Devenit stăpan la Roma, Constantin desfiinţează cohortele pretoriene şi iniţiază o politică favorabilă creştinilor. Creştinismul, din religia ignorată, dispreţuită şi chiar persecutată, începe treptat să caştige teren, iar prin edictul din Milan (februarie 313), este recunoscut egal în drepturi cu celelalte culte din imperiu.

Doi „păgani" făceau astfel să intre în legalitate religia creştină, care avea să domine timp de secole viaţa politică şi spirituală a unei mari părţi a lumii. Dar principala problemă cu care se confrunta Roma - presiunea pe graniţe a „barbarilor" - rămane la fel de acută, încat legiunile Romei se află îotr-o permanentă stare de răz boi. Un astfel de război, cel de pe Rin, din anul 315, cu francii şi alamanii, îi aduce lui Constantin cognomenul „cel Mare", iar monumentelor „cetăţii eterne" li se va adăuga Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare. Prezenţa unor reprezentări ale dacilor pe acest monument denunţă şi o altă faţetă a dorinţelor împăratului: reintegrarea în imperiu a unor foste provincii - oricum a Daciei -, părăsite de înaintaşii săi. Dar contradicţiile încep să se facă simţite între cei doi împăraţi încă din anul 316.

După o confruntare de 8 ani, timp în care Licinius a fost sprijinit de „păganii" din Orient, iar Constantin de noua biserică, conflictul ia sfarşit în anul 324, prin victoria lui Constantin, care reuşeşte să-l învingă pe Licinius în două bătălii, în iulie la Adrianopolis şi în septembrie la Chryso-polis (Asia Mică). Licinius este executat în anul următor la Thessalonic, iar noua biserică creştină, care susţinuse pe Constantin, devine religie de stat şi fundamentul ideologic al monarhiei despotice.

Rămas singur la carma imperiului, Constantin inaugurează un program de reforme care, consolidand şi continuand realizările lui Diocletianus, vor modifica structural statul. Este momentul de trecere de la principatul creat de Octavianus la dominat, în care întreaga putere este concentrată în mana împăratului şi a unui întins aparat funcţionăresc. Pe planul organizării administrativ-teritoriale, marile provincii romane sunt fragmentate în unităţi mici (117 provincii), care făceau parte din cele 14 dioceze, iar acestea din 4 prefecturi (Orient, Ilirin, Italia, Galia). Prefecturile erau conduse de prefecţi de pretorii, diocezele de vicari, iar provinciile de „praesides provinciarum" (cu excepţia a trei provincii care erau administrate de proconsuli - Asia, Africa, Achaia).

Prefecţii pretoriilor nu aveau decat atribuţiuni civile, armatele fiind comandate de „magistri militum", ceea ce duce la separarea definitivă a puterii civile de cea militară. Armata rămane, însă, forţa de bază a statului, iar reforma militară a lui Constantin o consolidează pe cea a lui Diocletianus. Trupele se specializează, după locul de funcţiune, în unităţi de graniţă („limitanci") şi unităţi mobile („comitatenses"). în locul gărzii pretoriene, apar unităţi speciale ale curţii imperiale („domestici protectores"). Paralel, se produce un proces de „barbarizare" a armatei. în special neamurile germanice intră masiv în armata romană, unde găsesc largi posibilităţi de afirmare, inclusiv în funcţii militare.

---

Tag-uri: istorie, antichitate, personalitati

---

Categorie: Celebritati  - ( Celebritati - Archiva)

Data Adaugarii: 01 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---