Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Mircea Eliade este cunoscut în cultura universală ca cel mai bun specialist în istoria religiilor ori ca un mare mitolog al secolului al XX-lea, datorită studiilor şi lucrărilor din domeniul religiilor, al mitologiei, simbolisticii, tehnicii şi filozofiei yoga, şamanismului ş.a.m.d. Literatura sa este adeseori pusă în umbră, deşi este la fel de diversificată şi de valoroasă ca opera ştiinţifică. Ficţiunea lui Mircea Eliade cunoaşte trei etape: literatura autenticităţii (Romanul adolescentului miop, Isabel şi apele diavolului, Şantier etc), literatura existenţialistă (întoarcerea din rai, Huliganii) şi cea fantastică (Domnişoara Christina, Noaptea de Sânziene, volumele de nuvele Pe strada Mântu leasa, Nouăsprezece trandafiri).

Romanul Maitreyi, apărut în 1933, face parte din modernismul interbelic şi este expresia fascinaţiei pe care India a exercitat-o asupra lui Eliade încă din adolescenţă.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Titlul reprezintă numele eroinei romanului. Tema o constituie iubirea dintre două personaje care aparţin unor lumi şi mentalităţi diferite (cei doi pot constitui simboluri ale antagoniei Orient-Occident).
Romanul abordează şi alte motive: cuplul, erotica, probleme de orientalistică (văzute prin opoziţie cu viaţa şi cultura europeană), viaţa sexuală, simbolistica etc, toate bazate pe o trăire autentică, singurul mod de cunoaştere a vieţii.
Maitreyi are forma unui jurnal şi are la bază jurnalul real ţinut de Mircea Eliade în timpul studiilor în India (între 1928-l931), când a primit o bursă oferită de un maharajah. Din ianuarie până în septembrie 1930, el locuieşte în casa profesorului Dasgupta (în roman, inginerul Narendra Sen), unde o cunoaşte pe fiica acestuia, Maitreyi, de care se va îndrăgosti. Romanul urmăreşte declanşarea acestei tragice poveşti de iubire, enigmatice si iniţiatice, care trimite la cuplurile celebre din literatura universală: Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta.

Trăsături specifice

Calităţii de roman modern subiectiv i se subordonează forma de jurnal, ritmul de confesiune (structura cărţii urmăreşte transformarea interioară a eroului), nararea la persoana I, subiectivitatea, anularea omniscienţei şi ubicuităţii, alegerea unor personaje care nu se mai înscriu într-un tipar anume (sigur, ei reprezintă două zone geografice, două mentalităţi, două culturi, însă în această ipostază pot fi consideraţi nişte simboluri), anularea sistemelor anticipative şi a previzibilităţii, anularea istorismului, inspiraţia citadină şi mai ales exotică (prin prezentarea Indiei, complet necunoscute publicului român la data apariţiei romanului), finalul deschis, alternarea confesiunii cu introspecţia şi retrospecţia, spiritul analitic.
Mai presus de toate, însă, ceea ce conferă statut de roman modern acestei scrieri este autenticitatea, înţeleasă ca mărturie directă a unei experienţe de viaţă.

Termenul de autenticitate este preluat din literatura franceză (A. Gide, M. Proust) şi este valorificat la noi şi de Camil Petrescu, Anton Holban, Max Blecher, Mihail Sebastian. Autenticitatea îşi propune să recupereze, în sens estetic, faptele „adevărate", existenţa reală, imediată, concretă, să transmită adevărul trăirii nefalsificate, să reprezinte sinceritatea absolută, spontaneitatea pură. La Camil Petrescu, de pildă, care şi teoretizează conceptul, există numai iluzia autenticităţii (chiar dacă prezentarea războiului din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război se bazează pe experienţa personală a autorului; apariţia unor nume reale, a unor evenimente şi a titlurilor unor opere care îi aparţin în realitate, în Patul lui Procust are acelaşi scop - de a mima, de a da impresia autenticităţii), pentru că aceasta se află, paradoxal, în contradicţie cu definiţia ficţiunii (produs al imaginaţiei).

Eliade, pe de altă parte, este convins că „Orice se întâmplă în viaţă poate constitui un roman. Şi în viaţă nu se întâmplă numai omoruri, căsătorii sau adultere; se întâmplă şi ratări, entuziasme, filosofii, morţi sufleteşti, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit." (M. Eliade, Şantier. Roman indirect, ed. a II-a, Buc, Ed. Rum-Irina,1991, p. 13).
Aşadar, graniţa dintre real şi ficţiune a fost ştearsă, artificialul îndepărtat. Romanul Maitreyi prezintă o experienţă reală şi este, totuşi, literatură. În sprijinul acestei idei, putem invoca modificarea finalului, schimbarea numelor personajelor (a păstrat numele eroinei, al lui Chabu şi al servitorului Khokha) şi intervenţiile din prezentul publicării. „Lui M. Eliade îi este imposibil să machieze sau să şteargă ceea ce i se pare întruchiparea adevărului şi a realităţii, supremul sacrilegiu pe care poate să îl comită un scriitor fiind mistificarea autenticităţii unor experienţe trăite (...) Nevoia de autenticitate îl determină pe romancier să opereze doar câteva schimbări în datele furnizate cu generozitate de realitate precum numele şi profesia naratorului sau adevărata identitate a inginerului Narendra Sen. (...) Asemenea modificări, în aparenţă insignifiante, sunt suficiente, totuşi, pentru a transforma pactul autobiografic preconizat de către scriitor în pact romanesc. Deoarece - aşa cum preconizează Philippe Lejeunne în «Le pacte autobiographique» - identitatea dintre autor, narator şi personaj nu este perfectă, imaginarul pătrunde în operă, conferindu-I atribute romaneşti." (Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic, Buc, Ed. Balanta, 1998, pp. 229-230)

Deşi perspectiva narativă aparţine personajului masculin, ea are o dublă ipostază - trecut şi prezent - naratorul intervenind în text cu multiple adăugiri, comentarii, corectări ale ideilor anterioare, analize lucide.

Apropiindu-se de romanul gidean, opera lui M. Eliade propune experienţe-limită şi un personaj capabil să treacă dincolo de normele morale comune, de prejudecăţi.

Caracterizarea personajelor

Dincolo de problema autenticităţii şi a psihologismului, ceea ce invită la lectură este iubirea neconvenţională şi devastatoare, veşnic în umbra tragediei. Cei doi eroi, englezul Allan şi bengaleza Matreyi, reprezintă două continente şi două tipuri de iubire.

Portretul fizic al Maitreyiei este prezentat în primele pagini ale romanului: „Mi se părea urâtă - cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleza (..) I-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a izbit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară." Prima impresie (raportată la codul frumuseţii europene) se va modifica pe parcurs - în casa inginerului „Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid (...) O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid" - pentru ca mai târziu să constate „miracolul femeii indiene". Senzuală, tulburătoare, plină de contradicţii, inteligentă, cultă, Maitreyi îl fascinează şi-l bulversează pe lucidul Allan. În fiecare zi află lucruri noi despre ea: că scrie versuri, că citeşte foarte mult, câ susţine conferinţe pe teme filozofice, avându-l drept guru pe însuşi Rabi Thakkur (Tagore). Misterul care o înconjoară îşi află răspunsul în tradiţia lumii în care trăieşte. Conform religiei pe care o slujeşte, Maitreyi îşi aşteaptă trimisul din cer, pentru că iubirea nu există pentru femeia Indiei în afara religiozităţii.

Timidă, şovăitoare la început, ea înţelege treptat că străinul intrat pe neaşteptate în viaţă ei va avea un rol esenţial în desăvârşirea sa spirituală. Pentru a avea o certitudine, ea provoacă destinul prin jocul cu volumele din bibliotecă - mâinile lor se opresc pe Tales of the unexpected, întărindu-i bănuielile, dar anticipând şi finalul. Iubirea, începută cu gesturile de tandreţe ale atingerii picioarelor, se dezvoltă şi evoluează vertiginos, culminând cu logodna de la Lacuri, unde asistăm ta o căsătorie simbolică în faţa Cerului şi a Pământului, cele două axe ale existenţei. Prin statutul ei, Maitreyi este o sacrificată pe altarul iubirii - înfruntând prejudecăţile familiei şi ale castei din care face parte, ea este credincioasă doar iubirii sale, pentru care va comite gestul final: dăruindu-se vânzătorului de fructe, ea speră să fie izgonită, pentru a-l regăsi pe Allan şi, împreună, să continue drumul iniţiatic al iubirii (veritabilă cale de cunoaştere a adevărului absolut). Ea este convinsă că dacă în această realitate nu pot fi împreună, desăvârşirea lor spirituală se va realiza dincolo de moarte: „Adio, Allan... (...) În viaţa viitoare ne vom întâlni iar. (...) Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi? Aşteaptă-mă, Allan, nu mă uita. Eu te aştept. Altul nu se va mai atinge de mine..."

De cealaltă parte, Allan, tipul occidentalului, detaşat, sceptic, pragmatic, intelectual, îşi trăieşte viaţa cu frivolitate, bucurându-se de plăcerile efemere. Întâlnirea cu Maitreyi îi zdruncină convingerile, iar iubirea se va declanşa cu repeziciune. Dacă la prima vedere are impresia că este doar un capriciu pentru Maitreyi, farmecul ei „barbar", inteligenţa, profunzimea ei îl vor cuceri, chiar dacă el nu va ajunge niciodată să o înţeleagă (un exemplu în acest sens este discuţia lor despre iubire, când Maitreyi îi vorbeşte despre iubirea pentru un arbore - reprezentare a Cosmosului, supremă creaţie a zeilor în mitologia hindusă - lucru pe care Allan îl interpretează ca pe o copilărie şi este chiar amuzat de idee). Nu poate să o înţeleagă pentru că nu-şi poate depăşi propriile prejudecăţi. El rămâne până la sfârşit un sceptic şi chiar se mândreşte cu luciditatea sa: „Mă tulbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit.

Mă amuz numai." Nunta mistică de la Lacuri, precum şi promisiunea Maitreyiei de reîntâlnire în altă viaţă (după ce sunt brutal despărţiţi) nu-i schimbă percepţia despre viaţă şi iubire, el stagnând în aceeaşi incertitudine pe care a rnanifestat-o de-a lungul relaţiei: „De ce mă imploră s-o uit, ca s-o întâlnesc într-o viaţă viitoare? Ce-mi pasă mie de viaţa viitoare şi de toţi zeii ei?..." După izgonirea din casa inginerului Sen, va rătăci fără ţintă pe pământul Indiei, încercând să se vindece, prin suferinţă, de patimă. Când află de gestul Maitreyiei, are o revelaţie - „Simt că a făcut asta pentru mine", dar momentul se suspendă brusc şi el cade din nou în incertitudinea, în îndoiala din care se născuse iubirea sa: „...Şi dacă n-a fost decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyei."

Stil. Limbaj.

Aplecarea spre introspecţie este completată de o tentă lirică în prezentarea delicatelor gesturi de iubire sau în descrieri. Lexicul este bogat în termeni şi simboluri din mistica hindusă: sari, sahib, pandit, babă, pan, mantra, karma, ashram, mathe, kirta, dhoti, huka etc. Stilul, în prelungirea noţiunii de autenticitate, evită spectaculosul, calofilia, preferând naturalul, firescul exprimării. „Intelectualizarea conflictului epic, descoperirea Indiei cu arhetipurile ei culturale şi confruntarea acestui univers cu tradiţiile şi mentalităţile europene, introducerea elementelor de senzualitate în roman, elaborarea unei mitologii a seducţiei sunt doar câteva din elementele novatoare ale unui roman substanţial, viabil şi azi." (Gheorghe Glodeanu, op. cit., p. 231)

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---