si recunoscand lovitura de baltag pe teasta, Vitoria asambleaza toate informatiile culese pana atunci intr-o versiune convingatoare pe care i-o prezinta subprefectului ca ipoteza. Argumentul ca muntenii fac totdeauna tranzactiile de fata cu martori obiectivi, atunci cand n-au la indemana o autoritate civila unde "sa se scrie hartii", il convinge pe acesta sa aiba incredere in intuitia si rationamentul ei. Deci domnul Anastas Balmez incepe audierea lui Calistrat Bogza si a lui Ilie Cutui "cu o dibacie de care se simtea cu drept cuvant mandru", amintindu-le (de fata era si Vitoria, care "statea umilita") ca el nu actioneaza fara dovezi indubitabile: "Crezi dumneata ca pot eu sa ridic un deget pana ce nu am incredintare deplina?"

Poate ca aceasta afirmatie o convinge pe Vitoria sa-i furnizeze anchetatorului "dovezile" care sa-l "incredinteze deplin". Ea si-a dat seama ca subprefectul "intelege cum sta chestia, caci nu-i nici chior, nici prost", se va mai "juca" o zi, doua cu Bogza, dupa care va aplica "randuiala". Din vorbele schimbate cu cucoana Maria, rezulta limpede ca Vitoria intervine in desfasurarea anchetei si vrea sa se amane descoperirea adevarului si din alte motive: "dar tare l-am rugat (pe anchetator) sa mai ingaduie. Trebuie sa iasa impotriva dusmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, s-atunci doresc sa-l vad zbatandu-se cum s-a zbatut omul meu in rapa. Dac-as putea sa-l lovesc si eu cu acelasi baltag, in locul unde l-a palit el pe Nechifor Lipan, m-as simti mai usurata. Dar asta nu se poate; nici pe Gheorghita, care-i inca prost si copil, nu-l pot pune. Asa ca vreau sa-l impung si sa-l tai altfel, ca sa mai scot din mine obida care m-a inabusit atata vreme".

Deci resorturile sufletesti, in primul rand, ii dicteaza Vitoriei un comportament special, pe care anchetatorul il intelege si il aproba; el amana propria sa concluzie judecatoreasca, oferindu-i vaduvei rolul justitiar. Semnificativ e faptul ca amandoi pastreaza secretul asupra loviturii de baltag de pe teasta mortului, asupra hartiilor si banilor gasiti in tasca lui si secretul ca dulaul traieste.

Se ridica intrebarea: de ce subprefectul da curs rugamintii vaduvei intr-o chestiune oficiala ca ancheta unei crime?
Un raspuns pe care il indica textul ultimelor capitole este ca si domnul Anastase Balmez, nu numai cele doua femei, se pricepea "sa ceteasca" oamenii; el ajunge sa cunoasca firea muntencei, sa aprecieze efortul ei fizic si material, curajul de a infrunta necunoscutul pentru a afla ea insasi adevarul despre disparitia sotului.

Marturisirea pe care Vitoria o face cucoanei Maria rezuma in putine randuri toata odiseea ei, pe care ajunsese s-o cunoasca si domnul prefect aflat la Piatra Neamt, adica superiorul ierarhic al domnului Anastase Balmez: "Stau si ma mir intr-o privinta, cum de-am mai gasit in mine puterea sa rabd atatea si sa indeplinesc toate. Dupa ce l-am cautat si l-am gasit, ar fi trebuit sa ma pun jos si sa-l bocesc. Dar stiu eu cine mi-a dat indemn si putere. Am facut toate s-am sa mai fac, cat voi mai avea suflet. Am trecut muntele ista in toate felurile, am fost la Borca nu stiu de cate ori, am cheltuit parale in dreapta si-n stanga, am miscat oameni si preoti; am vorbit, draga cucoana Marie, si printr-o sarma, tocmai la Piatra. Eu eram de partea asta, in primarie la Borca, si de partea cealalta era domnu prefect, si l-am rugat pentru omul meu, pe care l-am gasit risipit intr-o rapa, ca-mi deie voie sa-l ingrop in tintirim. Sa nu ramaie intre lupi; sa-l aduc intre crestini. Am savarsit si asemenea pacat, vorbind pe sarma. Radeau barbatii de mine cum m-am spariat auzind glas de la Piatra. AM facut multe altele; s-acu s-apropie vremea sa le sfarsesc." (cap. XV)

