FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 804
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Relatiile interumane in cadrul familiei

Tag-uri Populare


relatii   individ   social   interactiune   geografie   relief   natura   ape   minerale   timp   distractie   relaxare   vacanta   plimbare   dragoste   educatie   romania   soare   casa   muzeu   plante   literatura   pasiune   vise   copii   vedete   religie   eleganta   ghiveci   amabilitate   societate   pamant   evolutie   copilarie   madonna   familie  

All Tags

Famous Forum

 

Relatiile interumane in cadrul familiei

 Q:   Intreaba despre Relatiile interumane in cadrul familiei       
Familia este prima şcoală a copilului, exercitând o influenţă foarte adâncă, încât urmele acesteia rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral-spiritual al acestuia.

Asistăm astăzi la o “redeşteptare” a familiei şi punerea ei în drepturile care i se cuvin în contextul actelor normative internaţionale. Astfel în 1948 în cadru ONU s-a redactat “Declaraţia universală a drepturilor omului” în care sunt stipulate principiile privitaoare la protecţia familiei şi a copilului. În 1959 prin “Declaraţia cu privire la drepturile copilului” – ONU, fixează ca obiectiv permanent – pentru comunitatea internaţională problema tinerei generaţii. În acest scop este creat UNICEF.

În ţara noastră bazele dreptului familie sunt stab ilite prin Constituţie. Noul Cod al familiei prevede principiile care fundamentează statutul familiei. Unul dintre ele vizează ocrotirea intereselor copilului minor.

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin acţiunea ei asupra persoanei e atăt de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Acesta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei.

Transformarea individului în persoană adică în “individ cu statut social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei

– una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu,
– a doua că multă vreme familia este calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.

Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urcă foarte repede la început şi apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea acţiunii mediului este foarte mare în primii ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25 – 30 ani când totul devine fix şi imuabil; deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influenţa de la început.

Acest privilegiu este dublat de un al doilea; acţiunea familiei nu este numai cea mai timpurie dar multă vreme este şi singura având pe deplin monopolul – fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preşcolară.

1. Interacţiunea dintre fraţi şi ordinea naşterii

Faptul de a fi născut primul sau ultimul, precum şi acela de a fi copii mulţi sau puţini, are importante repercursiuni asupra dezvoltării persoanei.

Vom lua cazul primului copil: multă vreme – un an cel puţin el este singurul copil, în consecinţă dragostea mamei şi a celorlalţi membri ai familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al tuturor.

Când este certat de tata este răsfăţat de mama şi bunici sau invers, în aşa fel încât copilul unic este de obicei un copil răsfăţat, constiinţa de sine pe care o dezvoltă este eminamente egoistă – egocentrică. Pentru copil părinţii şi cei din jur sunt nişte instrumente şi tentacole de care el se serveşte pentru satisfacerea trebuinţelor. Astfel copilul ajunge să fie un mic tiran, care stăpâneşte pe toţi ceilalţi, aservindu-i printr-o metodă sau alta printre care plânsul.

La început plânsul este expresia unei dureri cu cauza internă sau externă. Părinţii alertaţi de plânset caută să faca copilului orice voie pentru a înceta, după 10 – 20 de repetări copilul ajunge să înveţe legătura dintre plâns şi sosirea părinţilor, sau împlinirea voii, în consecinţă el nu va plânge numai la durere ci şi atunci când doreşte pur şi simplu prezenţa părinţilor; în acest mod plânsul ajunge să fie primul act de interacţiune orală cu cei din jur, a cărui funcţie este cea de comandă către cei apropiaţi pentru a-i face pe plac.

Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic, atenţia părinţilor faţă de el va fi şi mai crescută, îndeplinându-i-se orice capriciu.

Prin urmare copilul nu este numai răsfăţat, dar este şi mai cocoloşit cu fel de fel de exagerări pentru a-l feri de boli, uitându-se faptul că aceastea reprezintă cea mai sigură cale de a reduce rezistenţa organismului.
Urmează cazul – când primul copil este urmat de al doilea. Din unicul copil el ajunge cel mai mare şi astfel trebuie să fie cel mai cuminte renunţând la orice conflict în favoarea celui mic. Atenţia părinţilor trece dintr-o data asupra copilului mic, copilul prim trecând pe un plan secundar făcându-l să sufere un fel de detronare.

În diferitele conflicte dintre cei doi victoria poate fi de partea celui mai mare dar de obicei lucrurile se întâmplă invers, părinţii se amestecă în acest conflict luând partea celui mai mic.

Datorită acestor renunţări pe care copilul mare este silit să le facă în faţa celui mic, precum şi lipsa de afecţiune care i se pare că o resimte, copilul mare va dezvolta o personalitate de învins ajungând o persoană supusă şi introvertă. În cazul când acest complex al detronării ia forme mai grave, copilul mare ajunge la o serie de acte bolnăvicioase cu care reacţionează faţă de părinţi în sens de razbunare; urinatul în pat este una din aceste reacţii.

Copilul mic datorită faptului că se bucură de afecţiunea şi concursul părinţilor reuşeşte cu ajutorul lor să iasă învingător în cele mai multe conflicte, el va dezvolta o personalitate agresivă şi combativă, va fi o persoană cu o mare putere de iniţiativă şi o fire extrovertă.

În cazul când copilul mare este fetiţă iar cel mic este băiat, această orientare a firii şi personalităţii celor doi, copii are efecte bune cu condiţia să nu se facă exagerări. Aceasta deoarece firea agresivă şi puterea de iniţiativă se potriveşte foarte bine vieţii pe care băiatul este chemat să o ducă, tot aşa precum supuşenia fetiţei este o trăsătură foarte potrivită pentru viaţa pe care ea este chemată să o trăiască. Lucrurile stau mai puţin bine în cazul invers, când copilul mai mare este băiat şi cel mic fetiţa, aceasta deoarece dezvoltarea personalităţii lor se va face în contradicţie cu firea şi rostul lor. Fetiţa care este mai mică va dezvolta mai multe însuşiri masculine de agresivitate şi iniţiativă iar băiatul va avea trăsături feminine adică supuşenie şi lipsă de iniţiativă.

În cazul cu trei copii, copilul mare îşi păstrează aceleaşi caractere dar puţin atenuate, deoarece el găseşte o anumită consolare în faptul că rivalul său, copilul al doilea, ajunge să fie cel mijlociu şi să sufere şi el de pe urma copilului mai mic. Copilul mijlociu având un frate mare şi unul mic va ajunge să aibă dezvoltarea cea mai echilibrată având o justă balanţă între agresivitate şi supuşenie, retragere în sine şi spirit de iniţiativă. Copilul ultim dezvoltă caractere specifice copilului mic, întucât însă dragostea părinţilor s-a mai răcit între timp, i se pare lui, iar concursul şi afecţiunea pe care el le va primi din partea părinţilor vor fi mai reduse. În acest mod trăsăturile de agresivitate caracteristice copilului celui mai mic vor fi atenuate. De asemenea se constată o atenuare şi la copilul mai mare el dându-şi seama de detronarea copilului al doilea care a fost duşmanul său, capătă sentimente mai bune faţă de el şi de părinţi şi mai ales faţă de copilul cel mai mic.

Din punct de vedere psihologic situaţia cu trei copii este situaţia cea mai fericită, capabilă să dea cele mai normale şi sănătoase rezultate.

