FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Statistics:
Visits: 459
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Nuvela Fantastica - La Tiganci

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   drama   opera literara   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   personaje   gramatica   comunicare   istorie   prozator   balada   caracterizare   filozofie   opera   genul epic   naratiune   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   autor   pastel   dramaturg   simbolism   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Nuvela Fantastica - La Tiganci

 Q:   Intreaba despre Nuvela Fantastica - La Tiganci       
Nuvela Fantastica - La Tiganci Particularităţile/aspectele prozei fantastice

La ţigănci (Mircea Eliade)

Introducere

Prozator interbelic şi contemporan, personalitate enciclopedică a culturii române şi universale, cunoscut ca cel mai mare istoric al religiilor prin Tratatul de istorie a religiilor, Mircea Eliade este şi autorul unor proze fantastice, dintre care amintim nuvelele In curte la Dionis, Pe strada Mantuleasa, Un om mare sau romanul Noaptea de Sânziene.

La ţigănci se încadrează în categoria nuvelelor, deoarece are dimensiuni medii şi un număr relativ mic de personaje, un singur fir narativ (călătoria spre moarte a lui Gavrilescu), accentul punându-se pe complexitatea aventurii personajului.
Conform studiilor teoretice (Roger Caillois), un text este fantastic dacă firul epic est e la un moment dat întrerupt de imixtiunea bruscă a unui eveniment aparent inexplicabil pe cale logică, astfel încât ordinea firească a realului suportă un dezechilibru. Aducând în discuţie şi eseul Introducere în literatura fantastică de Tzvetan Todorov, putem adăuga faptul că, în acest moment, definind fantasticul nu numai la nivelul firului epic, ci şi la nivelul cititorului, lectorul intră într-o stare de ezitare între a crede şi a nu crede cele relatate. Ieşirea din această stare dilematică se poate face în două moduri, astfel încât putem distinge două tipuri de texte: pe de o parte, cele care se încadrează în categoria fantasticului straniu, cum ar fi şi La ţigănci, deoarece pentru aventura lui Gavrilescu se poate găsi la rigoare o explicaţie raţională, respectiv moartea cauzată de căldura excesivă; pe de altă parte, textele care ilustrează categoria fabulosului, a miraculosului, tip basm, în care cititorul acceptă convenţia ficţiunii, respectiv înţelege că toate evenimentele relatate sunt produse ale imaginaţiei.

În primul rând, la nivel tematic, nuvela trebuie citită ca o alegorie a trecerii în moarte a personajului principal, deci aduce în prim-plan tema migraţiei sufletului; se ştie, de altfel, că literatura fantastică a apărut ca urmare a atracţiei omului către un dincolo de condiţia umană

In al doilea rând, la nivel compoziţional, realizând o segmentare a textului în fragmente, constatăm alternarea planului real cu cel ireal, specifică literaturii fantastice. Sorin Alexandrescu propune o structurare a operei în 4 părţi şi 8 episoade: prima parte este reprezentată de călătoria personajului cu tramvaiul şi constituie planul real (un episod), partea a doua conţine intrarea lui Gavrilescu la ţiganci, respectiv într-un plan ireal (trei episoade: discuţia cu bătrâna, hora fetelor, rătăcirea labirintică), revenirea în planul real şi a doua călătorie cu tramvaiul (trei episoade: vizita la locuinţa Otiliei, discuţia din tramvai despre expirarea biletelor şi a bancnotelor, vizita la propria locuinţă, întâlnirea / plecarea cu birjarul spre ţigănci), revenirea la ţigănci, într-un plan ireal (un episod). Această alternare a planului real cu cel ireal reflectă nu numai o trăsătură structurală a textelor de literatură fantastică, ci şi un concept specific eliadesc: coincidentia oppositorum, care se defineşte ca fiind posibilitatea coexistenţei a două universuri paralele, care, în ciuda opoziţiei dintre ele, nu se exclud reciproc.

Pe de altă parte, la nivelul discursului, nuvela ilustrează o tehnică a epicului dublu, deoarece sunt inserate în text detalii aparent lipsite de importanţă, dar care, la o a doua lectură, evidenţiază semnificaţiile aventurii existenţiale a protagonistului. De exemplu, incipitul nuvelei propune descrierea cadrului verosimil, Bucureştiul interbelic, surprins în detalii realiste: sunt prezentaţi indicii spaţio-temporali, dar Bucureştiul interbelic este văzut ca o „geografie mitică" (Eugen Simion), fără nicio legătură cu zgomotosul mic Paris din romanele citadine interbelice. Spaţiu al aventurilor de cunoaştere, Bucureştiul este loc al întâmplărilor într-o zi excesiv de călduroasă, care va declanşa rătăcirea lui Gavrilescu.