Din toate investigatiile intreprinse pe diferite cai, Vitoria izbuteste sa alcatuiasca in mintea ei un scenariu posibil al crimei comise, ucigasul fiind fara indiala Calistrat Bogza, iar complice Ilie Cutui. ii aduna pe protagonisti la praznic si se foloseste de acest scenariu ca sa le smulga mastile. Deci urmareste sa obtina chiar de la faptuitorii omorului marturisirea faptei, ca suprema "dovada", insa o marturisire publica, intr-un moment ritualic. Pentru aceasta, versiunea coerenta a faptelor, asa cum a elaborat-o Vitoria in imaginatie, trebuie sa fie cat mai aproape de realitatea petrecuta cu cateva luni de zile in urma si pe care o stiau doar barbatii implicati: Lipan care "a spus ce avea de spus", fiind acum in mormant, si "domnu Bogza si domnu Cutui (…) prietini buni cu Nechifor Lipan".

La masa de praznic s-au adunat, dupa datina, preotii si poporenii din cele trei sate, jandarmii si subprefectul, oficialitatile din Suha, Sabasa si Doi Meri (satul ucigasilor). Vitoria este vesela, rade, il imbie mai ales pe Bogza sa bea, ii admira baltagul ("frumos baltag"), apoi i-l cere ("poftesc sa-l vad") sub pretextul compararii cu al lui Gheorghita, caruia ii da arma, tot razand. Bogza "ranji nu cu voie buna (…) intinse mana spre arma; apoi si-o retrase". in acest timp Vitoria lauda vinul de Odobesti si-l invita sa mai bea in memoria sotului ei ("Dumneata cunosti si stii tare bine ca asemenea vin mai ales ii placea si lui Nechifor Lipan").
Brusc, isi schimba vocea si se intoarce catre meseni:
"Eu cred asa, (…). Eu cred asa, domnu Calistrat, ca sotul meu umbla singur la deal pe drumul Stanisoarei, si se gandea la oile lui. Poate se gandea si la mine. Eu n-am fost de fata, dar stiu. Mi-a spus Lipan, Cat am stat cu dansul, atatea nopti, in rapa.
- Ce ti-a spus? rase Bogza.
- Mi-a spus cum a fost, raspunde munteanca privindu-l atintit si zambind.
- Asta n-oi mai crede-o.
- Ba s-o crezi. iti aduci aminte, domnu Calistrat, ca Lipan avea cu el s-un cane?
- Mi-aduc aminte. ii zicea Lupu. Era harnic cane, si viteaz.
- Ei, vezi domnu Calistrat? Eu stiu si asta, ca acel cane s-a pus pentru stapanul lui, cand i+a vazut in primejdie viata.
- Se poate sa se fi pus.
- Crezi ca a pierit si canele?
- Nu cred. Mai degraba s-a prapadit.
- Asa zic si eu. Dar daca s-a prapadit, se poate gasi.
- Asta-i mai greu.
- Greu pan-intr-atat, nu-i, domnu Calistrat, cand este vointa lui Dumnezeu. Te rog, sa mai bei si acest pahar. Sa-ti spun cum s-a intamplat?
Masa tacuse. Interesat, domnu subprefect Balmez isi puse coatele pe stergar si-si intoarse urechea stanga, cu care auzea mai subtire, privind in acelasi timp si cu coada ochiului.
Simtindu-se observat, Bogza se nelinisti.
- Dumneata stii si eu nu stiu, zise el cu indrazneala. Daca stii, spune.
- Sa-ti spun, domnu Calistrat. Omul meu se gandea, vra sa zica, la ale lui si la mine si umbla la deal in pasul calului, suind spre Crucea Talienilor.
Femeia se opri.
- Ei? O indeamna, zambind, domnu subprefect. Spune. De ce te-ai oprit?
- Unii ar putea zice ca venea la vale. Dar eu stiu mai bine ca se ducea la deal. Dar nu era singur. Avea cu el canele. si se mai aflau in preajma lui doi oameni. Unul daduse calcaie calului si se grabise spre pisc, ca sa bage de sama daca nu s-arata cineva. Al doilea venea in urma lui Lipan, pe jos, si-si ducea calul de capastru. Sa stiti ca nu era noapte. Era vreme in asfintit. Unii cred ca asemenea fapte se petrec noaptea. Eu am stiinta ca fapta asta s-a petrecut ziua, la asfintitul soarelui. Cand cel din deal a facut semn, adica sa n-aiba nici o grija, ca locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepadat fraul. si-a tras de la subsuoara stanga baltagul si, pasind ferit cu opincile pe carare, a venit in dosul lui Nechifor Lipan. O singura palitura i-a dat, dar din toata inima, ca atunci cand vrei sa despici un trunchi. Lipan a repezit in sus mainile, nici n-a avut cand sa tipe; a cazut cu nasu-n coama calului, impingandu-l in rapa. Chiar in clipa aceea canele s-a azvarlit asupra lui. El l-a palit cu piciorul dedesubtul botului. Calul tresarise de spaima. Cand a fost impins, s-a dus de-a rostogolul. Canele s-a pravalit si el. S-a oprit intai hamaind intaratat; omul a incercat sa-i deie si lui o palitura de baltag, dar dulaul s-a ferit in rapa si s-a dus taras dupa stapan. Asta-i. Cel din urma a incalicat s-a grabit dupa cel din varful muntelui, si s-au dus. Nu i-a vazut si nu i-a stiut nimeni pana acuma.

