Textele autobiografice egiptene ale unor demnitari apar încă din timpul dinastiei a IV-a, dar în Imperiul Vechi acest fel de inscripţii nu se găsesc decât în morminte sau alături de ele. Către sfârşitul Imperiului vechi astfel de texte, săpate pe stele şi plăci de calcar, se întâlnesc în morminte sau sunt aşezate la Abydos unde s-ar fi aflat mormântul lui Osiris, stăpân peste lumea de apoi. Acolo se aduceau jertfe, având loc serbări în cinstea acestui zeu. De altfel, nu oricine putea fi înmormântat la Abydos.

Stela care la început făcea parte din mormânt căpăta o semnificaţie proprie, ca monument de cult funerar. Mai târziu, în timpul dinastiei a XVIII-a, se împământeneşte obiceiul ca în cinstea celui decedat – mare demnitar, preot sau scrib – să se ridice o statuie ce se aşeza într-un templu şi purta pe soclul ei o inscripţie cu privire la viaţa defunctului. Inscripţia autobiografică putea fi săpată în orice parte a statuii, fiind redactată de obicei la persoana I singular, ca şi cu m ar vorbi răposatul însuşi. Ea începe prin a arăta titlurile şi demnităţile mortului.

Important în aceste autobiografii este apelul pe care îl face decedatul către cei vii, cerând de la ei să pronunţe o rugăciune urmată de o jertfă. Acest apel către cei vii poate constitui începutul biografiei înseşi, abia mai târziu fiind legat oarecum de textul autobiografiei, căci el motivează rugăciunea şi jertfa prin faptul că răposatul a fost un înţelept, un om drept, darnic etc.

Textul autobiografiilor are două părţi net distincte ca formă şi ca fond.. prima parte este aşa-zisa „autobiografie ideală” conţinând maxime şi sentinţe morale, reguli de viaţă pe care decedatul susţine că le-ar fi respectat. Cele mai multe din aceste maxime par luate din textele sapienţiale egiptene. Partea a doua a autobiografiei cuprinde evenimentele din existenţa defunctului.

Autobiografiile aveau ca scop să eternizeze faptele de seamă ale existenţei celui mort, dar acestea prezentau de cele mai multe ori aspecte morale chiar din Imperiul Vechi, când „partea ideală” a autobiografiei nu era despărţită de relatarea strict istorică a vieţii răposatului. Începând cu Imperiul de Mijloc, această parte cuprindea numeroase laude aduse decedatului: „Am dat pâine celor flămânzi, am fost drept, am făcut fapte pe care oamenii le proslăveau etc ”. dar trebuie să fim foarte sceptici asupra adevărului cuprins în aceste autobiografii de mari viziri , demnitari şi guvernatori.

Din textele autobiografice nu lipsesc bineînţeles nici laude la adresa faraonului, nici evidenţierea supunerii defunctului la ordinele faraonului: „Am mers pe calea regelui celor Două Ţări, am săvârşit cu adevărat ceea ce regele îndrăgea, eram credincios regelui, eram ochiul regelui Egiptului de Sus”

Sursa Imaginii- um.es

---

Tag-uri: egipt, mormant

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 12 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---