FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 3,362
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Mara de Ioan Slavici

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Mara de Ioan Slavici

 Q:   Intreaba despre Mara de Ioan Slavici       
Mara de Ioan Slavici Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Până la Mara de Ioan Slavici, romanul fusese reprezentat de autori precum D. Bolintineanu (Manoil şi Elena), M. Kogălniceanu (încercarea de roman Tainele inimei), N. Filimon (Ciocoii vechi şi noi), M. Eminescu (fragmentul de roman Geniu pustiu), B. P. Hasdeu (Ursita - roman istoric). Paralel cu publicare de către Ioan Slavici a romanului în revista Vatra în 1894, D. Zamfirescu începe publicarea primului volum din ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară) în revista Convorbiri literare (1895).

Mara apare în volum abia în 1906 la editura revistei Luceafărul, când devine cunoscut şi publicului larg, marcând un moment important în evoluţia romanului românesc.

I. Slavici aparţine epocii marilor clasici, făcând parte din societatea Junimea (alături de ceilalţi capi ai literaturii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea - Eminescu, Creangă, Caragiale) şi meritul său în dezvoltarea literaturii române este legat, în general, de activitatea sa nuvelistică, deşi romanul Mara va egala nuvele precum Moara cu noroc, Budulea Taichii, Popa Tanda sau Gura satului. Din cele şapte romane, Mara, roman tradiţional realist, este cel mai izbutit.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Dacă la apariţie ecourile critice au fost destul de reţinute, în perioada interbelică optica asupra romanului se schimbă: G. Călinescu îl consideră „aproape o capodoperă", T. Vianu spune că este primul roman obiectiv al Ardealului, iar Şerban Cioculescu îl vede ca cel mai bun roman înainte de Ion al lui Rebreanu.
În privinţa titlului, au existat obiecţii încă de la început, N Iorga opinând că un titlu mai potrivit ar fi fost „Copiii Marei", întrucât mai bine de jumătate din roman este ocupată de destinele Persidei şi al lui Trică. Observând „vigoarea extraordinară" a personajului, G. Călinescu spune că titlul s-ar justifica pentru că: „Mai vie decât toţi este Mara. Ea înfăţişează tipul comun al femeii mature de peste munţi şi în genere al văduvei, întreprinzătoare şi aprige. Proporţia aceasta de zgârcenie şi de afecţiune maternă, de hotărâre bărbătească şi de sentiment al slăbiciunii femeieşti e făcut cu o artă desăvârşită şi într-un stil sec ce topeşte termenii dialogului dialectal, păstrându-le totuşi culoarea locală cu ajutorul exclamaţiilor." (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Buc, Ed. Minerva, 1982, p. 512)

Tema romanului o reprezintă viaţa târgurilor transilvănene la mijlocul secolului al XlX-lea, fiind, deci, roman social.

Este structurat în XXI de capitole, ale căror titluri sugerează temele şi motivele literare abordate - socialul, educaţia, psihologicul, familia, iubirea, norocul, căsătoria etc.

Trăsături specifice

Romanul prezintă o lume a târgoveţilor şi a breslaşilor, spaţiul de desfăşurare fiind redus la zona Lipova - Radna - Arad (se mută doar ocazional în alte zone geografice - Viena). Nu este vorba, totuşi, de zugrăvirea „sufletului ţărănesc de peste munţi", aşa cum sugera G. Călinescu (op. cit., p. 511), ci de viaţa târgului transilvănean, văzut, e drept, ca o prelungire a lumii rurale şi apropiat ca mentalitate de aceasta.

Noţiunea asociată cel mai des cu Mara este cea de roman frescă, în sensul că destinele individuale evoluează numai în context social. Omogenitate etnică şi religioasă constituie obstacol numai în rare cazuri, pentru că românii trăiesc alături de nemţi, sârbi, maghiari fără mari conflicte, conform unor reguli nescrise, dar respectate de toţi. Naţl şi Persida îşi vorbesc în română şi în germană, iar în final, după ce se naşte copilul, Mara va accepta chiar botezul lui în altă religie decât a sa, după ce se opusese, ca şi familia lui Naţl, căsătoriei celor doi, din considerente etnice şi religioase.

Un observator excelent se dovedeşte a fi Slavici în descrierea lumii breslelor transilvănene de la mijlocul secolului al XlX-lea, cu viaţa meseriaşilor, munca în ateliere, tradiţiile păstrate în sânul acestor bresle, surprinzând inclusiv relaţiile dintre calfe şi stăpâni sau concurenţa dintre ucenici. Au fost remarcate episoadele în care sunt prezentaţi cojocarul Bocioacă şi ucenicul să, Trică, măcelarul Hubăr şi fiul-ucenic Naţl; felul în care aceştia se pregătesc să dea dovada priceperii lor, devenind maiştrii în breslele respective, constituie adevărate documente de epocă. La fel pot fi considerate şi descrierile târgului de toamnă de la Arad sau a culesului viilor în Podgoriile Aradului.
Dincolo de planul social, Slavici este interesat şi de sondarea sufletului uman, de crizele individuale şi de conflictele omului cu el însuşi şi, în acest sens, analiza psihologică va completa cu succes materialul epic. Mediul prezentat are un caracter închis, arhaic, iar încălcare oricărei reguli (nescrise) produce veritabile cutremure în viaţa individului. Pentru cei doi tineri îndrăgostiţi, viaţa împreună, chiar dacă este bazată pe iubire, este dură, cu atât mai mult cu cât nu au acceptul familiei (dezechilibrul se observă mai ales la Naţl, caracter mai slab decât Persida, care simte presiunea vieţii şi cedează la un moment dat). Când îl vor primi, lucrurile se vor aranja aproape de la sine.

În finalul romanului, când situaţia părea a intra pe făgaşul normal, Hubăr este ucis de către Bandi, copilul său nelegitim, care dă semne de demenţă. Deşi N. Iorga spunea în 1906 că o nouă ediţie a romanului ar trebui să elimine acest episod neconcordant şi în contradicţie chiar cu titiul capitolului („Pace şi linişte"), acest final este motivat estetic şi, mai ales etic. Despre Slavici se ştie că este un moralist, care prin activitatea sa literară şi publicistică a încercat să-şi exprime propriile principii de viaţă: necesitatea unui echilibru şi conştiinţa măsurii (aceeaşi intenţie moralizatoare apare şi în nuvele). Hubăr a comis un păcat, nerecunoscându-şi copilul şi lăsând-o pe mama lui Bandi, Reghina, să moară în mizerie, prin urmare trebuie pedepsit. Cât priveşte motivaţia estetică, G. Călinescu observa: „Construcţia romanului e sigură, bine rostogolită, cu nimic artificial nicăieri, iar încheierea vine când toate faptele sunt coapte spre a-şi da rostul. Uciderea însăşi a' lui Hubăr de către Bandi se îndreptăţeşte prin ereditate, căci Bandi e copilul unei nebune, el însuşi cu simptome de demenţă treptat indicate (sfiala, domesticitatea excesivă pe lângă cineva, crize epileptiforme cu muşcături) şi omorul nu e decât ultimul act al izbucnirii nebuniei." (G. Călinescu, op. cit, p. 513)

La nivelul instanţelor comunicării, observăm un narator omniscient, care păstrează urmele subiectivităţii moraliste: prin intermediul vorbirii indirect libere, naratorul îşi exprimă, de fapt, propriul punct de vedere asupra personajelor sau acţiunii, intersectându-se cu gândurile Marei: „A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică (...)" [s.n.], sau reprezintă o voce colectivă, ca un fel de gură a satului (suprapusă, din nou, peste gândurile Marei): „Cu cine adică să se fi potrivit Persida, dacă nu cu Codreanu?".
Evenimentele decurg în ordine cronologică, construcţia este raţionalistă, deductivă, nararea se face la persoana a III-a, personajele pot fi încadrate în tipologii, acţiunea este oarecum previzibilă. Caracterizarea personajelor
Cele două figuri care domină romanul sunt Mara şi Persida, ca două simboluri - mamă şi fiică. Dacă „Mara e un caracter, Pesida e un destin, prima înseamnă stabilitate şi forţă, cealaltă devenire semnificativă şi exemplară" (Magdalena Popescu, Slavici, Buc, Ed. Cartea Românească, 1977).

Caracterizările sunt făcute direct dar şi indirect, rezultând din acţiune, limbaj, monolog interior. Mara este un personaj gata format, fără evoluţie, prezentat fizic încă din primele pagini. Trăsătura ei dominantă transpare în contrastul dintre aspectul fizic - „muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt" - şi calităţile sale morale: inventivă, pragmatică, adaptabilă, întreprinzătoare.

Pentru că rămăsese văduvă cu doi copii, Persida şi Trică, munceşte din greu pentru a le asigura un trai decent. Este gospodină, precupeaţă, afaceristă (ia in arendă podul umblător de pe Mureş pentru a face un ban în plus). Pentru ea, cei doi copii sunt „cei mai frumoşi şi mai deştepţi", şi nu scapă nici o ocazie de a le gândi viitorul prin comparaţie cu oamenii pe care îi admiră: „Aşa are să fie Persida mea!", „Aşa are să fie Trică al meu!" spune ea de fiecare dată când identifică o persoană pe care o place. Respectându-le personalitatea, le dă dreptul de a lua singuri decizii şi chiar când Persida hotărăşte să treacă peste cuvântul mamei şi să se căsătorească, după un moment de supărare, se simte mândră de caracterul ei puternic. Harnică şi chibzuită, cu un puternic spirit matern, ea adună ban lângă ban, pe care îi depozitează în „trei ciorapi" - „unul pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică. Nu e chip să treacă o zi fără un crăiţar în fiecare din cei trei ciorapi".

Personaj complex, ea depăşeşte tipul avarului în care este adesea asimilată. Banii agonisiţi din greu şi număraţi cu evlavie în fiecare seară nu constituie un scop în sine, ci o modalitate de prevenire a necazurilor şi de ajutare în viitor a copiilor. Este adevărat că nu se îndură să cheltuiască din ei - deşi bine chivernisită, ea continuă să se îmbrace sărăcăcios şi să plângă de milă copiilor (există aici acel tip de şiretenie a omului, pe care îl vom întâlni şi la Vitoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu, ca un mijloc de manipulare a sufletelor miloase din jur sau de controlare a situaţiei), nu plăteşte pentru Persida taxa de la mănăstire, profitând de slăbiciunea maicii Aegidia pentru fiica sa, nu dă bani pentru a-l scuti de militărie pe Trică, iar la botezul nepotului anunţă că va dărui o sumă, ce rămâne tot la ea. Însă aceste gesturi nu pot fi discutate în afara mediului în care trăieşte Mara: singură şi văduvă într-o societate patriarhală, ea învaţă lecţia umilinţei şi, de aceea, tot ce va face se va subordona unei necesităţi de trai decent, de asigurare a zilei de mâine, sau chiar a unei poziţii sociale. Avariţia ei nu ţine de patologic, aşa acum se întâmpla în cazul avarilor din clasicismul european - la Moliere, ori la B. Şt. Delavrancea - Hagi Tudose.

Celălalt personaj pilon - Persida - se impune prin dramatismul trăirilor sale, prin forţa cu care reuşeşte să învingă toate greutăţile vieţii şi prejudecăţile unei societăţi marcate încă de tradiţie. Având o personalitate dominatoare, ea este în copilărie sălbatică şi jucăuşă, trăsături îmblânzite de anii petrecuţi în mănăstire. Din momentul în care va reveni în societate şi se va îndrăgosti, celelalte personaje se vor raporta la numele ei: Mara devine „mamă a Persidei", (deşi înainte Persida era „fiica Marei"), Trică este recunoscut drept „frate al Persidei", chiar şi Naţl va deveni, după căsătorie, „bărbatul Persidei". Mare parte a romanului analizează cu precizie psihologică dezvoltarea sentimentului de iubire dintre Persida şi Naţl, împotriva cărora nu pot sta nici părinţii, nici deosebirile de neam sau religie. Căsătorită, ea se transformă în soţia model - harnică, intuitivă, gospodină, înţeleaptă, tandră, feminină. Firea sa puternică va fi completată de iubire şi ambele o vor ajuta să înfrunte piedicile şi să-şi susţină soţul în cele mai grele momente din căsnicie. Din acest punct de vedere, ea este o urmaşă demnă a Marei - N. Manolescu observă că Persida este o „Mară juvenilă, pe cale de a lua, cu vârsta, obiceiurile şi înfăţişarea mamei saie" (N. Manolescu, Arca lui Noe, Buc, Ed. 100+1 Gramar, 1998, p. 125). Spre deosebire de personajul Marei, Persida este urmărită în evoluţie, la fel ca şi fratele ei, Trică, iar din acest motiv, i s-a recunoscut textului şi caracterul de Bildungsroman.

Stil. Limbaj.

Ca mai toţi junimiştii, Slavici a fost preocupat de probleme de limbă şi stil, criticând aspru orice abatere de la normă. El este un scriitor anticalofil, cu frază sobră, îngrijită, în care intenţia etică este ascunsă sub un proverb, o zicală, o „vorbă" („Cine ce poate" - titlul unui capitol, „Ce-i în mână nu-i minciună", „Omul vede cu ochii, aude cu urechile, dă cu socoteală şi se scoate în cele din urmă cum este orişicât de mult te-i sili să-i pari altfel"). Nota definitorie a stilului este oralitatea (diferită, totuşi, de cea a lui Creangă), dată de stilul indirect liber, de numeroasele interogaţii si exclamaţii retorice, de arhaismele fonetice şi de regionalisme: „Că i-o fi greu?! Să-i fie! N-ai ce să-i faci. Trebuia să treacă şi prin asta!", „O! tare îi era Marei dragă fata ei! Fata ei, săraca!", bădănie, hârşit, obidoasă, creiţar, florini etc.
Descrierile sunt puţine şi lipsite de lirismul de mai târziu al unui Sadoveanu, dominantă este naraţiunea în care sunt inserate elemente de analiză psihologică. Evenimentele sunt prezentate prin înlănţuire şi evoluează gradat spre punctul culminant şi deznodământ.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :