Extrem de fertilă din punct de vedere literar şi cultural, perioada interbelică aprinde disputa în jurul tradiţiei şi a conceptului de specific naţional (ideea este reluată mai ales după Unirea din 1918), susţinute de mişcarea tradiţională, care se defineşte prin opoziţie cu spiritul novator reprezentat de modernismul impus şi susţinut de criticul E. Lovinescu şi de revista şi cenaclul Sburătorul. Paralel cu modernismul şi tradiţionalismul, continuă în epocă simbolismul (mai ales prin George Bacovia) şi avangarda.

MODERNISMUL

În sens general, modernismul este o mişcare largă de inovare a artelor care apare în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi se prelungeşte până la începutul secolului la XX-lea. La noi, precursorul este Macedonski, d ar ca în orice epocă literară din istoria literaturii române, exista în momentul apariţiei modernismului (prin forma simbolismului) un amalgam de curente (romantism, parnasianism, clasicism). în sens restrâns, modernismul se manifestă în perioada interbelică şi este susţinut de revista şi cenaclul Sburătorul al căror mentor era E. Lovinescu
Revista Sburătorul a apărut la Bucureşti, în 1919 (fără a avea o existenţă lungă sau constantă - 1919-l922, 1926-l927) şi realizează o disociere între estetic şi etnic - etic, fiind în antiteză cu ideologia revistei Gândirea, care manifesta accente antioccidentale, anti-civilizaţie, insistând pe ideea misticismului neamului. Prin opoziţie, Sburătorul susţine relaţiile literaturii române cu alte literaturi occidentale, pentru că, spune E. Lovinescu, literatura şi cultura noastră erau închise, fără posibilitatea comunicării în afară. Criticul militează, astfel, pentru o cultură deschisă, susţinând circulaţia motivelor dintr-un spaţiu în altul, adică ideea de împrumut, imitaţie. în domeniul poeziei, revista Sburătorul susţine depăşirea lirismului subiectiv şi dezvoltarea unei lirici de „notaţie" sau „de atmosferă".
Modernismul teoretic al lui E. Lovinescu trebuie diferenţiat de modernismul avangardei, cel experimental, manifestat în mişcările de frondă - dadaism, constructivism, suprarealism, integralism etc. Cele trei teorii esenţiale ale criticii şi esteticii lovinesciene sunt sincronismul, mutaţia valorilor estetice şi autonomia esteticului.

Sincronismul este o teorie expusă de E. Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne (1924-l925); Istoria literaturii române contemporane (1926-l929) şi are la bază teoria imitaţiei, dezvoltată de sociologul francez

Gabriel Tarde care spune că orice cultură (inclusiv literatură), civilizaţie se pot dezvolta prin imitaţie. Progresul favorizează interdependenţa culturilor şi crearea unui spirit al veacului (saeculum): „Sincronismul înseamnă, după cum am spus, acţiunea uniformizatoare a timpului asupra vieţii sociale şi culturale a diferitelor popoare între dânsele printr-o interdependenţă materială şi morală. Există, cu alte cuvinte, un spirit al veacului sau ceea ce numea Tacit un saeculum, adică o totalitate de condiţii configuratoare a vieţii omenirii." Teoria imitaţiei susţine tocmai preluarea spiritului veacului din culturile avansate de către cele slab dezvoltate, urmând ca formele preluate să fie prelucrate pe teren şi cu material autohton. Principiul sincronismului (opus teoriei formelor fără fond a lui Titu Maiorescu) înseamnă, deci, acceptarea schimbului de valori, a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar, până la punerea de acord între cultura noastră şi culturile avansate.

Lovinescu propune desprinderea de tradiţionalism a literaturii noastre şi înscrierea ei în modernitate, prin preluarea celor mai noi forme promovate de literatura europeană. Pentru a ajunge la modernizarea literaturii noastre se cere o mutaţie a valorilor estetice, cu trecerea către inspiraţia urbană şi psihologică, cultivarea prozei obiective, liricizarea poeziei, exploatarea romanului analitic. Teoria mutaţiei estetice este una a receptării: cel care citeşte nu o poate face decât cu ochii veacului în care trăieşte, pentru că esteticul este variabil, mutabil în timp, iar canoanele se schimbă.

Conceptul de autonomie a esteticului, fundamentat de Titu Maiorescu în articolul Comediile d-lui I. L. Caragiale subliniază necesitatea disocierii esteticului de alte categorii. Morala artei nu trebuie confundată cu morala vieţii, ci este chiar estetica ei („artă pentru artă"). E. Lovinescu observă o invazie a etnicului, criticând literatura susţinută de Sămănătorul ori Gândirea, şi reactualizează ideea autonomiei, punând problema sensului valorii.

El îi va susţine, între alţii, pe Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu.