Munteanca tacu si se uita, cu buzele stranse, catra cucoana Maria. Nevasta domnului Vasiliu, ca si cei de fata, sta intr-un fel de incremenire si asteptare. in toata lumea de-acolo erau banuieli. Vorbele si iscodirile lucrasera cu harnicie. Deci toata lumea intelegea intrucatva istorisirea muntencei. Numaidecat cei mai multi nu-si putea da seama de ce muierea asta straina umbla cu pilde si rautati. Daca are vreo banuiala, sa spuie; daca are vreun prepus, sa-l deie pe fata.

Asemenea cuget se aduna, cu manie, mai ales in Calistrat Bogza. El de la inceput, de cum a vazut-o intai si intai, a priceput ca nevasta oierului vine asupra lui. Pe urma a stat cu rabdare indoindu-se ca s-ar putea cumva descoperi asemenea fapta care n-a lasat dupa ea nici o urma. Femeia are sa se zbata far folos si dupa aceea are sa se duca in treaba ei.

Dar ea nu se ducea. Umbla cu vorbe si cu intrigi proaste. Punea la cale pe nevasta lui Cutui. Strecura vorbe de vrajmasie Ilenei. Starnea pe oameni cu feluri de feluri de inchipuiri. O lasa. Ce-i putea face_ ii era mila de dansa intr-o privinta, caci era o vaduva care-si cauta barbatul.

De mare mirare este cum l-a putut descoperi intr-o rapa asa de prapastioasa si singuratica. Mai de mirare sunt alte vorbe pe care le scorneste din nou. si acum – povestea intamplarii.

Prost si tamp ar fi sa-si inchipuie ca ea a fost de fata. Mai prost si tamp sa creada ca mortul a putu vorbi. Asta n-o mai crede nimeni in ziua de azi. si totusi, muierea aceasta care-l urmareste a aratat intocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. Sa fie adevarat, cum spune Ileana, si cum, arata Gafita cand nu era inca asa de otravita de dusmanie, sa fie adevarat ca se pot face vraji si sunt oglinzi in care poti privi lucruri trecute si viitoare? Un barbat nu poate crede asta, desi, daca n-ar fi, nu s-ar povesti.

La urma urmei, sa arate de unde stie si sa deie pe fata lucruile cum sunt. stie, poate, ceva de la nevasta lui Ilie Cutui. Nepotrivit lucru este sa ai de a face cu asemenea prietini si tovarasi ticalosi. Dar nici Ilie Cutui n-a putut vedea in totul lucrurile cum s-au petrecut, in toate amanuntimile lor. Mai ciudat este ca nici el nu stia bine cum a fost. Abia acum vede ca au fost asa intocmai.