Discuţia din tramvai are, de asemenea, o importanţă deosebită: Gavrilescu aminteşte de istoria colonelului Lawrence, „săgetat de căldură în Arabia în moalele capului", detaliu cu rol anticipativ, care dă întreaga cheie a textului. Îndreptându-se cu tramvaiul spre grădina ţigăncilor, călătorii discută despre acest spaţiu-tabu spre care „nu e bine să te grăbeşti", cum spune unul dintre pasageri, unde este multă umbră şi răcoare, ca în orice tărâm de dincolo şi unde ceasurile stau, aşa cum vom afla în partea a doua a nuvelei. Coborât din tramvai la umbra nucilor (simbol al morţii) pentru a lua tramvaiul în sens invers, căci îşi uitase partiturile la Otilia, Gavrilescu nu se poate mobiliza pentru că asupra sa acţionează stimuli care îi atenuează simţurile, având un efect narcotic: zgomotul metalic al tramvaiului, mirosul de asfalt încins, căldura excesivă. Astfel, năuceala lui Gavrilescu trebuie înţeleasă ca o anulare a memoriei ce caracterizează individul, ca o îndepărtare de planul real, căci un alt tip de memorie, cea afectivă, începe să funcţioneze din momentul în care personajul rosteşte replici în germană („Prea târziu !").

Arşiţa poate simboliza afectarea fiinţei umane care nu are decât două posibilităţi: să supravieţuiască sau să moară. În plan ireal, Gavrilescu este supus tot la o probă iniţiatică despre viaţă şi moarte.
Finalul nu este nici el întâmplător, fiind tipic nuvelei fantastice, adică dechis, liber oricărei interpretări. Se sugerează ca explicaţie a evenimentelor, trecerea în vis: „Toţi visăm...aşa începe, ca-ntr-un vis". Lumea ca vis, temă universală, este frecventă în literatura lui Mircea Eliade şi poare reprezenta o altă explicaţie a relaţiei dintre sacru şi profan.

În plus, timpul şi spaţiul sunt reprezentate ambivalent în nuvela fantastică: pe de o parte, ele au atributele lumii fireşti, pe de altă parte, au atribute fantastice, ireale. Prima menţionare a cuvântului timp are loc în discuţia din tramvai dintre călători, când aceştia amplasează momentul venirii ţigăncilor într-un timp nedeterminat, mitic: „au venit de mult". Gavrilescu semnalează timpul real, obişnuit, afirmând că e ora trei şi jumătate (el are deci o percepţie comună asupra timpului). Intrarea la ţigănci echivalează cu pierderea noţiunii de timp, cu o altă curgere temporală: „avem timp, nu e nici trei, zise bătrâna. Ceasul iar a stat".

Cuvintele bătrânei sugerează că în locul acesta, timpul exterior este împletit în jurul unei clipe excepţionale (ora trei). Amănuntul nu este întâmplător, pentru că trei este cifra magică, tipică literaturii fantastice: Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de trei ori pe săptămână, intrarea la ţigănci valorează cât trei lecţii de pian, ţigăncile sunt trei. Timpul trece acum printr-un fenomen de îngheţare, iar ceasul care s-a oprit sugerează această încremenire temporală. Întoarcerea în planul real nu se face în decurs de câteva ore, cum crede Gavrilescu, ci după doisprezece ani (durata unui an cosmic).

Gavrilescu parcurge o transgresare a timpului, adică o traversare a barierelor temporale, prin care se produce un salt în viitor, dar un viitor care-şi schimbă coordonatele. Timpul este diferit în final, când pleacă de la ţigănci, oamenii sunt alţii, lumea trece prin faţa lui şi singurul reper valabil în noul univers este, paradoxal, spaţiul ţigăncilor, unde se reîntoarce. Gavrilescu nu înţelege esenţialul: timpul trecuse, se făcuse târziu, exact cum spuseseră ţigăncile. Plecarea cu Hildegard în ireal reprezintă absenţa timpului.

Spaţiul este şi el la început unul obişnuit, comun, cu repere credibile (Bucureşti, tramvaiul, grădina). Grădina ţigăncilor este definită, încă de la început, ca un spaţiu tabu, misterios, este un loc magic, o poartă a irealului, situat într-o spărtură în real, la limita dintre căldura toridă a amiezii şi răcoarea inexplicabilă a grădinii. Bordeiul prin care se face intrarea la ţigănci, spaţiu arhaic, este păzit de o bătrână, ce joacă rolul unui adevărat Cerber.