Lucrurile iau o trăsătură cu totul diferită la apariţia celui de al 4-lea sau al 5-lea copil. Acest copil nu este aşteptat cu dragostea şi înfrigurarea cu care a fost primul şi al doilea el este privit cu o oarecare nemulţumire, astfel devenind cazul copilului nedorit, socotit ca o sarcină pentru familie atât din punct de vedere familial, social cât şi economic. Dacă copilul prim era îmbuibat cu prea multă dragoste, ultimul fiind nedorit este tratat cu răceală. Urmarea poate fi un sentiment de culpabilitate neexplicată pentru copil care îi va săpa voinţa şi încrederea în cei din jur, îi va închide firea sau eventual va prezenta o revolta contra familiei urmată mai târziu de o revoltă contra oricărei ordini sociale şi foarte curios o căutare şi o sete de dragoste, pe care cu greu o va găsi din cauza lipsei de încredere în oameni. Copilul nedorit are sentimentul de a fi fost frustrat de ceva ce i se datora, anume de dreptul de a iubi şi de a fi iubit, în sensul cel mai larg al cuvântului. Tot aici, în acest grup al copiilor nedoriţi trebuie grupaţi şi copii din flori.

2. Relaţiile dintre copii şi parinţi

Relaţiile dintre fraţi şi surori nu depind însă numai de ordinea naşterii ci şi de atitudinea părinţilor. Este în afară de orice îndoială că educaţia unui copil, judecând după toată experienţa pedagogică de veacuri, precum şi după rezultatele obţinute de nesfârşitul şir al cercetărilor experimentale şi statistice, de laborator, nu se poate obţine nici numai prin pedeapsă, nici numai prin recompensă, ci prin o justa combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după cum natura sa este mai recalcitrantă sau nu, şi după împrejurări, dependente de situaţia socială şi economică a familiei şi bunătatea sufletească a părinţilor; uneori balanţa este păstrată alteori nu, pedeapsă sau recompensă trăgând mai greu în cumpănă.

Să luăm cazul când balanţa e în favoarea metodelor corective de pedeapsă. Este cazul părinţilor răi la inimă de la natură sau înrăiţi de pe urma împrejurărilor prea vitrege în care au trăit. La fel e cazul parinţilor mult prea moralişti, preocupaţi într-o măsură excesivă de desăvârşire morală a odraslelor lor. În toate aceste cazuri copiii sunt pedepsiţi şi adeseori în modul cel mai brutal pentru cele mai mici transgresiuni ale codului familial şi social. Uneori aceeaşi pedeapsă le este aplicată chiar din senin pentru simplul fapt că părinţii au un necaz care nu priveşte cu nimic copiii; în alte cazuri pedeapsa este aplicată deoarece părinţilor li se pare că progresul copiilor merge prea încet, iar alteori fiindcă soţii sunt certaţi sau eventual bărbatul a suferit o admonestare sau pedeapsă la slujbă.

Rezultatele în toate aceste cazuri pot lua două căi:

- supunerea copiilor – copilul dezvoltă o personalitate foarte supusă, nu are nici o părere şi nici o iniţiativă ajungând să aibă personalităţi invinse, cu voinţe frânte, cu mentalitate de sclav, incapabili de a da ordine.
În societate sunt consideraţi copii cuminţi şi buni daţi drept model. Situaţia lor devine neplăcută atunci când ei părăsesc familia şi intră într-o luptă aprigă a vieţii; de data aceasta ei se dovedesc nişte invinşi, pentru că sunt lipsiţi de iniţiativă şi curaj, nu ştiu să meargă pe propiile picioare şi ajung să fie repede dezarmaţi.

- revolta copiilor – copilul va ajunge să dezvolte o personalitate de revoltat în care dorul răzbunării clocoteşte continuu şi care aşteaptă prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale iar cu timpul va ajunge un revoluţionar pornit contra oricărei ordine şi disciplinei, căutând să răstoarne totul.
Tânărul se revoltă împotriva familiei, a şcolii, a moralei şi a politeţei, a societăţii şi ordinii de drept şi toate acestea numai din dorinţa de a-şi afişa independenţa şi originalitatea.

Familia are un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă, fericire sau nefericire, dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective.
Ca mică şi specifică comunitate care a dat viaţă copilului, familia nu are dreptul să neglijeze cea mai preţioasă creaţie a sa, din punctul de vedere al integrării sale normale în societate.


Tag-uri: relatii, interumane, familie, scoala, copii



Categorie: Diverse  - ( Diverse - Archiva)

Data Adaugarii: 24 January '08


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :