FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 523
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Modul in care scolilor le pasa de copii este reflectat in felul in care le pasa de familiile lor

Tag-uri Populare


educatie   scoala   familie   educare   societate   copii   integrare   democratie   elevi   gradinita   rromi   profesori   invatamant   incluziune   parinti   comportament   egalitate   prescolari   educatoare   dezvoltare   nevoi speciale   discriminare   comunitate   dizabilitati   moral-civica   minoritati   tigani   marginalizare   drepturi   formare   copii cu ces   personalitate   cultura   deficiente   libertate   violenta  

All Tags

Famous Forum

 

Modul in care scolilor le pasa de copii este reflectat in felul in care le pasa de familiile lor

 Q:   Intreaba despre Modul in care scolilor le pasa de copii este reflectat in felul in care le pasa de familiile lor       
Modul in care scolilor le pasa de copii este reflectat in felul in care le pasa de familiile lor "Modul în care şcolilor le pasă de copii este reflectat în felul în care le pasă de familiile lor. Dacă educatorii îi privesc pe copii ca pe nişte simpli elevi, e probabil să considere familia ca fiind separată de şcoală. De aceea, familia este aşteptată să-şi facă treaba şi să lase şcolii educarea copiilor. Dacă, însă, îi privesc ca pe nişte copii, e posibil să vadă atât familia, cât şi comunitatea, ca parteneri ai şcolii în dezvoltarea şi educaţia copiilor. Partenerii recunosc interesele lor comune şi responsabilităţile faţă de copii şi lucrează împreună pentru a crea programe mai bune şi oportunităţi pentru elevi." ( Joyce Epstein,1995).

În condiţiile propriului său plan de îmbunătăţire continuă a predării, învăţării şi dis ciplinei, fiecare şcoală devine "o comunitate a celor ce învaţă".

Astfel, toţi elevii se străduiesc şi fac progrese în direcţia atingerii standardelor dorite, fiind ajutaţi de profesori, părinţi şi alţi parteneri cu care şcoala colaborează.
Rolul şcolii şi al comunităţii este acela de a îmbunătăţi instrucţia, evaluarea, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, abilitatea de a conduce a directorilor, implicarea părinţilor şi a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educaţiei funcţionează ca parte a unui sistem, care sprijină toţi elevii pentru a-şi atinge obiectivele.

R.K. Merton scria în 1949 că “familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie a normelor culturale din generaţie în generaţie”, idee preluată şi în zilele noastre de către unii cercetători în aceeaşi măsură cu aceea conform căreia familia a fost deposedată de prilejul de a educa în profitul unor instanţe exterioare . Totuşi, importanţa acestei structuri primare pentru organizarea socială este dovedită chiar de interesul pe care i l-au acordat instanţele considerate a fi responsabile de orientarea vieţii colective: forme economice, puteri politice, curente filosofice şi religioase. Familia nu este un simplu refugiu dar nici ”gogoaşa protectoare” visată de mulţi . Ea îi învaţă să trăiască în durabil şi nu în efemer pe membrii săi datorită permanenţei sale arătându-le modul în care fiecare poate contribui la o lucrare comună.

Educaţia familială este percepută astăzi fie ca atât de “naturală” încât este de neînlocuit, fie ca accidentală deoarece nu toate familiile sunt gata să joace toate rolurile dificile enunţate anterior.

Instituţiile care sunt la dispoziţia copilului şi a familiei trebuie să lucreze împreună pentru a schimba fundamental modul în care aceştia gândesc, se comportă şi îşi folosesc resursele.

Un astfel de sistem va fi în beneficiul întregii comunităţi în care locuiesc copiii şi familiile lor. Crearea unui astfel de sistem va însemna eforturi comune ale mai multor parteneri, lideri cheie din diverse domenii, care vin împreună pentru a găsi soluţii.

La nivelul şcolii, în toate aceste cazuri, dirigintele are un rol foarte important. El poate şi trebuie să intervină prin terapie educativă, aplicată în colaborare cu profesorii clasei şi cu părinţii şi printr-o strânsă cooperare cu consilierul educativ din şcoală.

Principiile activităţii educative a dirigintelui precum şi componentele şi obiectivele acestei activităţi sunt menite să atingă scopul final al educaţiei şi anume dobândirea abilităţilor necesare pentru a obţine un anumit loc de muncă.

Astfel, pentru a descrie complet sistemul de învăţământ din societatea bazată pe cunoaştere, trebuie să afirmăm că mediul în care componentele acestuia se dezvoltă şi interacţionează trebuie să fie creativ (creativitatea înglobând şi calitate), principala unitate de măsură în plan calitativ fiind aceea de a a dezvolta creativitatea, aspect care rezolvă şi problema eşecului vocaţional.

Creativitatea fiind identificată, în societatea bazată pe cunoaştere, ca principală problemă şi totodată ca principală sursă de progres, este necesară o reflectare globală în ansamblul organizaţiilor ce compun respectiva societate (organizaţii bazate pe cunoaştere). Pe acest fond, se poate trata sistemul de învăţământ ca pe o structură organizaţională.

În societatea bazată pe cunoaştere, activitatea organizaţiei trebuie astfel orientată încât să permită creativitatea - accesul la “cunoaştere”, însuşirea şi ulterior multiplicarea acesteia atât în plan cantitativ dar mai ales în plan calitativ.

În literatura de specialitate, organizaţia este definită ca un acord în continuă evoluţie între o anumită cultură (valori, credinţe, aşteptări, simboluri), o anumită structură (sisteme formale de conducere şi control, politici, etc), care se legitimează reciproc, şi o colectivitate de indivizi, care prin rolul pe care îl deţin în organizaţie o pot influenţa sau pot fi influenţaţi de către acesata.

O altă defininiţie a organizaţiei, care se referă la interacţiunea dintre aceasta şi societate, relevă faptul că organizaţia este o structură sistemică în care se manifestă aspecte socio-psihologice ale activităţii umane, influenţate de normele (culturale, istorice, etc) existente la nivelul societăţii în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea.

În prezent, societatea, solicită organizaţiilor să-şi dezvolte cu precădere capacitatea de creativitate. În mod succint, putem afirma că organizaţia trebuie să se adapteze la schimbare, la o schimbare de model, termenul consacrat în literatura de specialitate este “schimbare de paradigmă”.

Ne punem întrebarea, care este componenta generatoare de schimbare din cadrul unei organizaţii? Studiind definiţia organizaţiei, concluzionăm că principala componentă generatoare de schimbare asupra căreia trebuie acţionat este cultura organizaţională şi în particular subsistemul acesteia, cultura managerială.

Ce este de fapt cultura organizaţională ? Definiţiile date în literatura de specialitate, referitor la cultura organizaţională sunt multiple, toate însă fiind de acord că aceasta reprezintă un sistem de norme, valori, obiceiuri, credinţe împărtăşite de colectivitatea de indivizi din cadrul organizaţiei cărora le influenţează personalitatea.

Practic, cultura organizaţională reprezintă pentru indivizii din cadrul organizaţiei o colecţie de modele, care generează în rândul acestora mentalităţi şi acţiuni.
În mod similar, cultura managerială are rol în a furniza un model cu privire la modul în care organizaţia trebuie să execute activităţile specifice misiunii sale.

Studiind literatura de specialitate am constatat că modelul holistic formulat de Mathew J. Klempa, aplicabil organizaţiilor de tip economic, - în care erau identificate “meta-elementele”, care influenţează receptivitatea organizaţiilor la transferul de tehnologie (practic la asimilarea de tehnologii noi), precum şi schimbările necesare ce trebuiau operate asupra acestora - este pretabil a fi utilizat în cadrul “schimbării de paradigmă”, caracteristice societăţii bazate pe cunoaştere.Cele trei “meta-elemente” identificate de Mathew J. Klempa sunt: cultura organizaţională, procesul de învăţare şi procesul de diseminare a cunoaşterii, cel mai important meta-element, în opinia cercetătorului american fiind cultura organizaţională.Prin adaptări operate asupra modelului propus de Mathew J. Klempa, cultura organizaţională specifică societăţii bazate pe cunoaştere este “culture of learning” (“cultura învăţării”) Astfel, rezultă faptul că în societatea bazată pe cunoaştere, în scopul obţinerii de performanţă, cultura organizaţională trebuie să reflecte în mod predilect orientarea organizaţiilor către creativitate, inovare şi risc, respectiv asumarea unor riscuri, nu inerţialitate.
Cele două comportamente ale organizaţiilor, creativitatea şi inerţialitatea, se reflectă în culturile organizaţionale ale acestora, fiecare dintre acestea fiind caracterizate de un anume tip de cultură organizaţională, “cultură organizaţională eterogenă”, respectiv “cultură organizaţională omogenă”– clasificare emisă de Mathew J.Klempa.

Culturile organizaţionale eterogene prezintă urnătoarele trăsături caracteristice:

a. prospectare dinamică a mediului;
b. adaptabilitate la schimbare mediului, manifestată în cadrul tuturor structurilor din organizaţie, dublată de existenţa unei capacităţi de acces la “cunoaştere” şi de propagare a acesteia la toate nivelurile organizaţiei;
c. orientare către lucrul în echipă;
d. memoria organizaţională orientată spre diseminarea cunoaşterii;
e. mecanisme de coordonare flexibile;
f. management prin cunoaştere.

Culturile organizaţionale omogene prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a. prospectare redusă a mediului;
b. adaptabilitate redusă la schimbarea mediului, incapacitate strucurală de propagare a schimbărilor de mediu către toate nivelurile organizaţiei, accesul la “cunoaştere” strict reglementat, tratare şi rezolvare locală a problemelor;
c. orientare către lucru individual;
d. memoria organizaţiei orientată către o izolare acunoaşterii;
e. mecanisme de coordonare standardizate;
f. management prin putere formală.

În societatea bazată pe cunoaştere procesele de învăţare au un rol extrem de important, calitatea şi intensitatea acestora constituindu-se în izvor de aptitudini generatoare de “cunoaştere”, ele sunt orientate spre creşterea capacităţii de creaţie.Un rol important îl are difuzia şi generalizarea învăţăturii în cadrul organizaţiilor. Importanţa respectivului fenomen a creat noi “posturi” în cadul organizaţiilor respectiv cea de “mentor” sau cea de “mediator” (gatekeepers), cu rol sursă respectiv de propagare a “cunoaşterii”.
Procesele de învăţare în societatea bazată pe cunoaştere sunt axate pe creativitate, generată atât în cadrul interacţiunii dintre individ şi mediu, precum şi în cea dintre individ şi individ. Rezultatul interacţiunilor de referinţă va consta în evidenţierea contradicţiilor, acestea urmând a se constitui în motor al “cunoaşteri”, respectiv în diversificarea cunoştiinţelor existente la nivelul factorului uman din organizaţie.Modelul de referinţă este cunoscut în literatura de specialitate cu denumirea “double loop learning”, şi este caracteristic “organizaţiilor câştigătoare”.Modelul opozabil, caracteristic “organizaţiilor perdante”, poartă denumirea de “single loop learning”. Modelul “single loop learning”, caracteristic acelor organizaţii care doresc să evite disconfortul ce ar putea fi generat de “modificarea de paradigmă”, prezintă ca principale trăsături caracteristice: minimizarea interacţiunii dintre individ şi mediu în cadrul proceselor de învăţare, monotonie, departamentalizarea cunoaşterii, învăţare în scopul supravieţuirii, inexistenţa reacţiilor de tip feed-back.

Se poate spune că şcoala, familia şi comunitatea împart responsabilităţile ce vizează copiii, prin suprapunerea sferelor de influenţă. În acest context, imaginea parteneriatului este încadrată într-un model de piaţă, al cărui scop este să genereze capital. Grupurile investesc în şcolarizarea copiilor, furnizându-le elevilor resursele dar şi cadrele motivaţionale pentru alegerea strategiilor de succes.
Astfel, există anumite acţiuni concrete în care familiile ar trebui să se implice : elaborarea unui program zilnic pentru teme; să citească împreună cu copiii; să permită folosirea televizorului cu înţelepciune; să păstreze legătura cu şcoala; să aprecieze efortul copiilor lăudându-i atunci când este cazul; să comunice cu adolescenţii,etc. Schimbarea reală din şcoli porneşte de fapt din atitudinea părinţilor, ei trebuind să fie direct implicaţi în educarea copiilor. Pe de altă parte, şcoala trebuie: să încurajeze familiile şi profesorii în stabilirea unor acorduri de învăţare; să instruiască managerii şi ceilalţi membri din conducerea şcolii; să ofere teme care să-I atragă pe părinţi; să acorde părinţilor dreptul de a lua decizii; să creeze un centru de resurse pentru părinţi, etc. Comunitatea poate fi puntea între aceste două “maluri” – părinţi şi şcoală – prin derularea unor acţiuni de genul : educarea generaţiilor viitoare prin voluntariat; să sprijine dezvoltarea copiilor şi a familiilor lor; să susţină existenţa unor programe flexibile ale părinţilor la locul de muncă şi a unor programe speciale pentru ca aceştia să participe la activităţile şcolare ale copiilor lor; etc.

Şcolile trebuie să privească parteneriatele cu familiile ca pe o primă resursă, şi nu ca pe un ultim refugiu, în promovarea învăţării şi a dezvoltării. De fapt, colaborarea şcoală-familie ar trebui stabilită la nivel naţional, ca un tip de standard al politicilor şi practicilor educative. Chiar termenul de “parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acţiune şi un spirit de reciprocitate care le permit să se unească. Împreună, părinţi şi profesori, pot sprijini parteneriatul prin comportamente de colaborare, planificare şi evaluare.

Centrarea pe familie trebuie să devină o parte a structurii comunităţii.
Conexiunea şcoală-comunitate este remarcată în probleme “delicate” precum abandonul şcolar, devianţa juvenilă şi integrarea copiilor cu cerinţe educative speciale.

Este foarte important ca profesorul să menţină contactul cu familia elevului, aceasta fiind o modalitate eficientă de prevenire a devianţei şcolare. Există în numeroase ţări programe prin care părinţii sunt aduşi la şcoală pentru a lucra cu psihologul, asistentul social şi consilierul pentru a învăţa cum să interacţioneze cu copiii. Aceştia sunt învăţaţi să conştientizeze rolul mass-media, în sensul că trebuie să supravegheze mesajele care influenţează copilul dar şi modul în care pot interveni pentru a limita efectele nedorite. Anturajul copiilor va fi supravegheat de către părinţi care se vor preocupa să încurajeze integrarea lor în grupuri de copii preocupaţi de activităţi convenţionale, nondeviante.

Profesorii trebuie să învestigheze interacţiunile directe ale elevilor, cu accent pe grupul informal, ştiut fiind faptul că un elev cu eşec şcolar va considera grupul de prieteni principala sursă de securitate emoţională, acceptare şi stimulare.Educaţia morală va constitui o preocupare continuă a profesorului care are elevi cu risc major de abandon şcolar, adevăratele valori morale fiind aduse constant în discuţiile cu elevii. Dintre metodele folosite amintim: povestirea, dezbaterea etică, studiul de caz, convorbirea, etc.

În cazul elevilor cu eşec şcolar sau rămaşi în urmă la învăţătură este ncesar ca profesorul să se implice direct şi să-i susţină, accentul căzând pe intensificarea relaţiei personale şi mai puţin pe aspectul didactic. Dacă dificultăţile şi lacunele sunt descoperite precoce demersul are şanse mai mari de reuşită.

Există două abordări diferite ale autorităţilor şcolare în ceea ce priveşte combaterea absenteismului şi fugii de la şcoală: intensificarea sancţiunilor şi creşterea motivaţiei pentru frecvenţa şcolară. Experienţa a confirmat faptul că promovarea unei politici antiabsenteiste bazate pe sancţiunea formală (scăderea notei la purtare sau exmatricularea) nu este eficientă . Se impun şi alte practici, începând cu cele de ordin economic (plata unei sume pentru fiecare absenţă nemotivată), până la aborbările de tip comunitar care presupun realizarea de programe ce au în vedere susţinerea şi penalizarea elevilor absenteişti şi a familiilor lor. Aceste programe vor fi centrate pe creşterea ataşamentului elevilor faţă de şcoală, dar şi a familiilor lor, un exemplu de astfel de program existând în S.U.A. unde criteriile de eligibilitate pentru includerea familiilor în diverse programe de asistenţă socială se referă şi la situaţia şcolară a copiilor. Alte programe din S.U.A. s-au centrat pe cooperarea dintre şcoală, liderii Bisericii şi cei ai comunităţii de afaceri, serviciile de asistenţă socială şi judecătoriile specializate în problemele minorilor. Există cazuri în care elevilor absenteişti nu li se acordă permisul de conducere auto, poliţia având în acelaşi timp dreptul să reţină tinerii găsiţi în diverse locuri publice în timpul programului şcolar. Existenţa sistemului telefonic automat prin care li se raportează părinţilor absenţele este un alt mod de cooperare a şcolii cu familia în vederea combaterii devianţei şcolare.

În Anglia există o strategie globală, “Educational Priority Areas”, menită să combată cauzele abandonului şcolar şi bazată pe oferirea de cursuri preparatorii, crearea de clase de adaptare, dublarea numărului de ore la anumite materii, crearea consiliilor elevilor, instituţionalizarea contactelor şcolii cu familia,etc. Concluzia desprinsă în urma derulării acestor programe este că diminuarea abandonului şcolar se datorează în mare parte parteneriatului şcoală-familie.
Programul “Iniţiativa de Prevenire a Abandonului Şcolar în New York” derulat în anul şcolar 1985-1986, a pornit de la observaţia că pentru cei mai mulţi elevi abandonarea şcolii începe cu mult timp înainte de părăsirea efectivă a şcolii. Stimularea frecvenţei şcolare s-a realizat în principal prin acordarea de recompense/stimulente (programului i-au fost alocate 33,5 milioane de dolari). O altă categorie de stimulente a inclus efectuarea de excursii în timpul după-amiezei, week-end şi chiar în timpul orelor de curs. Componenta educaţiei pentru carieră a jucat, de asemenea un rol important în derularea programului. Rezultatele au fost semnificative: scăderea ratei abandonului şcolar la liceu de la 42,5% la 30%.

Trebuie avut în vedere că, de cele mai multe ori, incapacitatea elevilor de a se adapta la cerinţele şcolare, manifestată în conduitele de devianţă şcolară, se leagă de caracteristicile şcolii, de incapacitatea ei de a se adapta la evoluţiile lumii exterioare. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că elevii ajung la şcoală inegal înarmaţi în faţa culturii şcolare dar şi că pe toată durata şcolarizării ei vin în contact şi cu alţi factori ai educaţiei care emană altfel de influenţe. Concluzia este că şcoala are o responsabilitate în apariţia conduitelor deviante ale elevilor dar nu este singura vinovată. Devianţa şcolară este un fenomen care se prezintă în mod diferit membrilor societăţii: publicului i se prezintă în ceea ce are mai spectaculos, dramatic şi chiar tragic, cazurile de violenţă extremă petrecute în şcoli fiind amplu mediatizate; filosofii şi politicienii văd în acest fenomen expresia declinului moral al societăţii iar economiştii descoperă aici sursa unor însemnate pierderi. În ceea ce-i priveşte pe cei direct implicaţi, profesorii, aceştia consideră devianţa ca un “război de gherilă” dus pentru menţinere autorităţii lor. Deseori abandonat, acest război este dus pe mai multe “fronturi”: cu cei în cauză – elevii, dar şi cu părinţii acestora. Posibilitatea ca însuşi profesorii să cadă victime este una reală şi poate înclina balanţa, numeroasele exemple de acest fel determinându-i pe mulţi colegi să considere cariera didactică o profesie cu un înalt grad de periculozitate.
Responsabilitatea şcolii în dinamica delincvenţei juvenile se poate interpreta în dublu sens: trebuie să o înţelegem nu numai în termenii disfuncţiilor ei, care fac să crească rata delincvenţei, ci şi prin prisma posibilităţii ei de a interveni pentru a diminua fenomenul. Conduitele de devianţă şcolară sunt reversibile, asupra lor putându-se interveni cu şanse considerabile de succes. Trebuie avut în vedere că nu toţi devianţii şcolari ajung delincvenţi, dar toţi delincvenţiiau fost devianţi şcolari.

Se conturează un alt aspect: continuitatea şcoală – comunitate, perspectivă din care reiese faptul că educaţia şcolară poate contribui la diminuarea devianţei şcolare numai dacă se deschide către problemele comunităţii şi ale elevilor.
Grila de valori a educaţiei a suferit în ultimii ani schimbări în acord cu procesul de democratizare a societăţii noastre, unele din acestea fiind considerate de mulţi ca provocări şi chiar “sfidări” atât pentru specialişti, cât şi pentru factorii de decizie. Una dintre aceste provocări o constituie necesitatea schimbării opticii asupra copiilor cu dizabilităţi precum şi oferirea de şanse egale în vederea integrării socio-profesionale şi, implicit, a unei vieţi normale. Este evident că aceste ţeluri pot fi atinse dacă aceşti copii sunt integraţi în învăţământul de masă.

S-a impus astfel, studiul particularităţilor de dezvoltare a copiilor cu cerinţe educative speciale ceea ce a dus la stabilirea unor strategii educaţionale adaptate cerinţelor lor şi scopului propus iniţial: organizarea sistemului naţional de învăţământ pe baza educaţiei integrate.

S-a demonstrat, nu numai la nivel de act legislativ, că la scară internaţională există o preocupare reală a organismelor şi instanţelor de decizie pentru asigurarea de condiţii şi şanse egale persoanelor aflate în diferite situaţii de handicap. Se pot desprinde câteva reguli generale care trebuie să susţină egalizarea şanselor pentru aceste persoane: sporirea gradului de conştientizare; îngrijirea medicală; reabilitarea; serviciile de sprijin; accesibilitatea; educaţia; ocuparea forţei de muncă; asistenţa în domeniul veniturilor şi protecţia socială; viaţa de familie şi integritatea personală; cultura; activităţile recreative şi sportive; religia; informaţiile şi cercetarea; legislaţia; instruirea personalului; organizaţiile persoanelor cu handicap; cooperarea internaţională între organizaţiile neguvernamentale care se ocupă de problemele persoanelor cu handicap, etc.În ţara noastră, în conformitate cu prevederile Constituţiei şi Legii învăţământului, sistemul educaţional cuprinde reglementări în spiritul egalizării şanselor pentru copiii, tinerii şi adulţii cu deficienţe sau incapacităţi. Chiar sistemul învăţământului special este organizat prin analogie cu sistemul învăţământului obişnuit.
Referinte:
1. Neamţu, C., Gherguţ, A., Psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
2. Verza, E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura Universităţii Bucureşti, 1987;
3. Bocancea, C., Neamţu, G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, 1999;
4. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.
5. Neamţu, C. , Devianţa Şcolară – ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, 2003;
6. Albu, E. , Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi, Editura Aramis, 2002;
7. Cucoş, C., Educaţia – dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, 2000;
8. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004.


Tag-uri: scoala, copii, profesori, educare, familie



Categorie: Educatie  - ( Educatie - Archiva)

Data Adaugarii: 01 February '08


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :