Încadrarea în epocă literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poemul a apărut pentru prima oară în revista Cetatea literară din 1926, fiind apoi inclusă în ciclul Uvedenrode. întregul ciclu ilustrează aderarea poeziei barbiene la modernism şi înclinaţia spre hermetism. Acesta din urmă nu constă doar în încifrarea expresiei-ne spune criticul Nicolae Manolescu - „el constând de fapt în cultivarea unei poezii de cunoaştere, fascinată de esenţial, de ordinea neaparentă a lumii".

Dat fiind anul apariţiei poemului, 1926, dincolo de binecunoscuta etapizare a creaţiei barbiene în trei perioade - perioada de început, parnasiană, ciclul baladic şi oriental şi ultima perioadă, poezia ermetică, Mircea Scarlat atrage atenţia asu pra fenomenului rescrierii. Astfel, poemele apărute între 1926-l929 sunt rescrieri ale unor poeme anterioare, din perioada 1919-l921, devenite acum „material poetic". în acest fel, întregul volum apărut în 1930 este o reflecţie unitară a evoluţiei concepţiei artistice barbiene, conţinând cicluri mai vechi, precum Uvedenrode sau Isarlîk. Acelaşi Mircea Scarlat afirma: „Arhitectura desăvârşită a Jocului secund face ca, aici, textele să fie funcţionale în măsura în care, la antecesorii lui Barbu, erau versurile în poem".

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Tema poemului este iniţierea în cunoaştere, explicându-ni-se Geneza. Dar elementul iniţiatic capătă la Barbu un aer didactic, având o retorică pe măsură. Titlul poemului ar putea fi „o lecţie despre simbol", pentru că simbolul cuprins în titlul original - „oul dogmatic" reprezintă Creaţia şi relaţia subtilă dintre om şi univers. George Călinescu spunea că simbolul e un mod de a vorbi simultan despre două lumi, văzând în om microcosmosul şi în universul întreg, macrocosmosul Aici Barbu ne propune ca microcosmos, oul, ce reproduce la scară microscopică principiile macrocosmosului - „mărunte lumi păstrează dogma". Concepţia aceasta despre ou aminteşte de mitologia vechilor egipteni şi chinezi, care credeau că universul a luat naştere dintr-un ou. De asemenea, cosmosul are la Barbu un aer biblic, ca în Geneză, cu Duhul Sfânt care se plimbă deasupra apelor. Epitetul ataşat oului în titlu - „dogmatic" - nu reprezintă altceva decât echivalenţa dintre macro- şi microunivers.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul are zece strofe şi un distih final. Structura poemului ţine cont de schimbarea de ton, astfel, poezia se împarte în trei părţi: prima parte, mai abstractă şi generală, având exprimare la persoana a III-a şi un ton sentenţios conţine primele patru strofe. A doua parte anunţă tema şi operează demonstraţia. Exprimarea se face la persoana a doua, acel „tu" generic al poeziei şi conţine de la strofa a cincea la a zecea. Ultima parte e constituită de distihul final ce face trecerea la transcendent. Se revine la tonul sentenţios de la început şi la persoana a IlI-a care are puterea de a generaliza.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil.

Epitetul „trist norod" de la începutul poemului ne sugerează ignoranţa unei lumi peste care nu s-a revărsat lumina cunoaşterii. Versul „Făcut e să-l privim în soare" e un gest iniţiatic de contemplare a increatului şi a latenţei. Vorbim despre „oul viu", iar soarele este, încă din antichitate, simbolul vieţii. Vocea e mereu a iniţiatului, fără să fie vorba despre o iniţiere gravă ca la Blaga, ci una modernă, ludică şi ironică în acelaşi timp.
Adresarea la persoana a II-a aminteşte de Glossa eminesciană, de acel „tu" generic. Epitetul „lumea veche" e o trimitere la mit şi legenda. Ceea ce urmează e un simbol şi o poveste totodată. În „palatul de cleştar" doarme o fiinţă unică, nemaivăzută - Frumoasa Adormită în „trei atlazuri". Albuşul e o prinţesă şi reprezintă factorul feminin, iar „sărutul plin" o trezeşte la viaţă, aproape ca-n poveste şi în poezia eminesciană. Somnul e, ca şi acolo, o stare intermediară, de ieşire din realitate, de evadare în vis - „surpat în vis". Factorul feminin e asociat de două ori cu albul, simbolul purităţii şi imaculării - o dată prin nume, plecat etimologic din alb şi o dată prin epitetul „nins". Aceleiaşi sfere semantice i se alătură şi „hialinul", albeaţa ochiului, partea cornoasă.

Simbolistica cifrei trei e prezentă ca-n basme şi mituri, trei fiind cifra perfecţiunii şi a desăvârşirii. Coaja oului e reprezentată prin epitetul -„subţire var", varul este zidul despărţitor fragil între increat şi creat, graniţa între „somn" şi lumea de veghe. De asemenea, prin culoare şi substanţă varul e pur şi steril, neasociat cu nici una dintre lumile pe care le desparte. Cavitatea oului e comparată prin metaforă cu un palat, de aici imaginea de transparenţă a oului, corelată şi cu „palatul de cleştar" din basme. Gălbenuşul este factorul masculin, fecund - „plodul", dar în acelaşi timp, ritualic, ceresc: „De foarte sus/ Din polul plus/ De unde glodul/ Pământurilor n-a ajuns". Peste această imagine abstractă se suprapune o alta, puternic vizuală, redată prin epitetul „galben icusar". Asocierea cu ceasornicul trimite la Blaga şi la „ceasornicul destrămării noastre". Gălbenuşul poartă în el atracţia creaţiei, şi odată cu ea, latenţa morţii. Soarele este „ceasornicul nostru", simbolul perfect al vieţii care alunecă gradual către moarte. Cu imaginea morţii, microcosmosul devine macrocosmos, unite de aceeaşi degradare fizică a timpului care erodează: „să roadă spornicul albuş". Timpul apare prin metaforă, într-o imagine ciclică - „o roată".

Cercul e imaginea infinitului, în care începutul se confundă cu sfârşitul, dar poate fi şi o aluzie la orbita solară, ce se traduce terestru în ani. „Pacea întâie" este acea Pax Magna a Genezei, pe care omul a pierdut-o pentru că e „uitător", „nerod" şi „fără saţ", adică acordă exclusivitate materialităţii şi instinctului primar. Omul simplu s-a uitat pe sine ca fiinţă cosmică, supusă armoniei şi unităţii primordiale a universului, trăind fragmentar. Scopul lecţiei este ca omul să vadă în ou spiritul, latenţa. „Sfântul Duh" e un simbol al acestei geneze imaculate cuprinsă în ou, al nunţii cereşti. Finalul e simetric dogmei -omul a pierdut Paradisul prin săvârşirea unui act, despărţindu-se de increat. Puritatea aparţine doar acestuia, doar „nunţii" care nu se consumă, pentru că odată cu transpunerea faptică, orice viaţă conţine ascuns în ea sâmburele morţii: „Căci vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar nunta, începutul".

Versificaţie

Primele şapte strofe au rimă încrucişată şi împerecheată, strofa a opta şi a noua conţin rimă îmbrăţişată, iar strofa a zecea şi distihul final se întorc la rima împerecheată. Pe lângă versurile cu rimă există şi două versuri libere. Măsura e variabilă şi poezia are un ritm interior.

Modurile şi timpurile verbale

Timpul predominant este prezentul care afirmă clar această realitate indusă prin simbol - „e făcut", „înoată", „vezi". Imperativul impune cunoaşterea ca pe o cerinţă de necontestat - „vreau", „urcă" sau „nu sorbi". Materialitatea e lăsată în urmă, existând un singur perfect compus, la forma negativă - „... unde glodul/ Pământurilor n-a ajuns". Virtualitatea şi latenţa simbolului întruchipat de ou sunt redate prin timpul proiecţiei: conjunctivul - „să roadă", „să vezi" sau „să moară".

Concluzii

Poezia interbelică e bântuită de simbolul increatului. Dacă Blaga îl găsea în seminţe, Barbu îl cuprinde în ou. Dincolo de modernitatea cuprinsă în conceperea simbolului vieţii şi al morţii deopotrivă, se află o influenţă eminesciană - apropierea de pasajul cosmogonic din Scrisoarea I se face cu uşurinţă. Ca şi Eminescu, Barbu în Oul dogmatic se arată interesat de „eterna pace", pacea de dinaintea Creaţiei, de starea primordială de preexistentă a materiei.

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---