Pe cand i se invalmaseau aceste cugetari, Bogza, simtindu-se privit, bau pe nerasuflate un pahar de vin, si inca unul. Dupa aceea, fara sa stie cum, lua deodata o hotarare napraznica. Muierea-i muiere si barbatu-i barbat. El era un barbat, de care inca nu-si batuse joc nimeni in viata lui.
- Da baltagul, vorbi el, inca stapanit, intinzand mana indarat catra Gheorghita.
- Mai stai putintel, il opri femeia, ca sa incheiem praznicul dupa cuviinta. Ce te uiti, Gheorghita, asa la baltag? intreba ea dupa aceea, razand: este scris pe el ceva?
- Asculta femeie, mormai cu manie Bogza, de ce tot ma fierbi si ma intepi atat? Ai ceva de spus, spune!
- Nu te supara, domnu Calistrat, eu intreb pe baiat daca nu ceteste ceva pe baltag.
- Destul! Racni gospodarul batand cu pumnul in masa si inaltandu-se de la locul lui.
- Tacamurile se invalmasira, mesenii se ridicara spariati. Ceea ce se facea nu era bine, caci era la un praznic. Bogza avea intrucatva dreptate.
- Destul! Racni omul, destul!
Glasul ii ragusi dintr-odata.
- Destul! Pentru o fapta, este numai o plata. Chiar daca as fi eu, mi-oi primi osanda de la cine se cuvine. Dar nu sunt eu. Ce ai cu mine?
- Eu? n-am nimic! Se apara munteanca, uimita mai presus de orice de o intrebare ca aceea.
- Cum n-ai? Mugi Calistrat, imprastiind cu dosul mainilor talgerele si paharele. Dar cu cine vorbesti tu asa, muiere? Dar ce ? Ai trait cu mine, ca sa ai asupra mea vreun drept?
- Gheorghita, vorbi cu mirare femeia, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care a lovit pe tatu-tau." (cap. XVI)

Exista trei momente ale scenariului elaborat de Vitoria: povestirea faptelor reconstituite de ea, gandurile lui Bogza rascolite de povestire (pe care Vitoria le-a prevazut) si darea in vileag a criminalului, care se tradeaza nemaisuportand socul produs de povestirea vaduvei. Totul se petrece in prezenta anchetatorului atent si interesat care o sustine si o indeamna cu bunavointa.

1. Povestirea Vitorie impresioneaza prin siguranta: desi Bogza pare convins ca femeia doar se lauda ca "stie", ea "stie mai bine" ca omul ei se ducea la deal si "are stiinta" ca fapta s-a petrecut "in asfintit", cu toate ca "unii ar putea zice" altfel, "unii cred" contrariul.

Felul cum infatiseaza imprejurarile si detaliile crimei este foarte precis, ca si cand intre realitatea faptei si reprezentarea ei nu ar exista nici o deosebire. Bogza este uimit de unde a aflat "straina" detaliile pe care nici Cutui si nici el nu le stiau ("Abia acum vede ca au fost asa intocmai").

Deci, povestirea nu reproduce pur si simplu imprejurarile, ci le completeaza si le organizeaza intr-o imagine clara si logica; in momentul real al faptei fusese multa confuzie, abia relatarea limpezeste lucrurile, inlaturand emotiile, tensiunea si febrilitatea clipei reale.

Povestirea Vitoriei stapaneste realitatea, o clarifica si o organizeaza economicos, este deci realista.
2. Gandurile lui Bogza si insasi deliberarea interioara sunt consemnate de scriitor cu maxima economie de mijloace, dar eficiente sub raportul semnificatiei: in cateva clipe de uluiala ("de mare mirare este"…; "mai de mirare sunt"…), el reconstituie rapid toata istoria de cand a venit "straina" prima data pe acele meleaguri. "si acum-povestea intamplarii", ca si cand "ea a fost de fata" sau "mortul a putut vorbi". Bogza, ca barbat si om umblat prin lume, nu poate crede asa ceva, dupa cum nu poate crede "ca se pot face vraji si sunt oglinzi in care poti privi lucruri petrecute si viitoare (…), desi, daca n-ar fi, nu s-ar povesti". El inclina sa creada ca la mijloc sunt practici magice.

3. La sfarsitul deliberarii interioare, "mirarea" face loc unei "hotarari napraznice", impulsive ("fara sa stie cum"); simtindu-se privit si auzind-o si pe Vitoria "razand", il cuprinde "mania", nu se mai poate "stapani" si izbucneste "- Destul! (…) Destul! (…)". Astfel, povestirea si-a atins scopul, scenariul continand, pe langa reproducerea faptelor ucigasilor, acest moment al dezvaluirii adevarului.

intre realitatea faptelor petrecute cu mult timp in urma si scenariul prezentat este o relatie de adecvare: Vitoria a "cetit" lumea; lumea si-a dezvaluit sensurile; Vitoria concepe un mod prin care explica intregul si acesta se lasa explicat, pentru ca lumea este omogena, coerenta.

Prin urmare, in modul Vitoriei de a proceda, nu exista nici o vraja, totul este natural si profund uman. Deductiile ei se bazeaza pe o foarte buna cunoastere a psihologiei oamenilor si a felului lor de viata, desi ea actioneaza aici intr-o lume "straina". Autorul insista, prin repetare, ca aceasta lume "din vale" vede munteanca o "straina". Aici este o capcana: Vitoria este doar pe jumatate "straina"; intre civilizatia patriarhala as carei exponent este si civilizatia moderna in care actioneaza nu se casca un abis, ele convietuiesc si-si transfera una alteia informatii.

Vitoria se afla in fond la contactul dintre doua lumi ("tari") intre care demult nu mai exista granite ferme, chiar daca fiecare isi pastreaza elementele specifice.

Impresia de magie ("vraji") provine din faptul ca "straina" este capabila sa descifreze, sa inteleaga si sa interpreteze rational o lume necunoscuta. "Semnele" de care asculta nu sunt, insa, din domeniul supranaturalului, nu apartin misterului, ci psihologicului si socialului. Cu precizarea foarte importanta (apare inca din cap. V al romanului) ca a fost capabila de o mare concentrare pentru a gasi "un mijloc ca mintea ei sa lucreze" intru dezlegarea "problemei".

Mintea Vitoriei "lucreaza" in sensul ca transfera "semnele" in evenimente concrete, reale, si apoi concepe textul ("povestirea") atat de logic, atat de adecvat realitatii. Este reusita ei personala, nu a mai fost ajutata aici de nimeni, iar "mirarea" participantilor la praznic este o dovada; toti de fata stateau "intr-un fel de incremenire si asteptare", pentru ca "intelegeau intrucatva istorisirea", dar nu-si puteau da seama de ce muierea straina umbla cu pilde si rautati".

Aici scriitorul dezvaluie intentia povestirii Vitoriei: de a explica intr-un limbaj accesibil crima comisa: Oamenii au recunoscut intelesurile ascunse, dar n-au inteles de ce este necesara explicatia crimei sub forma de "pilde si rautati": "mesenii se ridicara spariati. Ceea ce se facea nu era bine, caci era la un praznic. Bogza avea intrucatva dreptate".

Vitoria aproape infrunta opinia publica prin povestirea ei, stiind ca ucigasul se va trada numai auzind "din gura straina" explicatia plauzibila a faptei sale.

Obtinand explicatia si demascarea ucigasului, Vitoria face urmatoarea mutare (prevazuta dinainte impreuna cu fiul ei "bratul" de "ajutor"): il acuza direct pe Bogza, apoi asmute cainele asupra lui; intre timp "impunge" cu tipete pe "feciorul mortului" care se lupta cu "omul cel mare"; Gheorghita "il lovi scurt cu muchea baltagului, in frunte", iar "canele se napusti la beregata, mestecand mormairi salbatice cu sange". Apoi "Ilie Cutui se supuse numaidecat. (…) Mormaia: - N-aveti sa ma asupriti; n-aveti sa ma ucideti. Eu spun de buna voie. si sa se stie ca a fost intocmai cum a aratat femeia mortului."

Vitoria este multumita: ucigasul a fost in cele din urma locit cu acelasi baltag care l-a omorat pe Nechifor al ei. il stropeste cu apa pe ranit si-l intreaba "cu voce dura" daca mai vrea ceva. Omul vrea sa se "marturiseasca":
"- Parinte, zise Bogza, gafaind iar; eu vad ca se poate intampla sa pier. Pentru asta, fac marturisirea aicea, sa se stie ca eu am palit intr-adevar pe Nehcifor Lipan si l-am pravalit in rapa, dupa cum a dovedit nevasta lui. N-am inteles de unde stie, dar intocmai asa este.
- Parinte, sopti munteanca, sa spuie si de ce.
Ranitul pricepu.
- Am facut asta, ca sa-i luam oile. Am socotit ca nu s-a mai afla nimic. Acum turma oierului sa se intoarca inapoi, dupa dreptate.
- Bine, grai catra sine Vitoria."

Asadar, adevarul a iesit la lumina din intunericul in care statuse ascuns; ucigasul a fost pedepsit dupa datina veche; s-a facut dreptate si lui Nechifor, si vaduvei, si familiei.

Vitoria si Gheorghita il pot ierta, dupa cum le care muribundul, iar "stapanirea faca ce stie cu el". Apoi "isi stranse buzele, il privi neclintit o vreme. Dupa aceea se retrase".

Vitoria a cautat cauzele disparitiei lui Lipan, a descoperit evenimentul tragic, a formulat cu propria-i minte si imaginatie o istorisire explicativa plauzibila care sa-l determine pe ucigas sa se tradeze; o obtinut chiar si ceea ce nu credea ca se va putea: vinovatul a fost lovit "cu acelasi baltag, in locul unde l-a palit el pe Nechifor Lipan". La sfarsit se poate considera "mai usurata", a scos din ea "obida" care a inabusit-o atata vreme.
Ea nu cauta sensuri sau semnificatii mitice in evenimentul tragic; tot ceea ce a dorit a fost sa se afle istoria acestuia, originile lui; cu alte cuvinte "adevarul" si "dreptatea" care guverneaza romanul realist.

Micul discurs (al Vitoriei catre Gheorghita) cu care se incheie romanul indica deplina situare in epoca istorica reala. Semnificativ este epitetul "trezita" prin care scriitorul o caracterizeaza, in sensul ca si pe viitor ea se va conduce dupa legile ratiunii si ale armoniei care guverneaza viata, cu toate accidentele ei, in ciuda imperfectiunilor ei. Nu elogiul mortii ne intampina in acest discurs, nu jale disperata, nu fatalism. Din contra, elogiul lucid si optimist al vietii, pe care femeia este datoare s-o apere, s-o perpetueze cu voiosie si impacare.
Umorul subtil al Vitoriei, fina ironie ce caracterizeaza inteligenta ei, capacitatea ei de a asimila noul reiese din vorbele spuse lui Gheorghita:
"- Vina incoace, Gheorghita, vorbi ea, trezita din nou de griji multe. Vezi de tesala caii, dupa moda noua care am aflat-o aici, si-i intareste cu orz, caci drumurile inca nu ni s-au sfarsit. Facem cu domnu Toma toate socotelile si-i platim cinstit, multumindu-i frumos. Platim preotilor, oamenilor care s-au ostenit si tuturora. Pe urma, stam si ne hodinim trei zile, dupa care facem parastasul intai tatalui tau. indata ne incalaram si ne ducem la apa Prutului la stefanesti, ca sp cunoastem turma de la Rarau. Socot ca mergand cu spor, pe vreme buna, ne putem intoarce iar aici in Sabasa, ca sa facem parastasul de noua zile. Apoi ne ducem dincolo de Jijia, ca sa vorbim cu baciul Alexa si sa ne alcatuim cu el pentru intoarcerea oilor catra munti, unde avem tocmita pasunea de vara. La patruzeci de zile vom fi iar aici si vom ruga pe domnu Toma si pe parintele sa ne-ajute a implini datoria de patruzeci de zile. Atuncea om face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea noua. Om aduce atuncea pe Minodora, ca sa cunoasca mormantul. s-apoi dupa aceea ne-om intoarce iar la Magura, ca sa luam de coada toate cate-am lasat.

Iar pe sora-ta sa stii ca nici c-un chip nu ma pot invoi ca s-o dau dupa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei lui Topor." (cap. XVI, sfarsitul)

---

Tag-uri: mihail sadoveanu, roman, opera, literatura, subiect, naratiune

---

Categorie: Eseuri  - ( Eseuri - Archiva)

Data Adaugarii: 19 December '12

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---