Camera în care Gavrilescu le întâlneşte pe ţigănci este un exemplu de spaţiu transgresat, în care dimensiunile sunt înşelătoare, fără contur. Rătăcirea lui Gavrilescu pare a fi o rătăcire într-un labirint, după ultima ratare. De fapt, el se roteşte în jurul porţilor irealului, care se închid acum pentru el, pentru că a fost incapabil să ghicească. Personajul pare a fi prins într-un giulgiu ritual, simbol al morţii. Spaţiul în care se întoarce după doisprezece ani este ca şi timpul, diferit, fiind urmat de intrarea definitivă în ireal, marcat de absenţa oricărui spaţiu.

Un alt aspect al prozei fantastice se regăseşte la nivelul personajelor. Regăsim în text particularităţi individualizatoare ale nuvelei fantastice: odată intrat la ţigănci, se poate spune că Gavrilescu descinde în Infern, ţigăncile reprezentând tipul femeii malefice; astfel, nuvela prezintă pactul personajului principal cu diavolul.
De asemenea, nuvela evidenţiază teoria camuflării sacrului în profan (discutată de Eliade în eseul Sacrul şi profanul): faţă de alte personaje ale textelor fantastice eliadeşti, care înţeleg semnificaţiile aventurilor ontologice prin care trec (Secretul doctorului Honigberger sau Nopţi la Serampore), Gavrilescu face parte din categoria neiniţiaţilor, a celor îndepărtaţi de condiţia de homo religiosus. Trăsătura lui dominantă în text fiind opacitatea la semnele sacrului (rătăcirea labirintică, expirarea biletelor şi a bancnotelor, mutarea Otiliei şi a Elsei sunt semne ale sacrului pe care nu le percepe), Gavrilescu se încadrează în categoria personajelor mediocre / neiniţiate.

Nu în ultimul rând, universul populat cu obiecte şi fiinţe stranii este de asemenea o trăsătură a nuvelei fantastice: o scenă ilustrativă, în acest sens, este rătăcirea labirintică a lui Gavrilescu din cea de-a doua parte a nuvelei, când personajul nu mai recunoaşte contururile obiectelor, îşi simte trupul dezvelit de haine şi are senzaţia sufocării într-o draperie ca într-un giulgiu. Fiinţe stranii în acest text ar putea fi ţigăncile şi birjarul. Critica literară a stabilit posibile asocieri mitologice între personajele nuvelei şi personajele din mitologia greco-romană: bătrâna de la intrarea în grădina ţigăncilor poate fi considerată Cerberul care păzeşte poarta Infernului, cele trei fete pot fi considerate zeiţe ale destinului (Moire sau Parcae) sau Ielele din mitologia românească, despre care se spune că dacă le vezi, mori, birjarul este asociat cu luntraşul Charon, care trece sufletele morţilor peste apele Styxului, ce separă cele două lumi.

Nu în ultimul rând, despre intrarea lui Gavrilescu în grădina ţigăncilor s-a vorbit şi în asociere cu coborârea lui Orfeu în Infern în căutarea lui Euridice, căci şi Gavrilescu este tot artist, iar întâlnirea cu Hildegard va avea loc dincolo de moarte. În text se întâlnesc cifre simbolice: trei ( trei sute de lei, trei lecţii de pian, trei ore petrecute la ţigănci, ora trei la care intră Gavrilescu în grădina lor, trei fete) şi şapte (uşa la care aşteaptă Hildegard, şapte semnificând cele şapte trepte ale desăvârşirii urcate în vederea purificării spiritului), după cum şi vârsta lui Gavrilescu este reprezentată printr-un număr simbolic: exprimă răgazul de care are nevoie sufletul mortului pentru a se aşeza definitiv în noul lăcaş. Esenţială însă, în această nuvelă, ca de altfel în toate textele fantastice, rămâne atmosfera.

Aşadar, scrisă la Paris, în 1959 şi publicată 10 ani mai târziu, în ţară, în volumul omonim, La ţigănci reprezintă limita iniţială a unei noi etape eliadeşti: etapa fantasticului inspirat de nuvelele filozofico-fantastice ale lui Eminescu (Sărmanul Dionis). Mircea Eliade inovează, în ceea ce priveşte fantasticul, adăugându-i elemente precum mitul, relaţia sacru-profan, hierofania (revelarea sacrului în profan), ieşirea din timp şi spaţiu, moartea ca iniţiere.


Tag-uri: literatura, nuvela fantastica



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :