1. Naraţiunea (fr. narration - lat. narratio, care înseamnă povestire, istorisire): procedeu literar propriu genului epic (în versuri: fabula, balada, legenda, epopeea, poemul; în proză: schiţa, nuvela, romanul, basmul, povestirea).

Naraţiunea se desfăşoară în timp. identificându-se momente principale sau momente secundare. Naraţiunea poate fi parte integrantă şi în compoziţiile oratorice, dramatice. După formă, naraţiunea este în versuri sau în proză; după raportul narator-operă, naraţiunea se clasifică în naraţiune subiectivă şi naraţiune obiectivă; după conţinutul operei (temă), naraţiunea este denumită:' istorică, ştiinţifică, umoristică etc. Uneori, d iferenţierile sunt dificile, având în vedere elementele de interferenţă din opera literară (Dumbrava Roşie de V. Alecsandri).

2. Descrierea (fr. decrire lat. describere, care înseamnă a descrie, a zugrăvi): procedeu literar ce constă în zugrăvirea unor trăsături ale obiectelor, ale fenomenelor, ale personajelor. în genul epic, cele mai răspândite tipuri de descriere identificate în opere sunt: pastelul, peisajui, descrierile de interioare, de natură. Sunt cunoscuţi pentru talentul lor în ce priveşte arta descrierii scriitorii:
V. Alecsandri, G. Coşbuc, M Sadoveanu, N. Bălcescu, Al. Odobescu, C Hogaş, Ion Pillat etc. De asemenea, sunt şi alte tipuri de descriere ca: fantastică, romantică, realistă, ştiinţifică, poetică, retorică (N. Bălcescu - descrierea Ardealului), naturalistă (creaţiile lui B. Şt. Delavrancea: Zobie, Milogul, Hagi Tudose etc)
Această clasificare, având mai mult un rol didactic, nu exclude interferenţele între diferitele tipuri de descrieri.

3. Dialogul (fr. dialogue - lat. dialogus, din gr. dialogos, care înseamnă vorbire cu cineva, convorbire filosofică): procedeu literar care presupune alternarea de replici între două sau mai multe persoane; caracteristic operelor literare epice şi dramatice. Procedeul facilitează punerea în evidenţă a gândurilor şi a sentimentelor personajelor, contribuind la crearea dramatismului acţiunii.

In dramaturgie, procedeul este fundamental, propriu. Se foloseşte şi dialogul interior, pentru sondarea stărilor sufleteşti, cum este cazul în unele opere literare: Hagi Tudose de B. Şt. Delavrancea, Moromeţii de M. Preda, Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri.

Dialogul contribuie la creşterea tensiunii conflictului. în lirică, dia logul este mai rar în cazul unor confesiuni - (Revedere de M.Eminescu), mai ales în lirica populară - doine.

4 - Monologul (fr. monologue - gr. monologos, care, înseamnă vorbire de unul singur): procedeu literar în_ care un personaj vorbeşte cu sine însuşi. El apare mai ales în teatru. în epoca modernă, în roman -, cunoscut sub forma de monolog interior. Sunt celebre în literatură: monologul lui Hamlet de Shakespeare, al lui Figaro din piesa lui Beaumarchais; în literatura noastră: monologul lui Despot-Vodă din drama lui V Alecsandri,' al lui Ştefan cel Mare, din Apus de soare de B. Şt Delavrancea etc., in roman la: Marcel Proust, J Joyce, iar in literatura română la Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu; contribuie la creşterea tensiunii psihologice.

---

Tag-uri: expunere, opera literara, modalitati de expunere

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 17 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---