Ion (Liviu Rebreanu)

Introducere:

Apariţia romanului Ion în 1920 reprezintă o dată memorabilă în evoluţia literaturii române: acest prim roman realist obiectiv „rezolvă o problemă şi curmă o controversă" (Eugen Lovinescu). Faţă de celelalte romane realiste care l-au precedat, respectiv Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (1863) sau Mara de Ioan Slavici (1894/1906), Ion ilustrează ceea ce Lovinescu recomanda prozatorilor moderni, respectiv trecerea de la subiectiv la obiectiv în sensul deliricizării prozei, al renunţării la excesele idilice din operele semănătoriste sau la nota moralizatoare a celorlalte creaţii ardeleneşti. Astfel, Rebreanu reuşeşte prin Ion să creeze primul roman modern, chiar dacă fundalul acţiunii nu îl constituie spaţiul cit adin.

În primul rând, cea mai evidentă trăsătură a acestui roman din punctul de vedere al modernizării se regăseşte la nivelul perspectivei narative, care este de tip auctorial. Naraţiunea se face la persoana a treia, de către un narator omniprezent, omniscient, exterior evenimentelor relatate. Aşa cum susţine Nicolae Manolescu, acest narator adoptă o poziţie de „extrateritorialitate, înfăţişează o lume care există în afara lui şi poate fi foarte bine închipuită şi în absenţa lui". Viziunea naratologică, noţiune ce desemnează raportul dintre cantitatea de informaţii ştiute de narator şi cele ştiute de personaj, este „din spate" (Tzvetan Todorov), corespunzându-i focalizarea de tip „zero". Aceste aspecte se regăsesc mai ales în proza realistă, în programul estetic al acestui curent regăsindu-se intenţia de a descrie fapte în mod verosimil, cu o precizie aproape ştiinţifică, în spiritul exactităţii, cu obiectivitate, pe un ton impersonal, neutru. Aceeaşi preferinţă se regăseşte şi în romanele lui Rebreanu, el însuşi menţionând, în eseul Cred: „pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă."

În al doilea rând, această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, deoarece autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei. Criticul Nicolae Manolescu încadrează opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieţii este aici mult mai importantă decât iluzia artei. Obiectivitatea este o condiţie a acestui tip de roman, prin naraţiunea la persoana a treia, realizată de către un narator omniscient şi impersonal.

Romanul este realist prin tema pământului, care reprezintă, de fapt, miza conflictului, deoarece el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea. De aceea, putem considera că şi tema destinului este definitorie pentru roman. Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal, care devine astfel, personaj eponim. În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare, având în centru pământul, respectiv iubirea: Glasul pământului şi Glasul iubirii, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: începutul, Blestemul, Ştreangul, Sfârşitul. În planul conţinutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieţii în multitudinea ipostazelor sale. Rebreanu foloseşte tehnica planurilor paralele, prin care prezintă simultan viaţa ţărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) şi viaţa intelectualităţii (preotul Belciug şi familia Herdelea). Se poate vorbi aşadar chiar despre un roman în roman, pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două familii aparţinând unor grupuri sociale diferite.

În al treilea rând, o trăsătură realistă ce evidenţiază prezenţa unui narator omniprezent şi omniscient, cu statut demiurgic, este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice şi sociale ale lumii prezentate. În acelaşi timp, descrierea ilustrează condiţia socială a unor personaje şi anticipează rolul acestora în desfăşurarea narativă. Finalul reprezintă descrierea aceluiaşi drum, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de această dată, în „şoseaua mare", înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepţiei lui Rebreanu despre roman, înţeles ca un „corp sferoid".

În plus, personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al romanului. Personajul principal este exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării teoreticianului E. M. Forster, Ion este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. El se opune personajelor plate, construite în jurul unei singure idei sau calităţi, precum Ana, Florica. Construcţia personajelor de către un narator demiurgic presupune obiectivarea viziunii. Modernitatea prozei lui Rebreanu constă în atitudinea neutră, impersonală a naratorului, care nu impune cititorului propria atitudine asupra personajului, ceea ce explică interpretările contradictorii ale lui Călinescu sau Lovinescu asupra protagonistului. Totuşi, moartea lui Ion în final reprezintă o modalitate moralizatoare de rezolvare a conflictului.

Romanul realist mai presupune un tip anume de personaj, purtător de cuvânt al naratorului, ceea ce-i conferă acestuia un grad mai mare de obiectivitate: personajul alter-ego. Acesta este Titu Herdelea, care va apărea şi în alte romane (Răscoala, Gorila). în Ion, el face legătura dntre cele două planuri şi îi detemină pe membrii celor două familii să comunice. Este un personaj tipologic, reprezentând intelectualul dilematic, care caută răspunsuri la marile probleme ale existenţei personale şi sociale.

Nu în ultimul rând, tehnica narativă este tipic realistă. Opera respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. Totuşi, naratorul adaugă procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluţia unui personaj prin replici, gesturi, situaţii care anunţă evenimentele ulterioare. În Ion, cel mai important element cu valoare de anticipare este apariţia Savistei, în momentele cheie ale romanului.

Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un roman realist, obiectiv, care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---