Etapele învăţării tehnicii

Conform specialiştilor din domeniu, etapele învăţării tehnicii sunt următoarele:

1. Etapa informării şi a formării reprezentării, este faza în care se crează prima imagine asupra mişcării, în care iau naştere reacţii ideomotorii iar sportivul, funcţie de spiritul de observaţie, de capacitatea de efort, de experienţa motrică anterioară îşi elaborează un plan de acţiune după care urmează primele exersări.

2. Etapa mişcărilor "grosiere" sau insuficient diferenţiate este caracterizată de primele execuţii, fază corespunzătoare primei învăţări a acţiunii, când se însuşeşte componenta principală a mişcării, când mişcările şi contracţiile musculare inutile sunt fre cvente. Acestea sunt produse de iradierea excitaţiei în zone anatomice vecine.

3. Etapa coordonării fine şi a consolidării procedeelor tehnice, denumită de Matveev, a "fixării şi consolidării" corespunde stadiului de precizare a acţiunii. Mişcarea prinde contur precis, este percepută în mod detaliat stabilindu-se concomitent fazele actului motric.

4. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic. Sportivul poate să-şi exerseze acţiunile în funcţie de adversar, teren, atmosferă, public etc. Execuţiile au ritm, cursivitate, precizie şi sunt bine coordonate.

Supraînvăţarea este o condiţie obligatorie în sportul de performanţă, diferită de la unele sporturi la altele. La gimnastică: precizia, cursivitatea, expresivitatea sunt caracteristici de bază, în timp ce la jocurile sportive supraînvăţarea are o masivă participare intelectuală pentru că punere în valoare a unui procedeu necesită o profundă analiză mentală a situaţiei concrete, adversar, partener, teren etc.

Dietrich Harre susţine că sunt 5 etape ale învăţării tehnicii, etapa a IV-a considerând-o ca stadiul de formare integrală a deprinderii motrice şi de fixare a acţiunii motrice, iar în etapa a V-a se realizează deprinderile variabile şi perfecţionarea lor.

Schema este doar de principiu şi, după o asemenea schemă, se însuşeşte, de obicei, tehnica mişcărilor elementare.

După N. G. Ozolin, însuşirea tehnicii se înfăptuieşte după următoarea schemă:

1. reprezentarea motrică ce se formează la început;

2. încercările de a transpune în practică reprezentarea;

3. repetările elementului ce se învaţă;

4. căpătarea priceperii care ulterior se transformă în

5. deprindere motrică - stereotipul dinamic -

Priorităţi metodice privind însuşirea şi perfecţionarea tehnicii sportive

1. Pentru fiecare eşalon (începători, avansaţi, performanţă) să se stabilească un fond al pregătirii tehnice.

2. Stabilirea stocului de procedee tehnice ce trebuie însuşite şi perfecţionate într-un anumit interval.

3. La începători cerinţa de bază este însuşirea corectă şi trainică a principalelor procedee tehnice ce se asigură printr-un număr sporit de execuţii şi volum mare de lucru.

4. Individualizarea să constituie de la început cea mai bună metodă de însuşire şi perfecţionare a tehnicii; să nu fie un şablon şi să ţină seama de unele particularităţi şi calităţi ale sportivului (mobilitate, viteză, îndemânare etc.)

5. însuşirea tehnicii să se conjuge cu exigenţele competiţiei (condiţii atmosferice: vânt ploaie, frig arbitraj, condiţii de adversitate etc.)

6. La toate eşaloanele, însuşirea tehnicii să ţină seama de înclinaţiile şi opţiunile personale ale subiecţilor faţă de unele execuţii tehnice (virtuozitate).

7. Antrenorul să stăvilească unele tendinţe ale subiecţilor spre "înflorituri tehnice", execuţii lipsite de eficienţă în competiţii, de aplicativitate.

8. Exersarea independentă a unor structuri sau procedee tehnice să fie dublată cu repetări în condiţii similare concursului.

9. Periodic, prin probe şi norme de control să fie evoluată pregătirea tehnică.

Cauze care duc la stagnarea evoluţiei tehnice

1. Informaţii insuficiente, motiv pentru care sportivul nu-şi poate forma o reprezentare corectă.

2. "Bombardarea" cu prea multe explicaţii şi demonstraţii date de antrenor, pe care sportivul nu le poate asimila.

3. Scăderea capacităţii de efort, dată de oboseala fizică.

4. Lipsa de motivaţie a sportivului, care duce la atenţie insuficientă şi voinţă scăzută.

5. între nivelul de aspiraţie şi capacităţile momentane ale subiectului există o neconcordanţă.

6. Folosirea unor aparate şi materiale necorespunzătoare calitativ.

7. Accidentele şi starea de sănătate duc la stagnarea şi instalarea unor "platouri" în însuşirea tehnicii.

8. însuşirea greşită a tehnicii la nivelul începătorilor şi, mai târziu, insuficienta corectare a exerciţiilor.

Caracterul evolutiv al tehnicii

În ultimii ani tehnica a făcut progrese evidente în majoritatea ramurilor sportive. Aceasta a fost posibilă datorită următoarelor cauze:

- colaborări cu specialiştii din domeniile biomecanicii, hidromecanicii, balisticii, aerodinamicii, electronicii ş.a.;

- noutăţile şi căutările în domeniu, ale specialiştilor şi sportivilor;

- materialele şi echipamentul sportiv de înaltă tehnicitate şi calitate.

Toate cele relatate mai sus duc la ideea că tehnica sportivă se perfecţionează neîntrerupt, că specialiştii vor avea preocupări permanente spre perfecţionarea tehnicii, orientate spre zestrea trecutului şi prezentului cât şi a perspectivei, spre dezvoltarea şi în viitor a sportului.

sursa imaginii- .freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: coordonare, antrenor, antrenament

---

Categorie: Sport  - ( Sport - Archiva)

Data Adaugarii: 02 March '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---