TRADIŢIONALISMUL

De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în perioada interbelică, tradiţionalismul a reprezentat acea tendinţă excesivă spre valorile spirituale şi naţionale consacrate, opunându-se modernismului şi ideii de civilizaţie. Tradiţionalismul nu este sinonim cu tradiţia, ci implică o raportare la aceasta, ca o tentativă de recuperare şi de valorificare a ei, în încercarea de a se apăra de spiritul agitat şi alienant impus de modernism. Principalele direcţii tradiţionaliste au fost sămănătorismul, poporanismul şi gândirismul.

a) Sămănătorismul este o orientare literară care îşi are punctul de plecare în programul revistei Sămănătorul, apărută la Bucureşti între 190l-l910 şi condusă iniţial de Vlahuţă şi Coşbuc, apoi de Iorga (1 903-l906). Ostil modernismului, promovează o literatură naţională; este preferat romantismul idilic, patriarhal, sfătos şi moralist.
Trăsături: paseismul (tendinţă de întoarcere spre trecut, regretul pentru risipirea locurilor de altădată, condamnarea prezentului), idilizarea vieţii satului românesc patriarhal, sentimentul dezrădăcinării (sat vs. oraş), interes pentru viaţa ţărănimii, pentru creaţia populară şi pentru natură, orientarea spre marile valori ale spiritualităţii româneşti.

Reprezentanţi: Coşbuc (parţial), Vlahuţă (parţial), N. Iorga, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Duiliu Zamfirescu (parţial; şi realist), O. Goga (parţial).
b) Poporanismul este o orientare literară caracterizată prin simpatie faţă de popor, ţăranii fiind consideraţi temelia societăţii viitoare. Garabet Ibrăileanu este cel care formulează doctrina prin revista Viaţa românească (1906-l916), pe ideea specificului naţional. Dacă sămănăntoriştii idealizau viaţa satului, propunând-o drept model, poporaniştii cred că starea de lucruri poate fi îndreptată prin cultură, prin luminarea poporului; datoria intelectualilor faţă de popor este tema principală a mişcării.

Poporanismul este şi o mişcare politico-ideologică; are deci mai multe aspecte: cultural, politic, literar.

Trăsături: simpatie faţă de ţărănime, ostilitate faţă de idilism, atitudine realist - critică; idealul luminării poporului.
Reprezentanţi: Garabet Ibrăileanu, C. Stere, J. Bart, Spiridon Popescu, Calistrat Hogaş (parţial), Mihail Sadoveanu (parţial).

c) Gândirismul este un curent mai mult ideologic şi mai puţin estetic, promovat de revista Gândirea (1921, Cluj), al cărei mentor era Nichifor Crainic. Revista susţine specificul naţional definit prin ortodoxism, insistând pe ideea mistică a neamului şi având un pronunţat caracter antioccidental: „Cum noi ne aflăm, geografic, în Orient, şi cum prin religiunea ortodoxă deţinem adevărul lumii răsăritene, orientarea noastră nu poate fi decât spre Orient, adică spre noi înşine, spre ceea ce suntem prin moştenirea de care ne-am învrednicit. Moştenim un pământ răsăritean, moştenim părinţi creştini, - soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. O cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiţii ale pământului şi ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru; nihilismul europenizam înseamnă negarea posibilităţilor noastre creatoare. Ceea ce înseamnă negarea principală a unei culturi româneşti, negaţia unui destin propriu românesc şi acceptarea unui destin de popor născut mort." (Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, 1929).

Reprezentanţi: Demostene Botez, Aron Cotruş, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu ş. a.

AVANGARDA

Este o direcţie complexă manifestată mai ales în primele decenii ale secolului al XX-lea şi caracterizată prin spiritul de frondă, prin negarea violentă a formelor de artă consacrate, prin proclamarea ostentativă a noului. Tennenul este oarecum sinonim cu modernismul în variantele extreme ale acestuia: futurism, expresionism, dadaism, cubism, integralism, suprarealism etc. Mişcările de avangardă ilustrează o stare de criză prin acte anarhice şi revolte spectaculoase. Manifestele - program sunt adesea mai interesante şi mai importante prin efectele lor decât operele propriu-zise.

Se caracterizează prin: acţiune de şoc, frenetică, anarhică, îndrăzneţ -inovatoare; avangarda are funcţie regeneratoare şi deschizătoare de drum.
în literatura română se poate vorbi de un avangardism activ mai ales între anii 1923-l932, prin intermediul unor reviste precum: Punct, Contimporanul, Integral, unu, Urmuz, Alge.

Scriitorul Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău) este precursor al avangardei prin prozele sale insolite, unice, care anunţă absurdul suprarealist. Alţi reprezentanţi: Ilarie Voronca, Victor Brauner, Geo Bogza, Saşa Pană, Ion Vinea, B. Fundoianu, Gherasim Luca, Tristan Tzara ş. a. (vezi şi supra, capitolul Avangarda)

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---