Plumb de George Bacovia

ROM

		USA
		CAN

Statistics:
Visits: 9,412
Votes: 1

Fame Riser

Fame Rank

Fame Riser

Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Numele real al poetului este Gheorghe Vasiliu, născut la Bacău în septembrie 1881, localitate de care-şi leagă întreaga existentă, după cum îi mărturiseşte lui I.Valerian - „De acest oraş...îmi sunt legate:,ioate amintirile mele din copilărie, ca şi din viata adultă". O posibilă interpretare a pseudonimului său, Bacovia, este legată de numele roman al Bacăului, pe care-l găseşte în dicţionarul lui Hasdeu, dar şi de Bacchus - zeul vinului şi al viţei de vie. Bacovia n-ar însemna decât „Calea lui Bacchus", ne spune Ion Nistor în tabelul cronologic al volumului Plumb, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

George Bacovia este primul nostru poet modera, dar şi c

el mai important poet simbolist, inspirându-se mai mult din poeţii decadenţi francezi şi Baudelaire, decât din poeţii simbolişti propriu-zişi. El reuşeşte să fie modern prin şocul pe care poezia sa îl produce asupra cititorilor, prin originalitatea conceptelor şi atitudinea diferită a eului liric. Relaţia sa cu restul poeziei simboliste, atât română cât şi franceză, este descrisă plastic de criticul Nicolae Manolescu în prefaţa volumului citat mai sus -„Simbolismul bacovian e, faţă de celălalt, ca o lume asemănătoare şi paralelă, deformată însă într-o oglindă ce nu numai răstoarnă imaginea, dar schimbă proporţiile". Deşi primul său volum de versuri - Plumb dinl916 nu are ecoul scontat în rândul criticii, deoarece România se pregătea pentru intrarea în război, există voci importante ce-l susţin. Macedonski scria în numărul 7 din 1 ianuarie al Făcliei, stabilind filiaţii interesante -„În Franţa principii poeţilor sunt proclamaţi de confraţii lor. La noi e mai bine. îi proclamă talentul lor, şi principe va rămâne Bacovia în toţi timpii, prin o parte însemnată a poeziilor lui. Unele dintre ele sunt mai pline; de farmec decât ale lui Verlaine, iar altele sunt tot atât de ciudate ca ale lui Mallarme..."

Tema şi semnificaţiile titlului

Poezia este una dintre cele mai originale arte poetice simboliste şi are ca titlu simbolul central al poeziei, plumbul. Acesta marchează întreaga poezie, sugerând o apăsare sufletească, o presiune imensă la care este supusă fiinţa poetului, întru-un univers lipsit de orizont şi de speranţă. Metalul ales să reprezinte aceste semnificaţii are o greutate mare şi o culoare specifică, cenuşie, ce ne introduce în atmosfera mohorâtă şi apăsătoare a poeziei bacoviene. Alegerea lui nu este întâmplătoare, amintind de obsesiile alchimiştilor de a-l transforma în aur, deci de a găsi o cale de înnobilare a fiinţei prin poezie. Tot ce atinge plumbul, într-o alchimie răsturnată, îşi schimbă esenţa şi devine moarte şi apăsare - zborul se transformă în cădere, florile mor şi împietresc pe morminte, până şi moartea e „turnată" în plumb - „sicriele de plumb". Poezia va însemna deci, o stare de criză, o magie răsturnată, ce ne va purta într-un peisaj lunar, lipsit de fiinţe şi dominat de moarte. Alienarea acestei lumi aminteşte de E. A. Poe, Laforgue sau de înstrăinarea lui Rimbaud faţă de lume, dar şi de sine ,je est un autre" .

Elemente de structură şi compoziţie

Poezia este formată din două catrene simetrice şi identice ca structură Ele ilustrează perfect cele două planuri ale poeziei - planul exterior şi planul interior. Acest dublu tipar este specific poeziei bacoviene, planul exterior este întotdeauna o reflectare a celui interior. Bacovia nu descrie peisaje, ci ne dă indicii despre stările sale de spirit, într-o întortocheată geografie interioară, cu valoare simbolică. Incipitul aşează direct poezia în zona morţii, în timp ce finalul aduce o imagine a neputinţei prin „aripile de plumb".

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil.

Poezia se deschide cu o imagine funerară, reprezentată de „sicrie", în care somnul e un substitut al morţii. Decorul este lugubru, sicrie, coroane care scârţâie, veşminte funerare - reflectând toate o stilizare excesivă, pe care criticul Eugen Lovinescu o percepea drept artificialitate în 1922. Vântul nu aduce deloc un aer natural în acest peisaj, fiind un simbol al distrugerii treptate a universului, marcată printr-o imagine auditivă. „Florile de plumb" nu mai reprezintă un oximoron, ca în cazul lui Arghezi, ci un simplu epitet metaforizant care arată împietrirea, asocierea cu moartea, corelat cu epitetul antepus „funerar veşmânt". Rigiditatea şi Ostentaţia acestei lumi bântuită de moarte şochează. Şocul este, însă, unu! voit - criticul Nicolae Manolescu susţine în prefaţa volumului Plumb, Editura Minerva, Bucureşti, 1981 că Bacovia „e modern fiindcă şochează ochiul, urechea, imaginaţia, arta." Metafora este figura de stil predominantă, alături de simbolul plumbului, creând împreună o atmosferă oprimantă, marcată de imaginea morţii. Epitetul „singur" indică izolarea şi înstrăinarea eului poetic faţă de lume şi de sine, alienarea fiind semnul poeziei moderne.

Al doilea catren e o imagine în oglindă a primului, reluând ideea Somnului. Repetiţia, mijloc artistic specific poeziei simboliste, se opreşte, însă aici. Somnul nu mai este imaginea unei latenţe - „amorul întors" are o cu totul altă conotaţie simbolică. întoarcerea este către moarte, către lumea plumbului şi a presiunii telurice. Metafora din primul vers al catrenului al doilea face trecerea la planul interior, prin referirea la iubire.

Antiteza dintre concreteţea plumbului şi noţiunea abstractă, sugerată prin simbol, este un element important al construcţiei poeziei. „Amorul ...de plumb" simbolizează erosul împietrit, învins, ce nu mai reprezintă o cale de salvare din acest univers. Atinsă de alchimia inversă a plumbului, iubirea şi tot ce trebuia să însemne zbor şi înălţare se transformă îri cădere şi în neputinţă - „Şi-i atârnau aripile de plumb". Aripile, ce reprezentau în mod normal speranţa şi diafanul, se contaminează de această apăsare grea şi devin „de plumb". Frigul este expresia termică a însingurării şi alienării eului poetic, ce se percepe din afară, ca pe un obiect. Astfel, versul „Stam singur în cavou" devine - într-o exprimare în maniera lui Rimbaud -„Stam singur lângă mort", producându-se o depăşire a graniţelor sinelui şi o înstrăinare în acelaşi timp. Strigătul aproape isteric rămâne singura imagine auditivă a strofei a doua, tonalitatea sa,; fiind foarte departe de muzicalitatea restului poeziei simboliste. Decorul artificial, ariditatea acestei lumi „de plumb" în care se regizează cu voluptate spectacolul morţii fac din poezia bacoviană un univers al obiectelor, al repetiţiilor mecanice şi al grimaselor în spatele cărora se ghiceşte ironia şi hohotul nevrotic al poeziei moderne.

Versificaţia

Versurile au rimă îmbrăţişată şi măsură de zece silabe. Ritmul predominant este iambic, dar apar şi peonul şi amfibrahul. Ritmul, aparent monoton, dă o formă melopeică versurilor, ce se apropie de incantaţie.

Modurile şi timpurile verbale

Muzicalitatea poeziei este dată de tonalitatea stinsă a imperfectului, timp al acţiunilor începute în trecut, ce continuă în prezent, imprimând ideea de repetivitate, de continuitate. Armonia versurilor se realizează prin combinarea consoanelor închise din cuvinte precum „veşmânt" sau „vânt" cu tonalităţile stridente, aproape onomatopeice din „scârţâiau" sau „frig". Folosirea perfectului compus nu întrerupe seria imperfectelor, deoarece verbul folosit - „am început" - conţine în sine ideea semantică de continuitate. Conjunctivul „să strig", chiar dacă anunţă o acţiune ipotetică, vrea să sugereze trecerea de realitatea senzorială a sunetelor. Poezia devine expresia unei tensiuni care afectează şi isterizează simţurile.

Concluzii

George Bacovia reuşeşte să prefigureze în această artă poetică liniile de forţă ale perioadei următoare, rămânând în acelaşi timp obsedant de simplu şi, în mod vizibil, afiliat simbolismului. Strania lume funerară a Plumbului devine un spaţiu de referinţă al modernităţii, anticipând rafinarea expresiei şi intelectualizarea limbajului de mai târziu.

Tag-uri: literatura, poezie