Ion (Liviu Rebreanu)

Introducere

Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al romanului realist obiectiv prin apariţia, în 1920, a romanului Ion; alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu îl consideră un iniţiator al romanului modern, pe lângă Ion remarcându-se şi alte capodopere ale romancierului precum Pădurea spânzuraţilor (1922) sau Răscoala (1932).

Prezentarea elementelor textului narativ

Elementele realiste prezente în romanul Ion sunt prezentarea în manieră veridică a faptelor fictive ce compun universul cărţii, tematica socială (drama ţăranului însetat de pământ), aspectul monografic, precizia coordonatelor spaţio-temporale, circularitatea/simetria compoziţională, prezenţa unui narator impersonal, obi ectiv, care relatează la persoana a treia, căruia îi corespund viziunea naratologică „din spate", perspectiva auctorială şi focalizarea preponderent zero.

Prezentarea relaţiilor iniţiale dintre cele două personaje din perspectiva tipologiei
La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele tipice care acţionează în situaţii tipice, reprezentative pentru o categorie socială: ţăranul însetat de pământ este principalul exponent al romanului. Pe de altă parte, personajele sunt în strânsă relaţie cu mediul social în care trăiesc, fiind un produs al societăţii: faptele lui Ion îşi găsesc până la un punct justificarea în modalitatea prin care sătenii din Pripas valorizează indivizii în funcţie de unica valoare materială care contează, pământul.

De asemenea, personajele se pot clasifica în plate şi rotunde, conform tipologiei stabilite de E. M. Forster în Aspecte ale romanului. Ion, protagonist şi personaj rotund, cu evoluţie interioară, complexitate psihologică, gesturi memorabile şi având capacitatea de a surprinde în mod credibil cititorul, împlineşte alături de Ana, personaj plat cu vocaţia tragicului, unul dintre cuplurile cu rol esenţial în evoluţia firului epic şi în conturarea dramei personajului principal.

În primul rând, între cele două personaje se remarcă o diferenţă de statut social. Personaj eponim, Ion este prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul unei familii unde tatăl a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus, Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat, posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji averea şi a nu o risipi prin alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele două personaje este chiar descrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate personajele pe aceeaşi scenă. Ion şi Ana bat „someşana", apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc", Vasile Baciu declanşează conflictul exterior principal al romanului, de esenţă socială.

Modalităţi de caracterizare şi relevarea trăsăturilor celor două personaje prin raportare la scene semnificative

Cele două personaje sunt caracterizate în mod direct de către narator la începutul romanului. Lui Ion i se conturează un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa"; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră". Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap", iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a-l avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult..." De cealaltă parte, Ana, apare ca un personaj lipsit de forţă interioară, care se abandonează încercărilor la care o supune viaţa, incapabilă de a vedea mai departe de pasiunea pentru Ion. Naratorul o caracterizează direct, urmărind reacţiile şi comportamentul fetei îndrăgostite, dar obligată să-şi ascundă iubirea: „fată cu stare", „nu cine ştie ce frumoasă". Aceste două trăsături o vor defini pe tot parcursul romanului, pentru că ea nu se schimbă, nu evoluează. De altfel, chiar şi Ion, o caracterizează direct prin intermediul monologului interior: „Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!"

Dintre modalităţile indirecte, cele mai reprezentative trăsături ale personajelor rezultă din faptele lor.

Un alt aspect al cuplului Ana-Ion îl constituie viziunea diferită asupra iubirii a celor două personaje, ce se evidenţiază pe tot parcursul romanului. Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o iubeşte pe Florica, ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea statutului social, sau mariajul din dragoste cu Florica şi condamnarea la sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai puternice, el va pune în practică ideea seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-o dă de soţie.

Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerente materiale (pentru Ion) sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru Vasile Baciu).

Cu alte cuvinte, pentru Ion, căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar sentimentele sincere şi intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion un temei demn de luat în seamă, căci în societatea rurală din acest roman femeia reprezintă o modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi „două braţe de muncă", după cum observa G. Călinescu.

O altă etapă în evoluţia cuplului este marcată de momentul nunţii: Ana înţelege abia acum că, deşi este soţul ei, Ion nu o va iubi niciodată; văzându-l că dansează cu Florica, ea îşi explică schimbarea de atitudine a flăcăului de după noaptea petrecută împreună. Dacă în scena horei, Ion i se adresează cu diminutivul „Anuţă", impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început; viclenia planului băiatului este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în schimbul căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunţii se caracterizează prin îndepărtarea celor doi membri ai cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunţii Laurei cu Pintea, în planul vieţii intelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio încercare de mărturisire a afectului, niciun gest de tandreţe nu defineşte comportamentul lui Ion.

Un ultim aspect de semnalat referitor la evoluţia cuplului se leagă de consecinţele căsătoriei. Dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective, a trecerii la o altă etapă în evoluţia cuplului, marcată de conştiinţa asumării unor reponsabilităţi, în Ion schimbarea statutului civil nu are consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi. Dispreţuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp în tovărăşia lui Dumitru Moarcăş, de la care învaţă că remediul suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte. Nici naşterea copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în momentul naşterii pe câmp Ion este impresionat de măreţia momentului, dându-şi cu sfială pălăria jos, ulterior, el nu se dovedeşte a fi un tată iubitor sau un soţ grijuliu. Ana îşi pune capăt zilelor, împlinindu-şi destinul de personaj condamnat la o existenţă tragică, iar pe Ion nici grija copilului ce îi garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă până acum în sufletul lui a dominat glasul pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că nu poate face un compromis cu glasul iubirii şi râvneşte la Florica, acum nevasta lui George. Încălcând moralitatea satului prin adulter, Ion moare, lovit de George cu sapa în cap, într-o scenă naturalistă ce reprezintă forma neutră a moralizării.
Exprimarea unei opinii referitoare la evoluţia relaţiei personajelor din perspectiva finalului

Cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă, sinceritatea şi intensitatea sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion evoluează în limitele unor trăsături sufleteşti precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective, cuplul cunoaşte o involuţie curmată de moartea celor doi.
Liviu Rebreanu construieşte, aşadar în romanul său personaje realiste, bine individualizate, ce rămân modele pentru proza de acest tip din literatura noastră.

---

Tag-uri: roman realist

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---